Mesajul papei Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondiala a Misiunilor, 2006

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Mesajul papei Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondiala a Misiunilor, 2006

[2006-10-23]

Dragi fraţi şi surori!
1. Ziua Misionară Mondială, pe care o celebram astăzi, 22 octombrie, oferă oportunitatea de a reflecta în acest an asupra temei: 'Caritatea, sufletul misiunii'. Misiunea, dacă nu este orientată de caritate, dacă nu izvorăşte aşadar dintr-un profund act de iubire divină, riscă să se reducă la o simplă activitate filantropică şi socială. Iubirea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de fiecare persoană constituie, de fapt, inima experienţei şi a vestirii Evangheliei, iar cei care o primesc devin, la rândul lor, mărturisitori ai acesteia. Iubirea lui Dumnezeu care dă viaţă lumii este iubirea care ne-a fost dăruită în Iisus, cuvântul de mântuire, icoana perfectă a milostivirii Tatălui din ceruri. Mesajul salvific s-ar putea foarte bine sintetiza în cuvintele evanghelistului Ioan: 'Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe unicul său Fiu în lume, ca să avem viaţă prin el' (I Ioan 4, 9). Mandatul de a răspândi vestirea acestei iubiri a fost încredinţat de către Iisus apostolilor, după învierea sa, iar apostolii, transformaţi interior în ziua Rusaliilor de puterea Duhului Sfânt, au început să dea mărturie despre Domnul mort şi înviat. De atunci, Biserica duce mai departe această misiune, care constituie pentru toţi credincioşii un angajament permanent şi la care nu se poate renunţa.
2. Fiecare comunitate creştină este chemată, aşadar, să-l facă cunoscut pe Dumnezeu care este iubire. Asupra acestui mister fundamental al credinţei noastre am vrut să mă opresc să reflectez în enciclica 'Deus caritas est'. Dumnezeu impregnează cu iubirea sa întreaga creaţie şi istoria umană. La origine, omul a ieşit din mâinile Creatorului ca rod al unei iniţiative de iubire. Păcatul a umbrit în el amprenta divină. Înşelaţi de cel rău, protopărinţii Adam şi Eva nu s-au ridicat la înălţimea raportului de încredere cu Domnul, cedând ispitei celui rău care a insuflat în ei suspiciunea că Dumnezeu ar fi un rival şi ar vrea să le limiteze libertatea. Astfel, în locul iubirii gratuite divine, ei s-au preferat pe sine, convinşi că îşi afirmă astfel liberul lor arbitru. Consecinţa a fost că au sfârşit prin a pierde fericirea originală şi au gustat amărăciunea tristeţii păcatului şi a morţii. Dumnezeu însă nu i-a abandonat şi le-a promis lor şi urmaşilor acestora mântuirea, prevestind trimiterea Fiului său unul-născut, Iisus, care urma să reveleze, la împlinirea timpului, iubirea sa de Tată, o iubire capabilă să răscumpere orice creatură umană din sclavia răului şi a morţii. În Hristos, prin urmare, ne-a fost comunicată viaţa nemuritoare, viaţa Sfintei Treimi. Graţie lui Hristos, păstorul cel bun care nu abandonează niciodată oiţa rătăcită, a fost dată oamenilor din orice timp posibilitatea să intre în comuniune cu Dumnezeu, Tatăl milostiv pregătit să primească în casă pe fiul risipitor. Semn surprinzător al acestei iubiri este crucea. În moartea lui Hristos pe cruce - am scris în enciclica 'Deus caritas est' - 'În moartea sa pe cruce se împlineşte întoarcerea lui Dumnezeu împotriva lui însuşi, în care el se dăruieşte pentru a-l ridica pe om şi a-l mântui - aşa este iubirea în forma sa cea mai radicală. Acolo acest adevăr poate fi contemplat. Şi, pornind de acolo, trebuie acum să definim ce este iubirea. Pornind de la această privire, creştinul găseşte drumul pentru a trăi şi pentru a iubi'.
