Am fost un ateu fără speranţă în viaţă. Apoi am încercat să mă rog

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Am fost un ateu fără speranţă în viaţă. Apoi am încercat să mă rog

[2014-05-24]

Devin Rose
Traducător: Ecaterina Hanganu
Teme: Spiritualitate
Etichete: Rugăciunea

Rugăciunea transformă

Rugăciunea transformă
Din întunericul atacurilor de panică, al depresiei şi al anxietăţii, Dumnezeu m-a scos, aducându-mi vindecarea şi credinţa prin intermediul Bisericii Catolice. Cei care sunt creştini dintotdeauna nu au cum să înţeleagă ce înseamnă să fii ateu. Iar cei care sunt atei de o viaţă sunt la fel de uluiţi cum poate fi cineva atât de naiv încât să creadă în Isus. Ca unul care a fost de ambele părţi ale baricadei, mi-am relatat povestea în "The Journey Home" (Călătoria spre acasă).

O rugăciune în disperare

Eram ateu, aşa cum am fost toată viaţa mea, dar aveam un secret groaznic: în fiecare zi eram chinuit de temeri şi anxietăţi paralizante. Îmi era frică să nu fiu umilit în faţa celorlalţi şi frica aceasta se manifesta tocmai sub diferite forme umilitoare, creând astfel o profeţie care se împlinea de la sine şi peste care îmi era cu neputinţă să trec. Mă confruntam cu o neagră disperare: absenţa oricărei speranţe. Şi atunci am înţeles de ce oamenii recurg la sinucidere. Când nu mai ai nici o speranţă şi trăieşti într-o continuă durere, vrei ca viaţa ta să se termine. Şi eu îmi doream aceasta. Dar încă nu mă simţeam pregătit să mă dau bătut.

Am pus mâna pe Biblie şi am început să citesc. Nu am spus decât o singură rugăciune: "Dumnezeule, nu cred în Tine, dar am nevoie de ajutor. Dacă exişti cu adevărat, Te rog, ajută-mă!" Cum niciodată nu strică dacă spui "te rog", am introdus şi aceasta în rugăciune. Nu se ştie niciodată; s-ar putea ca Dumnezeu să ţină cont de maniere. Aceasta a fost pentru mine prima rugăciune. Dacă Dumnezeu era real, probabil că urma să trăiesc. Dacă nu, eram oricum sfârşit.

Înmugureşte o mlădiţă

Citeam Biblia, dar adevărul este că nu înţelegeam prea multe. Dacă aş fi fost Dumnezeu, aş mai fi adăugat câteva explicaţii şi poate chiar aş fi subliniat câte ceva, astfel încât cei interesaţi să poată sesiza mai uşor imaginea de ansamblu. Cu toate acestea, ceva se petrecea în mine. Încet-încet la început, am simţit ceva ca o mică licărire de credinţă. Încă nu credeam, dar începusem să mă gândesc că Dumnezeu chiar s-ar putea să existe.

Anxietăţile mele s-au diminuat puţin, lucru care nu ar fi fost remarcabil dacă ele nu ar fi făcut altceva decât să crească constant în ultimii patru ani. Niciodată nu dăduseră înapoi, nici măcar pentru scurt timp. Acest lucru mi-a dat curaj să continui să citesc şi să mă rog, oricât de dificil de înţeles mi s-ar fi părut Biblia. Am păzit cu grijă mlădiţa aceasta de credinţă care încerca să crească, fiindcă trebuia să o fac. Altfel, toate îndoielile ateismului meu ar fi strivit-o sub picioare. Acordasem deja ateismului şansa lui. Era timpul să încerc de acum ceva care îmi oferea speranţă şi adevăr.

Stăvilarele s-au deschis

Nu aş putea să explic altfel, decât că "Dumnezeu a făcut-o", dar după luni de zile în care am citit Biblia şi m-am rugat, credinţa pur şi simplu mi-a explodat în inimă şi Dumnezeu a năvălit înăuntru. Am crezut! Am respins ateismul şi mi-am pus încrederea în Isus Cristos. M-am căit de păcatele mele. Rămâne pentru totdeauna un mister cum poate Dumnezeu să schimbe o persoană, în special una care nu crede în El. M-am alăturat unei biserici baptiste, am petrecut câte patru ore la biserică duminica, am mers la studiile biblice, mi-am început ucenicia pe lângă un credincios înţelept, de vârstă mijlocie, soţ şi tată, de la biserica mea, i-am slujit pe săraci ş.a.m.d.

