De ce va suprevieţui CREŞTINISMUL?” (Evz.ro)[2017-01-16]Ca răspuns la o lucrare a gânditorului francez Michel Onfray, care susţine că civilizaţia creştină a murit, filosoful Vincent Morch scrie un cutremurător eseu în Le Figaro despre fragilitatea şi forţa Creştinismului.Creştinismul este o religie întemeiată pe credinţa în Înviere şi în divinitatea lui Iisus din Nazaret. Această credinţă, născută pe marginea unui mormânt şi edificată pe idei la limitele a ceea ce este cu putinţă să accepţi, nu a încetat niciodată, din numeroase motive, să fie agonizantă. Că a fost din cauza unor duşmani ai săi, cum a fost în cazul persecuţiilor dezlănţuite de împăraţii romani sau de republicanii fanatici francezi din 1793, sau sub greutatea propriilor rătăciri (să ne amintim de corupţia de la Roma din vremea familiei Borgia), nu există secol în care această credinţă să nu fi fost confruntată cu pericole mortale – nu existat niciodată, nu poate exista „creştinism triumfător”. Adevărata noutate care se deschide odată cu Revoluţia Franceză este proliferarea declaraţiilor despre iminenţa morţii sale: creştinismul trebuia să fie în curând abolit de o nouă religie (Robespierre, Hugo), de ştiinţă (Compte, Marx) sau de nu nou tip de om (Nietzsche). Atunci când Michel Onfray, în noua sa lucrare Décadence, pretinde să constate moartea creştinismului, se situează deci în cadrul unei tradiţii care are deja vechime. Or, în ciuda inconstestabilului declin al Occidentului, încă mai există creştini în ziua de azi. Ba există chiar destui pentru a umple masiv, spre marea uimire a celor care îi credeau la şase picioare sub pământ, străzile marilor oraţe franceze. Sunt acestea ultimele spasme ale unui cadavru? Sau premisele unei învieri? Creştinismul s-a născut pe marginea unui mormânt. Şi acolo va rămâne pentru totdeauna. De două mii de ani, el nu încetează să penduleze între Împărăţia morţilor şi Împărăţia Cerurilor, între bezna neantului şi bucuria Mântuirii. Vestind un Mesia răstignit, el nu joacă jocul obişnuit care guvernează viaţa oamenilor, cel al reuşitei şi al puterii. Nu flatează instinctele. Nu se foloseşte de pofte. El plasează revelaţia supremă a unui Dumnezeu atotputernic între slăbiciunea nou-născutului şi înfiorătorul spectacol al unui inocent sacrificat. Creştinismul este o religie a slăbiciunii. Este deci el însuşi intrinsec fragil. Cu atât mai fragil cu cât proclamă că fiinţele umane sunt fundamental libere şi că în mod liber trebuie să se poziţioneze în raport cu el. În timpul întâlnirii Sale faţă către faţă cu Pilat din Pont, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a dorit să-l facă să se închine în faţa Sa pe cel care Îl judeca, dezvăluindu-i întreaga Sa slavă. L-a lăsat să se întoarcă de la El pe cel care se întreba ce este adevărul, în vreme ce El era însuşi Adevărul. L-a lăsat singur cu conştiinţa sa, cu mintea sa, cu inima sa, cu riscul crucii, cu riscul morţii. Pentru că, potrivit creştinilor, lăsându-Se cu totul în voia libertăţii omeneşti, Hristos a mântuit lumea – o libertate reală, efectivă, concretizată prin cruce, însă transfigurată, dincolo de propriile intenţii şi de propria înţelegere, prin harul unei dimineţi de Paşti – religia lor constituie o evoluţie inedită şi decisivă în istoria umanităţii şi o moştenire infinit de preţioasă pentru ansamblul acesteia. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că a apărut într-o lume în care cultura greco-romană dominantă afirma că oamenii ca şi zeii sunt supuşi puterii implacabile a fatalităţii. Aceast intuiţie religioasă fondatoare a dat naştere teatrului tragic, unde spectatorii vedeau legându-se intrigi al căror sfârşit îl cunoşteau. Oedip, indiferent ce ar face, va sfârşi întotdeauna prin a-şi ucide tatăl şi a se căsători cu mama sa. Aceeaşi intuiţie, combinată cu geniul intlelectual grec, a dat naştere şi ştiinţei. Raţiunea, logosul, reprezintă într-adevăr o conceptualizare a fatalităţii: un lanţ de necesităţi căruia este imposibil să i te opui. Dacă am desenat un triunchi pe nisip, atunci este obligatoriu ca suma unghiurilor sale să fie egală cu două unghiuri drepte. Banal când este aplicat în matematici, acest concept se dovedeşte foarte problematic pemăsură ce exigenţa ştiinţificităţii se extinde la domenii care au legătură cu existenţa concretă a oamenilor – şi, în primul rând, cu politica şi cu istoria. De fapt, cea mai remarcabilă consecinţă a excluderii creştinismului din viaţa ideilor este proliferarea concomitentă a discursurilor fataliste. Din toate părţile, caută să ne convingă că totul este deja scris: locul în care ne-am născut ne condiţionează viaţa; globalizarea este inevitabilă; capitalismul este sortit eşecului; Marea Britanie va rămâne în UE. Şi dacă Islamul corespunde undei anumite tendinţe actuale, este tocmai deoarece este o religie fatalistă. El se revelează astfel ca un uimitor pandat religios al unei raţionalităţi care pretinde să înşire întregul destin al umanităţii în nişte precepte intangibile. Or, în faţa acestor presiuni, pe cât de imperioase, pe atât de contradictorii, evenimentele recente demonstrează că conştiinţele se revoltă, iar această revoltă – oricât de absurde şi de periculoase sunt formele pe care le ia – dovedeşte o imensă aspiraţie spre libertate. Iar această libertate practică obiectivă nu poate fi înţeleasă decât plecând de la o filosfie a libertăţii care nu s-a putut naşte decât într-o societate iudeo-creştină. Civilizaţia noastră este iudeo-creştină în credinţa ei că fiinţa umană este o fiinţă liberă, inclusiv în criticile şi renegările pe care le-a putut formula despre rădăcinile sale. Nu, să nu se supere Michel Onfray, dar soarta civilizaţiei noastre nu este jucată. Şi, câtă vreme oamenii vor dori să fie liberi, se vor adăpa, conştient sau nu, din izvoarele lor iudeo creştine. Iar creştinilor, pentru a se dovedi demni de moştenirea pe care au primit-o, demonstrând capacitatea credinţei de a muta munţii, le revine misiunea de a aduce Noutatea care eliberează şi mântuieşte. Autor: Adrian Pătruşcă Sursa: www.Culte.ro Contor Accesări: 1682, Ultimul acces: 2026-09-26 22:16:37
|
Timp total: 0.03s...
[]:1