RELAŢIA ACTUALĂ DINTRE ORTODOCŞI ŞI GRECO-CATOLICI ÎN ROMÂNIA 2006

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

RELAŢIA ACTUALĂ DINTRE ORTODOCŞI ŞI GRECO-CATOLICI ÎN ROMÂNIA 2006

[2006-07-07]

Anexa 1: Numărul credincioşilor
Anexa 3: Biserici nou construite

Sinteză editată de ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ A VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI şi
ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ A ALBA IULIEI
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006

I. Ortodoxie şi Greco-Catolicism în Transilvania.

Repere ale evoluţiei Bisericilor româneşti într-o istorie tricentenară.
După căderea regimului comunist în 1989, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a încercat impetuos să-şi legitimeze revenirea în viaţa publică, însă nu atât în virtutea începuturilor sale istorice sau a normelor canonice orientale, cât prin propaganda de discreditare pe care a lansat-o împotriva Bisericii Ortodoxe, pe care a considerat-o vinovată în procesul lichidării ei în 1948. Toată această campanie de imagine a avut ca mobil necesitatea legitimării postdecembriste a greco-catolicismului. Acuzând Biserica Ortodoxă de abuz, greco-catolicismul a procedat el însuşi abuziv, eludând realităţile prezente, dar şi normele dialogului oficial dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, ba mai mult, desconsiderând chiar dispoziţiile Romei în acest sens.
În ultimă analiză, nu chestiunea patrimonială, atât de vehiculată, rămâne problema majoră a Bisericii Unite, ci tocmai poziţia ei echivocă şi deficitară în peisajul românesc postdecembrist.

În acest context, este absolut necesară rememorarea câtorva momente esenţiale din istoria comună a celor două Biserici româneşti, dar şi starea de fapt actuală, pentru conturarea unei percepţii mai realiste asupra acestui subiect.

1. Contextul politic şi religios. Începuturile uniaţiei în Transilvania

Între secolele IX şi XVII, după separarea bisericească a Apusului de Răsărit, au existat câteva încercări de unire bisericească, iniţiate de Biserica Romano-Catolică în spaţiul răsăritean.

Reforma i-a produs Bisericii Catolice un deficit de credincioşi, pe care aceasta a încercat să-i recupereze prin atragerea ortodocşilor răsăriteni. Astfel, au avut loc Unirea de Brest-Litovsk (1596), Unirea de la Ujgorod (1646) şi unirile făcute în teritoriile cucerite de austrieci de la turci la sfârşitul secolului al XVII-lea, respectiv în Croaţia, Slovacia şi nord-estul Ungariei. Aceste uniri s-au realizat pe baza sprijinului monarhiilor catolice din Polonia şi Austria şi au cuprins un teritoriu vast, afectând câteva milioane de credincioşi ortodocşi.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania cunoştea o profundă metamorfoză politică. Statutul Transilvaniei s-a modificat complet prin acţiunea de centralizare a puterii în mâna Vienei1, urmărindu-se pierderea oricărei independenţe a provinciei. Pe lângă factorul militar şi administrativ, un rol important în acţiunea de expansiune şi consolidare austriacă în Transilvania l-a deţinut Biserica Romano-Catolică2. Concurată de Reformă, aceasta suferise prejudicii serioase în Transilvania, aşa încât întărirea poziţiilor sale nu se putea face decât prin convertirea românilor.

2. Alegerea lui Atanasie. Rezoluţia din 14 aprilie 1698

În 1697, Atanasie Anghel a fost ales ca mitropolit al românilor din Transilvania. Conform tradiţiei, hirotonia sa a avut loc în ianuarie 1698, în Ţara Românească (adică în sudul Carpaţilor). Ca măsură de precauţie pentru proaspătul ierarh, el a fost pus să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă.