Am simţit chemarea să fiu botezat, astfel încât, într-o dimineaţă, am răspuns acestei chemări. M-au aclamat cu toţii. Eram cât se poate de emoţionat. Totul se petrecea la etajul doi al auditoriumului, unde se afla un rezervor mare de apă, cu un perete lateral de sticlă, astfel încât întreaga congregaţie - toţi cei peste o mie de oameni - puteau să mă vadă când eram scufundat în apă. Pastorul mi-a explicat liniştit: "O singură regulă trebuie să aveţi în vedere: îndoiţi genunchii când vă scufund; aşa, pot să vă ridic din apă. Dacă nu îndoiţi genunchii, nu puteţi ieşi din apă". Am fost botezat şi credinţa mea a crescut năvalnic. A deveni creştin a fost cel mai măreţ lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Îţi mulţumesc, Isuse!

Căutarea continuă

Am înţeles însă în curând că ceva nu era în regulă. Isus spune în Ioan 17 că trebuie să fim în unitate perfectă unii cu ceilalţi. Şi totuşi, nu suntem uniţi. Creştinii sunt cumplit de despărţiţi şi încă în privinţa unor lucruri importante. Cine are dreptate? Cine greşeşte? Sau poate că greşim cu toţii? Poate că Dumnezeu a permis ca Biserica şi toţi creştinii să creadă în lucruri greşite, şi nimeni să nu poată cunoaşte adevărul fără eroare. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum am putea împlini ceea ce Isus ne cere, să-l adorăm pe Dumnezeu în duh şi adevăr (Ioan 4)? De ce spune Isus că Duhul Sfânt îi va călăuzi pe apostoli în tot adevărul? El a vorbit serios şi trebuie să fi făcut cu putinţă acest lucru.

Dar pe cine păzeşte atunci Dumnezeu de greşeală? Nici baptiştii şi nici protestanţii nu afirmă aceasta, ci doar mormonii, catolicii şi ortodocşii pretind acest lucru. Am început să studiez şi să mă rog şi să mă gândesc. Elefantul din încăpere era Biserica Catolică. Mă temeam de ea cum de puţine lucruri îmi fusese frică vreodată. Cu siguranţă greşea în privinţa multor probleme: contracepţia, Fecioara Maria, Papa, sfinţii, Purgatoriul. Cum putea să susţină toate acestea?

Eram gata să continui să resping catolicismul, aşa că am început să citesc despre problemele respective. Aveam nevoie doar să demonstrez cât de nefondate erau argumentele catolicilor. Dar argumentele nu erau deloc nefondate. Erau destul de bune, iar unele erau de-a dreptul solide. Iar contra-argumentele aduse de catolici în dezbatere erau foarte puternice. Cum ştiu care cărţi din Biblie sunt inspirate de Dumnezeu? Hmmm, bună întrebare. Am început să studiez aceasta. Mintea mi s-a blocat încercând să-mi imaginez cum anume protestanţii şi-au croit drum cu succes până la sola Scriptura.

Am citit mai mult. Cu siguranţă unii protestanţi trebuiau să aibă o argumentaţie solidă pe această temă. Am căutat şi am tot căutat, dar nu am găsit nimic satisfăcător. Oh, am citit multe teorii şi explicaţii care au fost propuse cu privire la cum anume ştiu protestanţii cu certitudine care este canonul Scripturii, dar chiar ca şi protestant care doream cu tot dinadinsul să rămân protestant, am observat uşor punctele slabe ale argumentelor pe care le citeam.

Mergi acolo unde este adevărul!

Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să devin catolic. Chiar şi simplul cuvânt "catolic" mă făcea să mă înfior de repulsie. Dar Dumnezeu mă adusese de la ateism la credinţă; doar nu vroia acum să o iau din nou razna! L-am rugat cu toată încrederea că, dacă ar urma să fac ceva rău sau greşit, să fie bun şi să mă omoare sau să-mi arate că greşesc în ceea ce fac. El nu a făcut nici una, nici alta.

Au trecut treisprezece ani de când sunt catolic şi nu am regretat o clipă. Nu spun că Biserica nu ar avea probleme - fiindcă are - dar prin harul lui Dumnezeu, ceea ce ne învaţă este adevărat. Este singurul adăpost sigur împotriva confuziei lumii. Dumnezeu o protejează; nu poate fi altfel. Iar eu sunt şi voi fi veşnic recunoscător Domnului pentru marea Sa milostivire faţă de mine, păcătosul.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 583, Ultimul acces: 2026-08-05 05:00:44

Timp total: 0.03s...

[]:1