"Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis"

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

"Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis"

[2014-06-11]

Brent Withers
Traducător: Dan Siserman
Teme: Spiritualitate
Etichete: Păcatul

Isus şi Dismas

Isus şi Dismas
Scopul principal al vieţii spirituale şi al călătoriei noastre pe pământ este de a vedea şi experimenta total cumplita noastră nimicnicie şi neajutorare în lumina imensei bunătăţi şi iubiri a lui Dumnezeu. Dorinţa lui Dumnezeu este de a revărsa harul Său divin în sufletele noastre ca un dar gratuit oferit nouă, care să ne cureţe sufletele de toate păcatele, făcându-le pure, sfinte şi neprihănite. Dacă acesta este scopul principal, atunci este posibil, aşa cum pune Evanghelia în lumină, ca marii păcătoşi, prin cooperarea deplină cu harul Său divin, să îi aducă lui Dumnezeu o mai mare slavă în realizarea dorinţei Lui.

Sufletul cu adevărat căit are o cunoaştere deplină a nimicniciei sale în faţa lui Dumnezeu, cooperând astfel pe deplin la primirea harului care se revarsă în inima Sa, rezultând în deplina iertare a păcatelor sale. Cu cât actul de căinţă al sufletului este mai aproape de adevărul absolut al păcătoşeniei sale, cu atât va reflecta mai mult această calitate a lui Dumnezeu, care este adevărul însuşi. Cu cât ne apropiem mai tare de a reflecta calităţile lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom fi pe placul Său. În recunoaşterea şi acceptarea totală a condiţiei sale, adâncimea păcatului nu mai este ascunsă ochilor lui, iar sufletul devine complet deschis primirii harului lui Dumnezeu şi iertării numeroaselor lui păcate.

Semnificaţia profunzimii căinţei devine mai clară atunci când se ia în considerare pedeapsa vremelnică determinată de comiterea păcatului. Comiterea păcatului poate deveni o obişnuinţă, şi astfel cicatricile şi reziduurile păcatului corodează sufletul. Păcatele grave sau de moarte ne separă total de viaţa de har. Păcatele veniale ne împiedică creşterea şi ne corodează sufletele, coroziune care, alături de rădăcinile păcatului, trebuie să fie de asemenea purificată. Începem să vedem rădăcinile păcatului, numeroasele noastre imperfecţiuni, doar atunci când suntem vindecaţi de alipirea faţă de păcatele veniale. Toate păcatele, şi alipirea faţă de păcat, împiedică într-un mod grav revărsarea harului în sufletele noastre. Numeroasele imperfecţiuni care rămân ascunse ochilor noştri contribuie, de asemenea, la starea de impuritate a sufletului.

Iar faptul de a deveni conştienţi de ele este posibil numai prin intermediul harului lui Dumnezeu; altminteri păcatele şi imperfecţiunile noastre rămân complet ascunse. Acumularea de reziduuri de păcat pe durata vieţii poate afecta grav sănătatea şi starea sufletului. Împiedică abilitatea noastră de a ne întrista cu adevărat pentru că l-am ofensat pe Dumnezeu şi de a manifesta o căinţă profundă, care să vindece rănile păcatului ascunse adânc în sufletele noastre. Căinţa este "o durere a sufletului şi o detestare a păcatul comis, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1451). Cu cât căinţa este mai adâncă, cu atât sufletul este mai mult vindecat, cu o probabilitate mare ca pedeapsa vremelnică a păcatului să fie diminuată, sau în cazul în care căinţa este perfectă, sufletul este complet purificat.

Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se "pedeapsa veşnică" a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte "pedeapsa vremelnică" a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă. (CBC, nr. 1472)

Dacă un act de căinţă este sincer şi din toată inima, atunci profunzimea purificării realizate de Dumnezeu este de un aşa grad încât poate transforma sufletul într-o stare de puritate, fiind gata să locuiască în Împărăţia Lui. Aceasta este o mare şi sublimă taină. Actul de căinţă al lui Dismas, tâlharul cel bun de pe crucea din dreapta lui Cristos, de pe Golgota, a îndeplinit cea mai mare dorinţă a lui Dumnezeu, aceea de a revărsa bogăţia harului divin în sufletul său. Actul său pasional de iubire faţă de aproapele, ca răspuns la iubirea milostivă a Mântuitorului nostru, a condus la purificarea completă a sufletului său.

