Acad. Dan Berindei: Învăţămintele unei „Zile de Aur” (text integral)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Acad. Dan Berindei: Învăţămintele unei „Zile de Aur” (text integral)

[2017-01-26]

de Sorin Ioniţe

În contextul împlinirii a 158 ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la Palatul Patriarhiei a avut loc o sesiune de comunicări ştiinţifice, organizată de Patriarhia Română şi Academia Română.
Istoricul Dan Berindei, vice-preşedinte al Academiei Române din anul 2006, a susţinut marţi, 24 ianuarie 2017, la Palatul Patriarhiei discursul Învăţămintele unei «Zile de Aur».
Academicianul a expus auditoriului laboriosul proces de unire. El a subliniat faptul că deşi pentru români a fost un fenomen firesc, înfăptuit aproape de la sine, constituirea unui stat naţional venea în contradicţie cu ţelurile expansioniste ale marilor puteri învecinate. De aceea, clasa conducătoare a vremii a trebuit să acţioneze cu tact şi înţelepciune.
Dan Berindei a îndemnat la omagierea celor care s-au dăruit pentru făurirea acestei ţări şi la transmiterea pe mai departe în conştiinţa naţională a importanţei acestui eveniment istoric.
Redăm în continuare textul integral al referatului Învăţămintele unei „Zile de Aur” transmis de Biroul de Presă al Academiei Române:
În existenţa fiecărui popor există date memorabile, puncte de reper pentru a urmări etapele fiinţării şi momentele de vârf ale evoluţiei sale. La români o astfel de dată este şi 24 ianuarie 1859, ziua Unirii, când cele două principate, fiinţând de aproape o jumătate de mileniu, s-au unificat, contopindu-se într-o singură entitate statală – România. Introducerea acestei date printre sărbătorile naţionale şi aniversarea ei în fiecare an sunt menite să ţină trează o conştiinţă naţională faţă de un factor fondator esenţial.
Ne aflăm în faţa unui paradox istoric. Timp de veacuri românii şi-au dus o existenţă în state şi chiar în ţări diferite. Situaţi „în calea răutăţilor”, la o margine de continent, ei nu s-au putut strânge într-o singură entitate, cum au putut s-o facă vecini ai lor, şi au fost sortiţi la existenţe paralele. Dar, totodată, situaţia lor insulară, fiind singurul popor din această parte a Europei care a purtat pecetea Romei, a determinat ca unitatea lor spirituală, trăsăturile specifice şi unitatea fiinţării să fie constant evidente. Lipsiţi de dialecte în spaţiul dacic, vorbind şi conservând limba lor romanică, uniţi prin tradiţii şi obiceiuri şi purtând un nume amintitor al Cetăţii Eterne, ei şi-au conservat fiinţarea şi o statornică conştiinţă de neam.
O efemeră unificare prin îndrăzneala, curajul şi dibăcia lui Mihai Viteazul a rămas în conştiinţa românilor ca un moment crucial al fiinţării lor, dar strângerea lor ireversibilă în cadrul unui singur stat n-a putut fi iniţiată decât în 1859, moment memorabil, fondator, pe care românii sunt datori să-l cinstească în tot cursul existenţei lor. A fost însă vorba de un proces laborios, de lungă durată, care n-a putut fi finalizat decât în perioada modernă, când, succesiv, numeroase popoare ajunse la un stadiu de evoluţie corespunzător au devenit naţiuni moderne şi s-au realizat state naţionale.
Pentru români a fost un fenomen firesc, înfăptuit aproape de la sine, legăturile inter-româneşti fiind constante şi limba comună unindu-i, ca şi singularitatea lor, situaţia lor insulară, o cultură comună, un fel de a fi şi un lanţ de tradiţii şi obiceiuri, unele cu rădăcini milenare, o importanţă deosebită unificatoare avându-l şi fenomenul transhumanţei.
Cu toate acestea, lucrurile nu s-au desfăşurat de la sine, condiţiile istorice generale fiind departe de a favoriza procesul unificării românilor, mai ales când întreaga arie a fiinţării lor a fost supusă presiunilor constante ale unor mari puteri, care-şi urmăreau ca totdeauna propriile obiective de expansiune. Părţi însemnate ale românilor au fost supuse în mod nemijlocit dominaţiei străine, dar ei au izbutit, cu toate acestea, ca pe circa două treimi din teritoriul lor să întemeieze state ale lor: Ţara Românească şi Moldova şi atunci când Europa de Sud-Est a fost cucerită de otomani aceste mici state au reuşit să-şi păstreze fiinţa şi mai mult decât atât: domnii, clasa stăpânitoare, propria administraţie.
