Patriarhul Daniel în viziunea lui Teodor Baconschi: Slujirea Lui Hristos în vremuri neaşezate

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel în viziunea lui Teodor Baconschi: Slujirea Lui Hristos în vremuri neaşezate

[2017-09-26]

de Iulian Dumitrascu

Teodor Baconschi, teolog şi antropolog religios, a publicat recent un editorial intitulat Slujirea Lui Hristos în vremuri neaşezate în Revista Q Magazine. Articolul conturează personalitatea Patriarhului Daniel şi face referire la activitatea din 10 ani de Patriarhat.
După zece ani de patriarhat, Preafericitul Părinte Daniel nu a atins încă o vârstă patriarhală!
O legendă pe Deal
Pentru că a fost precoce în studiu şi a prins colapsul regimului comunist la o vârstă chiar tânără, ceea ce fusese dar intelectual devreme afirmat, s-a conjugat astfel cu o întorsătură istorică favorabilă.
Nu ştiu dacă şi-a dorit, ca student teolog aplicat spre doctrină – şi ucenic „en titre” al marelui Pr. Profesor Dumitru Stăniloae – să ajungă vreodată în rândurile ierarhiei bisericeşti. Cert este că 1989 l-a aşteptat ca un dar al timpului, pentru care ostenelile sale prealabile, la Strasbourg şi apoi la Institutul Ecumenic de la Bossey, jucaseră rolul unei preparatio evangelica.
În ceea ce mă priveşte, ca proaspăt absolvent de studii teologice şi deja autor publicat prin revistele „de specialitate” ale acelor aspre vremuri crepusculare, îl urmăream admirativ, din colţul relativului meu anonimat: era deja, pe Dealul Patriarhiei, o „legendă”.
În confuzia primelor luni ale lui 1990, am fost bucuros să-l regăsesc în componenţa Grupului de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, patronat de regretatul Bartolomeu Valeriu Anania, pe care Pronia avea să-l cheme apoi în scaunul mitropolitan de la Cluj.
Din grupul acesta pe cât de informal, pe atât de important în convulsiva tranziţie a Bisericii Ortodoxe Române de la totalitarism către o democraţie fatalmente ezitantă, făceau parte, printre alţii, Horia Bernea, Părintele Constantin Galeriu, Părintele Justin Marchiş, Sorin Dumitrescu: o echipă de clerici şi mireni, laolaltă, reflectând – dar şi acţionând pentru felurite urgenţe ale momentului, de la reintroducerea educaţiei religioase în şcoli, până la grija ca în Sf. Sinod să pătrundă, în sfârşit, oameni de veritabilă valoare, neîndatoraţi „condiţiilor” de servitute şi inerţie care definiseră „colaborarea” ierarhiei cu „vechiul regim”.
Aşa se face că l-am sprijinit moral şi public pe viitorul episcop de Caransebeş (sic!) [n.n. episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei] şi, foarte repede, mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, ca primă figură novatoare, menită să fixeze, prin propria ascensiune, standarde mai exigente şi deschideri mai potrivite cu lumea – europeană – spre care aveam să purcedem ca naţiune. Cel care este astăzi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a fost aşadar, mai întâi, heraldul unei transformări binevenite.
Aveam să-l reîntâlnesc adesea pe şantierul ecumenic al vizitei pontificale din mai 1999 şi, ulterior, cu diferite alte ocazii, mai curând oficiale, fără ca afecţiunea reciprocă şi preţuirea mutuală să dispară îndărătul unui rigid ecran protocolar. Poate că am zăbovit excesiv cu aceste amintiri personale, sperând că sunt grăitoare.
Lupta cea bună
Azi, la un deceniu de slujire patriarhală, PF Daniel e deja un oştean al Bisericii care a dat multe bătălii (nu doar administrative, ci şi spirituale), suferind pesemne la vederea multor atacuri nedrepte, care solicită o firească repliere.
Au trecut, din 1990, aproape 30 de ani: lumea – şi lumea românească – s-au schimbat dramatic, în bine, odată cu extinderea democraţiei, şi în mai puţin bine, din cauza unui val (adesea mimetic) de secularism (uneori agresiv).
Mi-e greu să spun că prosperitatea materială crescândă (dublată de o stratificare socială din care nu lipseşte resentimentul) ne-a asigurat şi un plus de civilitate sau – cum am scris în subtitlul unei cărţi – de urbanitate a credinţei. Mulţi oameni, cuprinşi de vuietul acestor metamorfoze postcomuniste şi-au pierdut busola morală şi, ce-i mai trist, chiar şi bunul simţ.
Dialogul Biserică-societate e dificil, tot mai complex şi mai solicitant, atât când criticii au partea lor de dreptate (şi nu se consideră ascultaţi), cât şi atunci când feluritele crispări divulgă un anticlericalism care ignoră deopotrivă istoria şi frumuseţea eliberatoare a învăţăturii Lui Iisus Hristos.
Sunt convins că, în aceste trecătoare furtuni, Patriarhul Daniel va rămâne disponibil, generos şi responsabil, amintindu-şi că Biserica nu e o alcătuire omenească în rând cu altele, ci un organism teandric, inspirat de Duhul Sfânt.
În ceea ce mă priveşte, cu toată modestia propriilor mijloace, îi voi fi alături cu discreţia cuvenită, convins fiindcă Patriarhul duce „lupta cea bună”, singura pentru care simte însufleţire şi vocaţie.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 708, Ultimul acces: 2026-10-02 02:33:34

Timp total: 0.13s...

[]:1