Dacă Dumnezeu este capabil să "ridice" fiecare om născut vreodată la Învierea finală de la sfârşitul lumii, atunci înseamnă că puterea Lui nu cunoaşte limite. Această putere rămâne însă închisă, ascunsă şi neîmplinită dacă nu îi dăm lui Dumnezeu ceea ce El doreşte cel mai tare de la noi: un regret real pentru ofensarea Lui prin păcatele noastre şi o căinţă sinceră venită din inimă. Iar marele paradox este că doar harul Lui poate produce această căinţă. Noi credem în mod automat că noi suntem cei care se căiesc şi se convertesc, însă, în fapt, Spiritul Sfânt este cel care ne mişcă în mod misterios, oferindu-ne puterea interioară de a ne căi pentru viaţa noastră de păcat.

Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să dea omului şi o inimă nouă. Convertirea este înainte de toate o lucrare a harului lui Dumnezeu care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: "Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce" (Plângeri 5,21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Prin descoperirea măreţiei iubirii lui Dumnezeu, inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre. (CBC, nr. 1432)

În întoarcerea de la păcat, Spiritul Sfânt ne deschide o fereastră în suflet, care permite pentru întâia oară sufletului nostru să vadă măreţia iubirii lui Dumnezeu. Prin urmare, sufletul nostru este umplut cu dorinţa de a nu-l ofensa pe Dumnezeu şi de a nu ne despărţi de El niciodată. Actul sincer de căinţă al lui Dismas a realizat de asemenea o ispăşire deplină pentru o viaţă plină de păcate. După primirea Sacramentului Sfintei Spovezi, suntem cu toţii chemaţi să ne ispăşim păcatele prin penitenţă. Însă în mod misterios, la fel precum profunzimea actului de căinţă nu este lucrarea noastră, la fel şi ispăşirea pe care o facem pentru păcatele noastre se sprijină pe Mântuitorul nostru divin.

Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, "putem totul prin Cel care ne întăreşte" (Filipeni 4:13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată "slava" noastră este în Cristos (...) întru care aducem îndestulare, "aducând roade vrednice de pocăinţă" (Luca 3:8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl. (CBC, nr. 1460)

Dacă doar harul lui Dumnezeu este cel care poate produce profunzimea regretului şi a căinţei afişate de Dismas, atunci colaborarea la primirea harului Său nu este, cu siguranţă, ceva care să fie dincolo de mijloacele oricui. Dacă cu toţii avem mijloacele de a fi sinceri şi oneşti cu greşelile noastre în faţa lui Dumnezeu, de ce este atât de dificil să fim în totalitate oneşti cu noi înşine în faţa Lui? Realitatea este că Dumnezeu trebuie neîncetat să ne conducă în afara zonei noastre de confort. Iar pe crucea de lângă Isus, răstignitul Dismas a fost pe deplin şi cu adevărat în afara zonei sale de confort.

El era pe moarte, pe cruce, şi astfel oportunitatea de a primi ajutorul lui Dumnezeu într-o asemenea stare de disperare a crescut semnificativ. Fiindcă de multe ori cerem ajutorul lui Dumnezeu doar atunci când suntem reduşi la starea de neajutorare, sau chiar de disperare. Harul Său este însă întotdeauna acolo, şi în epuizarea oricărui alt ajutor uman şi vizibil, strigătul nostru de ajutor colaborează în cele din urmă cu dorinţa lui Dumnezeu de a veni în ajutorul nostru. El sădeşte în inimile noastre această dorinţă deoarece, la rândul lui, este disperat să o împlinească. De multe ori începem să auzim chemarea Sa de a ajunge la El doar atunci când ajungem la fundul epuizării tuturor mijloacelor vizibile de ajutorare.

Tuturor ne place să trăim în zona noastră de confort. Însă suferinţa, de toate dimensiunile şi formele sale, ne scoate în afara zonei de confort. Aceasta pune viziunea noastră despre lume sub semnul întrebării, dacă nu cumva suferinţa decurge dintr-un stil de viaţă păcătos sau din acţiunile altora. Putem suferi nu numai prin faptul de a fi nevoiţi să suportăm greşelile altora, ci şi datorită propriilor greşeli şi eşecuri. Modurile prin care putem fi scoşi din zona noastră de confort prin experienţa suferinţei sunt la fel de variate precum fiinţa umană. Aceste variaţii corespund unicităţi individuale a fiecărei persoane în parte şi circumstanţei în care ea se află.