În lipsa lui Atanasie din Transilvania, iezuitul Paul Ladislau Baranyi din Alba Iulia a mers la Viena, unde i-a prezentat Curţii imperiale un memoriu în vederea unirii românilor cu Biserica Romei. În consecinţă, la 14 aprilie 1698 împăratul Leopold I a dat o „rezoluţie” potrivit căreia românii puteau să se unească cu oricare din cele patru religii “recepte” (catolică, luterană, calvină şi unitariană) sau să rămână în vechea lor credinţă. Preoţii care acceptau unirea urmau să se bucure de privilegiile clerului confesiunii respective. Deşi, aparent, li se făcea preoţilor români o ofertă imparţială de unire cu oricare din religiile recepte, în realitate singurul interes era acela ca românii să se unească cu Biserica Catolică şi nu cu altă confesiune. Aşadar, impulsul unirii nu venea de la români, ci de la autorităţile politice şi de la cele eclesiastice catolice. În condiţiile social-politice de atunci, când românii majoritari erau, practic, robi, pentru preotul ardelean oferta era tentantă[3] prin perspectiva libertăţii personale (scutirea de muncă forţată şi de contribuţiile băneşti faţă de stat) în schimbul recunoaşterii unei singure dogme catolice (primatul papal), deci fără a părăsi restul credinţei ortodoxe. Un fapt extrem de important îl constituie şi acela legat de destinatarii ofertei, căci invitaţia se adresa doar clerului, nu şi maselor largi de credincioşi[4].

La scurt timp însă, cu concursul cardinalului Leopold Kollonich din Ungaria, condiţiile unirii au ajuns să fie extinse de la acceptarea unei singure dogme, primatul papal, la recunoaşterea tuturor învăţăturilor catolice.

3. „Manifestul de unire"

Actul despre care s-a afirmat că reprezintă documentul fundamental al unirii cu Roma este aşa numitul “manifest de unire” din 7 octombrie 1698, semnat de 38 de protopopi ortodocşi.

În declaraţie se preciza dorinţa liberă a clerului românesc de a se uni cu Biserica Romei, în schimbul privilegiilor de care se bucurau membrii acelei Biserici. Cu toate acestea, demersul unionist al semnatarilor ortodocşi era condiţionat de păstrarea întregului fond dogmatic şi liturgic al Bisericii Răsăritene, stipulându-se că nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea documentului. Reiese limpede că unirea nu era determinată de cauze religioase, de frământări de conştiinţă, ci de raţiuni materiale.

Declaraţia de unire era redactată în limba română pe prima pagină şi în limba latină pe cea următoare. Documentul însă a dispărut şi nu s-a mai ştiut nimic despre el până în 1879, când a fost descoperit în Ungaria. Cercetat de către istoricul român Nicolae Densuşianu (de confesiune greco-catolică), s-a constatat că versiunea latină nu era altceva decât “falsificarea unui document public” (s.n.). Dacă, în textul românesc, unirea cu Roma nu afecta fondul dogmatic al semnatarilor ortodocşi, în cel latin se preciza că unirea s-a făcut prin acceptarea de către aceştia a întregii doctrine catolice. “Departe de a forma un act solemn al unirii”, conchidea Densuşianu, documentul era un fals al iezuiţilor, iar nu emanaţia sinodului din 7 octombrie 1698.

4. Atanasie la Viena

Deşi mitropolitul nu semnase actul de unire, cert este că el consimţise în principiu, însă atitudinea lui era extrem de ambiguă, sperând că habsburgii le vor oferi românilor privilegii doar în baza acestei uniri formale. La sfârşitul anului 1700, evenimentele se precipitau. Iezuiţii se săturaseră de atitudinea duplicitară a lui Atanasie şi îi cereau acestuia o declaraţie publică de acceptare a unirii. În ciuda eforturilor făcute de către misionarii iezuiţi între 1697 şi 1700, unirea cu Roma a românilor transilvăneni nu se realizase. Ca urmare a acestui insucces, misionarii civili au fost înlocuiţi cu cei militari. Analizând ce se făcuse până atunci, aceştia au ajuns la concluzia că numai o abordare dură, tranşantă, va duce la o rezolvare favorabilă a problemei uniaţiei.