3. În seara pătimirii sale, Iisus a lăsat ca testament ucenicilor, adunaţi în Cenacol pentru a celebra Paştele, 'porunca nouă a iubirii - mandatum novum': 'Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii' (Ioan 15, 17). Iubirea fraternă pe care Domnul o cere de la 'prietenii' săi îşi are izvorul în iubirea paternă a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan a notat: 'Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu' (I Ioan 4, 7). Aşadar, pentru a iubi după Dumnezeu, este nevoie a trăi în el şi din el: Dumnezeu este prima 'casă' a omului şi numai cine în el locuieşte arde un foc al carităţii divine în stare să 'incendieze' lumea. Nu este oare aceasta misiunea Bisericii în orice timp? Nu este aşadar dificil să înţelegem că promptitudinea misionară autentică, angajamentul primar al comunităţii ecleziale, este legată de fidelitatea faţă de iubirea divină, iar aceasta este valabil pentru fiecare creştin în parte, pentru fiecare comunitate locală, pentru Bisericile particulare şi pentru întregul popor al lui Dumnezeu. Din conştiinţa acestei misiuni comune îşi extrage vigoare disponibilitatea ucenicilor lui Hristos de a realiza opere de promovare umană şi spirituală care dau mărturie, după cum scria iubitul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio: 'Sufletul întregii activităţi misionare: iubirea care este şi rămâne motorul misiunii, este unicul criteriu după care totul trebuie să fie făcut sau nu, schimbat sau nu. Este principiul care trebuie să conducă orice acţiune şi scopul către care aceasta trebuie să tindă. Când se acţionează cu privirea spre caritate sau inspiraţi de caritate, nimic nu este nepotrivit şi totul este bun'. A fi misionari înseamnă aşadar a-l iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa, până a da chiar şi viaţa pentru el, dacă este necesar. Câţi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, chiar în timpul nostru, i-au dat suprema mărturie de iubire cu martiriul! A fi misionar este a te apleca, precum bunul samaritean, asupra necesităţilor tuturor, îndeosebi ale celor mai săraci şi mai nevoiaşi, pentru că acela care iubeşte cu inima lui Hristos, nu caută interesul propriu, ci doar gloria Tatălui şi binele aproapelui. Aici este secretul rodniciei apostolice a acţiunii misionare, care depăşeşte frontiere şi culturi, ajunge la popoare şi se răspândeşte dincolo de marginile cele mai îndepărtate ale lumii.
4. Dragi fraţi şi surori, Ziua Mondială a Misiunilor să fie ocazie pentru a înţelege din ce în ce mai bine că mărturia iubirii, sufletul misiunii, se referă la toţi. A sluji Evanghelia nu trebuie considerată o aventură solitară, ci un angajament care să fie împărtăşit de fiecare comunitate. Alături de cei care sunt în prima linie pe frontierele evanghelizării - şi mă gândesc aici cu recunoştinţă la misionari şi misionare - mulţi alţii, copii, tineri şi adulţi care, cu rugăciunea şi cooperarea lor, în diferite moduri, contribuie la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Speranţa este ca această participare comună să crească din ce în ce mai mult graţie aportului tuturor. Mă folosesc de această circumstanţă pentru a manifesta gratitudinea mea faţă de Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor şi faţă de Operele Misionare Pontificale, care cu dedicaţie coordonează eforturile din orice parte a lumii în sprijinul acţiunii celor care sunt în prima linie la frontierele misionare. Fie ca Fecioara Maria, care cu prezenţa sa lângă cruce şi rugăciunea sa în Cenacol a colaborat activ la începuturile misiunii ecleziale, să susţină acţiunea lor şi să ajute credincioşii în Hristos să fie din ce în ce mai capabili de iubire adevărată, pentru ca într-o lume spiritual însetată să devină izvor de apă vie. Această dorinţă o spun din inimă, în timp ce trimit tuturor binecuvântarea mea.

Benedict al XVI-lea

Sursa: www.MMB.ro

Contor Accesări: 871, Ultimul acces: 2026-08-20 05:58:56

Timp total: 0.03s...

[]:1