Scoaterea noastră în afara zonei de confort, prin experienţa suferinţei, poate să învingă sentimentele noastre de autosuficienţă şi independenţă, unde nu simţim nicio nevoie reală de a-l avea pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre. Ea ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra situaţiei noastre şi de a merge dincolo de suprafaţa vieţii de zi cu zi; fiindcă în astfel de momente de reflecţie harul lui Dumnezeu poate face minuni în sufletul omului: poate trezi sufletul la conştiinţa caracterului temporar al vieţii, al vanităţilor lumii, precum şi la necesitatea de a face schimbări în viaţă. Pentru sufletul care nu s-a convertit şi nu a primit darul credinţei, aceste momente sunt cruciale pentru a stabili dacă el merge în direcţia cea bună. Alegerile pe care le facem ca răspuns la suferinţa pe care o experimentăm au consecinţe eterne.

Cu toţii suntem chemaţi, în modul nostru unic şi special de a fi, să reflectăm o rază sau un flux de iubire şi adevăr de la Dumnezeu, pe care numai noi putem să o reflectăm. Chemarea noastră personală este de a-l iubi pe Dumnezeu într-un mod unic, prin care să-l slăvim, răspunzând la harurile individuale, pe care numai noi le putem primi. Calea pe care o parcurgem în viaţă se distinge prin setul unic de circumstanţe pe care le trăim; nimeni altcineva nu va avea aceleaşi oportunităţi de a fi binevoitor cu oamenii pe care noi îi întâlnim în viaţă. În mod similar, fiecare suflet predestinat să locuiască în Împărăţia veşnică este, în mod misterios, predestinat şi unei trepte de slavă, în care adâncimea dragostei posedate de către suflet determină locul său personal în cer, loc pe care niciun alt suflet nu îl poate ocupa.

Există mulţi oameni care se nasc în circumstanţe nefericite, fie de sărăcie cumplită, fie într-o ţară condusă fără democraţie, unde oportunităţile de a primi darul credinţei în Isus Cristos sunt grav diminuate. Există, de asemenea, cei care sunt victimele violenţei în familie, suferind traume emoţionale de abuz în copilărie, care de multe ori lasă cicatrici pe tot parcursul vieţii, şi care nu sunt niciodată vindecate în mod corespunzător. Aceştia sunt victimele care devin de multe ori infractori ei înşişi, împovăraţi cu vicii sau cu probleme de sănătate mintală. Fiind crescut într-o familie instabilă, cel mai probabil omului i se va reduce posibilitatea de a cunoaşte credinţa creştină. Acest lucru va fi, fără îndoială, cuplat cu experienţa timpurie de viaţă, care diminuează semnificativ probabilitatea dezvoltării credinţei în anii care urmează şi, prin urmare, a credinţei într-un Tată iubitor şi plin de compasiune. Mulţi dintre cei care nu au primit nimic de la viaţă, se poate că vor primi totul de la moarte. Precum tâlharul cel bun, ei poate vor fi chemaţi să aducă slavă lui Dumnezeu şi să devină sfinţi "dintr-o dată", când Isus îi va răsplăti aşa cum a făcut cu Dismas, spunând: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis!" (Luca 23,43).

Dumnezeu este infinit de drept şi de milostiv. Îndurarea Lui nu cunoaşte limite, iar noi vom fi judecaţi pe baza a ceea ce am primit. Dacă am primit mult, cu atât mai mult va fi de aşteptat de la noi. "Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult" (Luca 12,48). Suntem invitaţi de Dumnezeu să fim conştienţi de ceea ce am primit în viaţă, ca fiind un dar gratuit de la El, Creatorul nostru suveran, fiindcă înzestrările noastre şi circumstanţele personale nu vin de la noi înşine. Fără acest punct de vedere, vom fi umpluţi de sentimentul de importanţă de sine şi de autosuficienţă, fără a simţi vreo nevoie de dependenţa de Dumnezeu: "... nu treceţi peste cele scrise ca nu cumva vreunul dintre voi să se laude cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face mai deosebit de alţii? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit?" (1 Corinteni 4,6-8).

Dacă am avea o educaţie stabilă, trăind într-o ţară care este democratică, şi am avea posibilitatea de a îmbrăţişa credinţa, atunci cu mult mai mult s-ar aştepta de la noi, comparativ cu cei mulţi născuţi în sărăcie totală sau care locuiesc într-un regim condus de frică şi nedreptate, unde orice credinţă în Dumnezeu este interzisă. Se poate ca mulţi dintre noi, cei care am primit darul credinţei, să fim chemaţi să îl cunoaştem pe Dumnezeu puţin câte puţin, şi să îi aduce slavă în acest mod, mai degrabă decât "dintr-o dată" la sfârşitul vieţilor noastre.