La începutul lunii februarie 1701 Atanasie a fost chemat în capitala imperiului unde, în faţa unui tribunal prezidat de cardinalul Kollonich şi format din iezuiţi şi funcţionari imperiali, a trebuit să răspundă celor 22 de acuzaţii aduse împotriva sa. A avut de ales între a fi găsit vinovat, depus din scaun, poate chiar întemniţat, sau a fi achitat prin acceptarea necondiţionată a unirii. Atanasie a ales a doua soluţie, primind fără nici o împotrivire tot ceea ce catolicii i-au cerut să facă.

La 7 aprilie 1701 el a semnat o declaraţie-jurământ, în 16 puncte, prin care a arătat că primeşte întreaga învăţătură a Bisericii Romano-Catolice, că îl recunoaşte pe papă ca singurul şef al Bisericii şi că se supune, împreună cu soborul, „arhiepiscopului său de Esztergom”. Ca urmare, toate acuzaţiile aduse împotriva sa au fot retrase, iar la 19 martie 1701 împăratul a emis A Doua Diplomă Leopoldină, care reglementa modul de organizare a noii episcopii catolice conduse de către episcopul Atanasie. Prin acest act, existenţa Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei înceta. Acest document constituie actul de naştere al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.

Astfel, Biserica Unită din Transilvania apare în mod evident ca o creaţie politică a habsburgilor, fiind concepută ca un instrument de supunere a românilor şi de control al reformaţilor din Transilvania. Imperialii au dorit să creeze o ruptură între români, prin separarea religioasă a celor din interiorul arcului carpatic de cei aflaţi în exteriorul lui, precum şi să ameninţe poziţiile confesiunilor reformate din Transilvania prin întărirea catolicismului în principat.

La 25 iunie 1701, în Alba Iulia, Atanasie a fost instalat oficial ca episcop unit, sufragan al arhiepiscopiei romano-catolice de Esztergom, Ungaria.

Au urmat zile grele pentru ortodocşii din Transilvania, pentru că mulţi preoţi şi credincioşi nu au acceptat uniaţia.

Veacurile XVIII şi XIX sunt martore ale zbuciumatei istorii a românilor din Ardeal, dezbinaţi confesional. Este adevărat că au existat şi momente de conlucrare, unul fiind cel legat de revoluţia de la 1848.

5. Principalele momente istorice ale secolului XX: 1918, 1948, 1989

Unitatea de acţiune a românilor şi colaborarea dintre ortodocşi şi uniţi s-au manifestat cel mai pregnant la sfârşitul primului război mondial, când toţi transilvănenii au aderat, în 1918, la Unirea cu România, moment care a condus şi la o regândire a rolului şi locului Bisericii Unite în cadrul noului stat românesc. Atunci a fost exprimată şi dorinţa refacerii unităţii confesionale a transilvănenilor, rămasă doar în stadiu de intenţie datorită Concordatului dintre Vatican şi statul român, în1927. Prin acest tratat, Biserica Romano-Catolică devenea un cult privilegiat în România, în timp ce Biserica Unită decădea din rangul de „Biserică naţională” (pe care-l avea împreună cu Biserica Ortodoxă) la acela de simplu rit al Bisericii Catolice. Cu toate acestea, între 1919 şi 1940 zeci de parohii împreună cu preoţii lor au părăsit unirea în mod colectiv, iar câteva mii de credincioşi şi zeci de preoţi au părăsit, în mod individual, Biserica Unită şi s-au integrat în Biserica Ortodoxă. Ultima încercare oficială de refacere a unităţii religioase în perioada interbelică s-a datorat mitropolitului ortodox Nicolae Bălan din Sibiu şi mitropolitului greco-catolic Alexandru Nicolescu din Blaj. La apelul comun al acestora, în 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare naţională bisericească la Alba Iulia, favorabilă reunificării bisericeşti. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a compromis însă şi această iniţiativă.

