Academicianul Răzvan Theodorescu: „E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi” (Adevărul.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Academicianul Răzvan Theodorescu: „E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi” (Adevărul.ro)

[2014-09-09]

„Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi”, scrie academicianul Răzvan Theodorescu într-un articol publicat în „Historia”.
Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum: Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.
Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.
Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, derarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.
Convertirile vecinilor
Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca; avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni: pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol: prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu: bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.
Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.
De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu: Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 638, Ultimul acces: 2026-07-30 16:14:20

Timp total: 0.03s...

[]:1