Timp de veacuri, cele două state româneşti au avut o existenţă paralelă şi „împletită” şi odată cu perioada modernă au fost polii statali ai naţiunii. Semnificative au fost şi domniile alternative sau succesive în cele două capitale, şi deplasările – ca şi legăturile matrimoniale – clasei conducătoare boiereşti dintr-o ţară românească în celelată. Dar legături au fost păstrate şi dezvoltate la nivelul întregii românităţi, Transilvania reprezentând un necontenit izvor de românitate pentru întreaga arie a vechii Dacii.
Sentimentul unicităţii, ca şi propria denumire evocatoare a originii, reprezentau cu veacuri în urmă expresii ale unor profunde convingeri. „Rumân înseamnă romanus şi unul, când întreabă pe celălalt despre limbă – evidenţia Miron Costin în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, acum aproape patru veacuri – zice până în ziua de azi: ştii rumâneşti ? ceea ce este aproape: «scis romanice?!», nu zice «moldoveneste». Şi numai acei care au trecut în aceste două ţări şi-au schimbat numele în muntean şi moldovean, dar cei rămaşi pe loc în Ardeal au păstrat neschimbat numele cel vechi şi se mândresc şi astăzi cu numele rumâni…”
Trecerea de la sentimentul de neam la cel de naţiune a însemnat şi adoptarea unei noi atitudini. De la o convingere oarecum pasivă, purtată timp de veacuri, s-a trecut treptat la urmărirea unor obiective întemeiate pe fiinţarea unitară a tuturor românilor, ceea ce va deschide drum constituirii unei Românii, patrie unică a românilor. Deschizătoare de drum a fost Şcoala Ardeleană, cărturarii transilvani fiind stegarii deşteptării naţiunii. Din veacul al XVIII-lea a început să fie dată bătălia unificării în care aveau să se angajeze românii de pe tot întinsul teritoriilor locuite de ei, exclusiv sau majoritar.
În secolul al XIX-lea, veac al naţionalităţilor, obiectivul realizării unităţii confundându-se cu întreaga naţiune a fost însuşit treptat de ea. Deşi în mod constant gândul unităţii integrale s-a accentuat, în mod firesc primul obiectiv al luptei naţionale a fost ceea ce intra în ordinea firească: unirea celor două state româneşti existente, aflate într-o situaţie apropiată în privinţa rânduielilor interne, dar şi a ordinii internaţionale. Beneficiind timp de veacuri de statalitate, supuse amândouă suzeranităţii sultanului otoman, care a cunoscut un proces de slăbire în acel veac eliberator – al XIX-lea –, având structuri identice sau foarte apropiate pe toate planurile, Ţara Românească şi Moldova au ales calea unificării ca obiectiv fundamental.
N-a fost un drum uşor, deoarece constituirea unui stat naţional venea în contradicţie cu ţelurile expansioniste ale marilor puteri învecinate, dar clasa conducătoare a vremii s-a dovedit la înălţimea împrejurărilor, unificarea fiind pregătită cu tact şi înţelepciune.
Un rol hotărâtor în generalizarea sentimentelor naţionale l-a avut Revoluţia din 1848, pregătind procesul istoric care se impunea neapărat societăţii româneşti în ansamblu şi în primul rând unirea celor două principate. Deplasarea atenţiei marilor puteri, inclusiv a celor care nu erau vecine spaţiului românesc, spre Sud-Estul Europei a contribuit la perfectarea primei etape a procesului de unificare. Zona a devenit predilectă şi pentru alte puteri şi n-a mai rămas un monopol al marilor ei vecini. Importantă a fost şi trecerea problemei viitorului românilor în atentia Franţei, care avea să fie favorabilă constituirii unui stat de sorginte latină în această parte a continentului.
Dar factorul principal al înfăptuirii unităţii româneşti pe plan statal aveau să fie românii ei înşişi. Obiectivul Unirii Principatelor a devenit ţelul fundamental pentru toţi români, nu doar pentru moldoveni şi munteni, cu toţii văzând în mod îndrituit în realizarea acestei unificări un temei pentru desăvârşirea Unirii celei Mari. Este greu ca astăzi, când – din păcate – nepăsarea domină societatea românească, să putem înţelege forţa pe care au avut-o atunci românii în a-şi exprima dorinţa de unificare, reflectată în adunările publice, în cuvântările care erau ţinute, în presa vremii, în înfruntarea cu mult curaj a adversarilor Unirii, interni şi externi. Impresionantă a fost şi constanţa, timp de ani de zile, a acestor simţăminte. Oricum, un mic popor, împărţit sub oblăduiri diferite, a ştiut şi a putut să impună soluţia sa unei probleme care căpătase dimensiuni internaţionale. Este o lecţie a trecutului, care n-ar trebui uitată!