Anii 1944-1948 au fost dramatici în istoria României, prin instaurarea regimului comunist. La 4 august 1948 a intrat în vigoare noua lege a cultelor, care impunea un regim restrictiv tuturor confesiunilor, supuse unui control strict din partea autorităţilor comuniste. S-a pornit de la „premisa culpabilităţii” Bisericii majoritare, ca instituţie „mistico-religioasă”, obscurantistă, tipică pentru toate celelalte. Exercitându-se presiuni asupra conducerii acesteia, în perioada 1945-1946 au fost pensionaţi mai mulţi episcopi ortodocşi şi desfiinţate mai multe eparhii. Din 1945 până la sfârşitul anului 1948 Biserica Ortodoxă Română a pierdut 10 episcopi, dintre care trei au murit în condiţii suspecte, iar ceilalţi şapte au fost pensionaţi forţat şi exilaţi în mânăstiri sau nevoiţi să părăsească ţara. Între 1949 şi 1950, alţi cinci arhierei au fost pensionaţi forţat. Prigonirea Bisericii Ortodoxe a început înaintea celei îndreptate împotriva Bisericii Unite. Nici celelalte culte nu au fost ferite de opresiune. O prezentare a modului cum au înţeles comuniştii să respecte libertatea de conştiinţă o realizează biografiile publicate ale celor 2544 de clerici arestaţi şi persecutaţi de către regimul comunist, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa în închisori: 1888 ortodocşi, 235 greco-catolici, 172 romano-catolici şi alţii de alte confesiuni.

În iulie 1948 guvernul comunist a denunţat unilateral Concordatul cu Vaticanul, iar prin Decretul nr. 243 din septembrie 1948 Biserica Unită rămânea cu două eparhii. România avea la aceea dată a doua Biserică unită, ca mărime, din estul Europei. Conducătorii comunişti de la Bucureşti au luat mai întâi măsuri de limitare a puterii şi a influenţei acestei Biserici în spaţiul public românesc, pentru ca în toamna anului 1948 să o lichideze. Punctul culminant al acţiunii coordonate de guvernul Petru Groza împotriva Bisericii Unite din toamna anului 1948 avea să fie congresul sau adunarea de reunificare de la Cluj, din 1 octombrie 1948. Cei 37 de delegaţi (dintre care 5 protopopi), reprezentând 431 de preoţi uniţi, vor semna „Proclamaţia” de unire a credincioşilor uniţi cu Biserica Ortodoxă Română şi un „Apel” către credincioşii uniţi, prin care erau îndemnaţi să se alăture confraţilor ortodocşi. La 18 octombrie 1948, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ratificat actul sinodal de primire în cadrul Bisericii Ortodoxe a credincioşilor uniţi, iar la 21 octombrie a avut loc la Alba Iulia festivitatea oficială de primire.

Asupra acestui fapt major se pot face câteva observaţii.

În primul rând, autorităţile statului comunist, precum şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române, au prezentat hotărârea de la Cluj din 1 octombrie 1948 drept un act de reunificare a întregii Biserici Unite cu Biserica Ortodoxă. Uniţii consideră însă actul de la Cluj drept o declaraţie a unor particulari, care nu-i implica deloc pe ceilalţi credincioşi uniţi. Considerăm că adevărul este undeva la mijloc. Cei 37 de delegaţi reprezentau,totuşi, 431 de preoţi uniţi. Pe de altă parte, evenimentele care s-au succedat ulterior au arătat că la actul de la Cluj au aderat o bună parte din clerul unit şi majoritatea credincioşilor uniţi.

A doua observaţie se referă la rolul Bisericii Ortodoxe în acest proces. Prin primirea uniţilor în Biserica Ortodoxă, acestora li se oferea posibilitatea de a-şi continua practicarea vieţii religioase în singura Biserică de limbă română, cu aceaşi Liturghie şi cu aceleaşi ritualuri pe care ei le adoptaseră încă din 1701. Pe credincioşii de rând îi interesează foarte puţin dacă la o slujbă bisericească este pomenit papa de la Roma sau mitropolitul de la Sibiu; ei sunt mulţumiţi să constate că botezul, nunta, înmormântarea sau împărtăşania sunt adevărate şi pe înţelesul lor. Această certitudine nu putea fi departe de sentimentul că, forţaţi sau nu, ei se întorceau de unde plecaseră. Statisticile de după 1989 o confirmă din plin. Credinciosul simplu nu-şi trăieşte credinţa în funcţie de circumstanţele administrative, ci exclusiv prin relaţia lui directă cu eternitatea.