Pentru aceia care au primit darul credinţei, a fi total dependenţi, pentru a avea tărie şi a persevera în viaţă, de un Dumnezeu invizibil, este, de cele mai multe ori, prea incomod. Noi vrem să ne bazăm pe un sprijin şi pe lucruri vizibile, care putem să simţim şi să experimentăm că ne ajută să facem faţă oricărei suferinţe cu care ne confruntăm. Suferinţa este mijlocul lui Dumnezeu de purificare a sufletului nostru; dar aceasta este rodnică doar atunci când cooperăm cu ea. Dacă ne răzvrătim împotriva suferinţei, în toate formele ei multiple, atunci vom deveni înveninaţi, împietriţi şi plini de ură faţă de aproapele nostru şi de Dumnezeu. Atât Dismas cât şi tâlharul cel rău şi-au început călătoria spre Golgota hulindu-l pe Dumnezeu. "Chiar şi tâlharii răstigniţi împreună cu El îl insultau în acelaşi fel" (Matei 27,44). În călătoria înspre adâncurile suferinţei umane, în timp ce unuia îi era atins şi transformat sufletul de harul divin, în mod tragic, celălalt devenea tot mai împietrit şi îndărătnic prin respingerea continuă a harului.

Dismas şi-a acceptat crucea, şi astfel suferinţa sa a devenit rodnică, atinsă fiind de harul care i-a mişcat inima spre a face o mărturisire perfectă nu numai a vinovăţiei şi suferinţei sale meritate, ci şi a nevinovăţiei lui Isus. El a proclamat implicit puterea divinităţii lui Cristos atunci când i-a cerut lui Isus să-şi amintească de el în Împărăţia Sa. Admiterea vinovăţiei şi dreapta apreciere a pedepsei pe care o primea au deschis inima sa înspre permiterea regenerării depline şi complete a sufletului său. Alături de mistuitoarea bunătate şi iubire a lui Cristos, el şi-a recunoscut Mântuitorul. Atunci când suferinţa este acceptată, într-un mod misterios, se deschid porţile sufletului, şi harul lui Dumnezeu transformă şi vindecă rănile adânci ale păcatului. Experienţa suferinţei poate dezvălui gândurile şi intenţiile noastre secrete, care pot fi transformate pozitiv de harul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă ne răzvrătim împotriva suferinţei, rebeliunea noastră exterioară oglindeşte inima noastră împietrită, blocată de păcat şi egoism.

Din păcate, bunătatea şi iubirea lui Cristos a provocat blasfemia la celălalt tâlhar, în cazul căruia vinovăţia şi reacţia înverşunată la suferinţă au stins orice receptivitate faţă de har, cu doar veninul de păcat rămas în suflet. "Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!" (Luca 23,39). Fiindcă veninul de păcat a rămas în inima lui, a fost incapabil să recunoască nevinovăţia, să nu mai vorbim de divinitatea Fiului Omului răstignit alături. Tâlharul cel bun a avut teamă de Dumnezeu şi a putut să recunoască absenţa ei la tâlharul cel rău atunci când l-a mustrat. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii şi fundamentul pentru iubirea perfectă de Dumnezeu. Acesta a fost rodul Spiritului Sfânt, care a suflat viaţă nouă în sufletul său. Mărturisirea lui care a urmat a mângâiat inima Domnului nostru răstignit şi i-a dat Mântuitorului nostru bucuria profundă de a-l recompensa cu intrarea în Împărăţia Lui.

"Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: 'Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar El n-a făcut nici un rău'. Şi spunea: 'Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia Ta!' Iar El i-a spus: 'Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis!'" În ochii lui Dumnezeu, un singur act de iubire pură este mai preţios decât cele mai mari lucruri. "Cel mai mic act de iubire pură este de mai mare valoare în ochii lui Dumnezeu şi mai profitabil pentru Biserică decât cele mai mari realizări" (pr. Reginald Garrigou-Lagrange OP). Mărturisirea lui Dismas a fost acest act unic de iubire pură, după o viaţă de păcat, şi în ochii lui Dumnezeu a fost cel mai preţios lucru pe care acesta i l-ar fi putut oferi.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 497, Ultimul acces: 2026-08-04 17:38:18

Timp total: 0.05s...

[1]:1