Un alt învăţământ fundamental l-a reprezentat tăria societăţii, aflată şi atunci în tranziţie, de a se exprima cu dârzenie, dar în limitele posibilului. Au existat şi separatişti, dar unioniştii au fost neîndoielnic majoritari şi au avut tactul şi capacitatea de a-şi impune punctul de vedere, ţinând însă seama de conjuctură şi reuşind să evite intervenţii ostile din afară. Ar mai fi de remarcat că şi separatiştii aveau la temeiul opiniilor lor sentimente de dragoste de ţară, doar văzută prea restrâns.
A fost vorba de o acţiune complexă, nu doar de ştergerea unui hotar anacronic. Unirea a fost legată de un amplu proces de reformă, de transformări fundamentale, unele aflate în curs, iar altele care au putut fi iniţiate tocmai în noile împrejurări. România avea să fie o altă alcătuire statală, în comparaţie cu cele două state din care era formată. Procesul de unificare şi modernizare a cunoscut un salt apreciabil şi noul stat s-a înscris firesc printre statele care urmau să obţină într-un viitor apropiat un alt statut internaţional.
Ziua de 24 ianuarie ne mai transmite un învăţământ fundamental, acela al dăruirii către ţară şi al jertfei patriotice. Miile şi zecile de mii de unionişti au reprezentat o realitate şi lor li se datorează acea succesiune de evenimente şi astăzi impresionantă. Alegerile pentru Adunările ad-hoc, activitatea acestora pentru construirea planului de acţiune al naţiunii pe temeiul programului paşoptist, exprimarea cu tact dar şi cu îndrăzneală a ţelurilor fundamentale menite să ducă la constituirea României moderne, noile alegeri pentru realizarea celor două Adunări elective şi apoi îndrăzneaţă alegere în fruntea noului stat a unui om al noilor timpuri deşteptătoare, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, această din urmă elecţiune fiind de fapt cea a deplinei biruinţe a ţelurilor noi, au fost tot atâtea evenimente decisive.
Simţămintele care au însufleţit în ansamblu societatea românească din acea vreme sunt vrednice de admiraţie şi astăzi, la peste un veac şi jumătate. Românii, indiferent de locul lor de fiinţare, s-au implicat spiritual în lanţul de evenimente şi de eforturi, care au fost străbătute şi asumate, cu pasiune şi dăruire de la munteni şi moldoveni la ardelenii care i-au susţinut pe fraţii lor, unii dintre ei luptând chiar în primele rânduri. De asemenea, toate categoriile sociale ale acelor vremuri de tranziţie au văzut în Unire leacul universal al problemelor lor specifice şi trebuie mărturisit că aveau în mare măsură dreptate. De la boierii patrioţi la clăcaşii care-şi aşteptau eliberarea, de la pătura mijlocie care se dezvolta la o intelectualitate tânără şi viguroasă, urmărindu-şi propria ascensiune, dar cu însufleţire patriotică şi mai puţin egocentrism, societatea românească a arătat din plin sentimentele ei de susţinere a unei Românii care începuse a se afirma.
Prin bunăvoinţa şi înaltele simţiri ale Prea Fericitului Patriarh Daniel, sărbătorim momentul festiv al „zilei de aur”, cum au caracterizat contemporanii evenimentele înnoitoare din 24 ianuarie 1859, când prin voinţa, curajul, dibăcia şi mai ales prin dăruirea românilor pe harta Europei a apărut România, stat naţional şi modern al unui popor mult încercat, dar şi biruitor, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, chiar în locurile realizării marelui moment. Este însă necesar ca lucrurile să fie văzute în desfăşurarea lor exactă. Toţi românii au fost implicaţi în lupta de neuitat a acelor ani, care s-a desfăşurat, direct ori indirect, în întreg spaţiul dacic şi în primul rând, în mod firesc, în Moldova şi Ţara Românească, dar zilele fierbinţi din ianuarie 1859 au avut loc în viitoarea capitală a statului care lua fiinţă, în Bucureşti.
Aici a fost dată bătălia hotărâtoare, care avea să încununeze o perioadă istorică. Era iarnă, dar mii de ţărani din judeţele mai apropiate au venit şi au stat neclintite, înfruntând nopţile în cojoacele lor, mii de orăşeni din toate categoriile sociale au susţinut soluţia gândită de conducătorii patrioţi şi Europa a asistat la manifestarea simţămintelor şi dorinţelor lor, exprimate intransigent de peste 30 000 de oameni, într-un oraş care nu număra decât ceva peste 100 000 de locuitori. Acestor oameni le datorăm, noi – generaţiile succesoare – nepieritoare recunoştiinţă.
Să nu uităm faptele înaintaşilor, ale tuturor românilor acelor vremuri, să nu uităm – mai ales noi şi urmaşii noştri – cum s-a făurit această ţară şi în primul rând jertfele şi dăruirea către ţară a celor din anii Unirii, să ne fie de nepieritoare învăţături!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1256, Ultimul acces: 2026-07-29 11:07:59

Timp total: 0.03s...

[]:1