În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Română a devenit adăpostul a numeroşi clerici greco-catolici care nu acceptaseră revenirea la Ortodoxie şi care lucrau, ca funcţionari oficiali, în administraţia centrelor eparhiale, putându-şi exercita cultul în particular.

Reacţia ierarhilor uniţi faţă de participanţii la adunarea de la Cluj din 1 octombrie 1948 a fost foarte dură. Ei i-au excomunicat pe toţi participanţii, precum şi pe toţii preoţii care au semnat pentru reunificare.

În schimb, integrarea clericilor şi a credincioşilor uniţi în Biserica Ortodoxă s-a făcut fără a li se cere o mărturisire publică de acceptare a confesiunii ortodoxe. Hirotoniile clericilor greco-catolici, actele liturgice şi Sfintele Taine săvârşite de aceştia au fost considerate valide.

În 28 şi 29 octombrie 1948, cei 6 ierarhi uniţi au fost arestaţi. Odată cu arestarea lor, a început şi un val de arestări ale protopopilor, canonicilor şi clericilor uniţi care îşi declarau făţiş lealitatea faţă de propria lor Biserică. La 1 decembrie 1948 a fost emis Decretul nr. 358 prin care Biserica Unită era desfiinţată.

După căderea regimului Ceauşescu, în decembrie 1989, Biserica Unită a ieşit din ilegalitate, redobândnduşi libertatea. Ierarhii ei însă au fost nevoiţi să constate că locaşurile de cult şi alte proprietăţi care înainte de 1948 aparţinuseră greco-catolicilor erau acum în proprietatea şi folosinţa ortodocşilor. Numai că toţi aceşti ortodocşi nu erau altceva decât foştii greco-catolici sau urmaşii lor. În deplină libertate şi în pofida pronosticurilor generale, ei au optat pentru menţinerea lor în Biserica Ortodoxă şi se consideră îndreptăţiţi să-şi păstreze şi folosească locaşurile de cult moştenite de la părinţi, pe care le-au întreţinut pe propria lor cheltuială, în care au fost botezaţi, cununaţi şi în care şi-au practicat viaţa liturgică. Când sunt întrebaţi de ce nu-i restituie Bisericii Unite locaşurile lor de închinare, ei răspund: “Întrebaţi-i pe protestanţii din Cluj, Sibiu sau Braşov dacă se pune măcar problema ca ei să-i retrocedeze Bisericii Catolice catedralale care i-au aparţinut înainte de reformă. Respectivele locaşuri au trecut la reformă odată cu credincioşii lor. De ce oare ni s-ar aplica nouă alte standarde?”

Istoria anilor de după 1989 este caracterizată de lupta pentru apărarea sau câştigarea unor bunuri, de stabilirea unui cadru legal care să rezolve solicitările dar care să ţină seama şi de realităţile concrete, de încercarea de rezolvare a problemelor pe calea dialogului central sau local. Toate acestea au fost de natură să provoace un context tensionat, care nu le-a permis celor două Biserici româneşti să se implice suficient în serioasele probleme ale societăţii contemporane.

II. Situaţia statistică actuală

a credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici

În ianuarie 1992, potrivit datelor statistice oficiale ale recensământului, populaţia României era de 22.810.035 persoane, din care un număr de 19.802.385 persoane s-au declarat ortodocşi (86,80%), iar 223.327 greco-catolici (0,98%).

În martie 2002, la următorul recensământ, populaţia României a însumat 21.680.974 persoane, din care 18.817.975 suflete s-au declarat ortodocşi (86,79%), iar 191.556 suflete s-au declarat greco-catolici (0,88%).

(A se vedea Anexa nr. 1 cu rezultatele celor două recensăminte la nivelul întregii ţări, pe eparhii, în ordinea canonică a mitropoliilor).

Din datele oficiale publicate pe internet de către Secretariatul de Stat pentru Culte reiese că pentru cei 191.556 de credincioşi, Biserica Greco-Catolică are în funcţiune 5 eparhii, cu 66 de protopopiate, 638 de parohii şi 700 de preoţi, în vreme ce Biserica Ortodoxă, pentru cei aproape 19 milioane de credincioşi , are doar 25 de eparhii, cu 148 de protopopiate, 10.157 parohii şi 10.068 preoţi.

Pentru toate aceste structuri administrative teritoriale – atât ortodoxe cât şi greco-catolice – se acordă contribuţii de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului bisericesc, pentru construcţia şi reparaţia locaşurilor de cult, fără a se ţine seamă de faptul că numărul credincioşilor organizaţi în cele 5 eparhii greco-catolice reprezintă doar 25% din credincioşii unei singure eparhii ortodoxe. Dacă 86,79% din contribuabilii la bugetul de stat s-au declarat ortodocşi, ar fi moral şi corect ca din suma totală alocată din bugetul de stat cultelor religioase, acelaşi procent să revină Bisericii Ortodoxe, respectându-se principiul proporţionalităţii. Acest principiu nu s-a aplicat, iar Biserica Ortodoxă s-a dovedit destul de tolerantă spre a nu protesta.

III. Situaţia juridică a bunurilor parohiale,

în legislaţia de dinainte de 1989 şi în cea actuală

1. Cadrul legal

În Biserica Ortodoxă Română, regimul juridic al bunurilor bisericeşti, atât în perioada regimului comunist cât şi astăzi, este reglementat de o serie de acte normative bisericeşti şi civile.

Legiuirile bisericeşti care conţin norme referitoare la statutul juridic al acestor bunuri sunt: 1. Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române (St.), 2. Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti (RAB), 3. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul Eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române.

Aceste legiuiri au fost elaborate de organele deliberative-legislative, cu respectarea principiilor canonice fundamentale şi cu observarea legilor Statului, iar ele constituie cadrul legal al gestionării tuturor bunurilor aflate în proprietatea, posesia şi folosinţa părţilor componente şi a organelor locale ale Bisericii Ortodoxe Române, reglementând modul de împărţire, administrare, dobândire, înstrăinare, grevare sau pierdere a bunurilor bisericeşti.

Dintre legiuirile de stat sau civile amintim: 1. Constituţia României, 2. Codul Civil Român, 3. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.

La aceste acte normative se pot adăuga şi alte legi şi ordonanţe, emanate după 1989, care privesc explicit sau implicit bunurile bisericeşti[5].

2. Împărţirea bunurilor bisericeşti

Urmând clasificarea din legislaţia civilă, bunurile bisericeşti se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile. Alături de această clasificare, legiuitorul bisericesc împarte bunurile bisericeşti, după destinaţia lor, în bunuri sacre şi bunuri comune (art. 169 St.). Bunurile sacre sunt acelea care, prin sfinţire sau binecuvântare, sunt destinate cultului divin: locaşurile de cult, veşmintele, cărţile şi cimitirele (art. 2 RAB; art. 181 St.). Bunurile comune sunt cele destinate întreţinerii locaşurilor de cult, a slujitorilor bisericeşti, desfăşurării operelor de caritate şi altor scopuri. Din această categorie fac parte: casele parohiale, edificiile şcolilor bisericeşti, muzeele, terenurile etc. (art. 2 RAB).

3. Administrarea bunurilor bisericeşti parohiale

Norma generală care conferă autonomie parohiilor în administrarea propriului patrimoniu este art. 40 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, care stipulează următoarele: „Fiecare din părţile componente ale Bisericii, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Statut, are dreptul a se conduce şi administra independent de altă parte componentă de acelaşi grad şi de a participa, prin reprezentanţii săi, la lucrările părţilor componente superioare”. Precizări suplimentare aduce art. 3 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti: „Fiecare din părţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române îşi administrează averea prin organe proprii, sub controlul şi tutela organelor superioare, în conformitate cu legile ţării, cu dispoziţiile Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi a Regulamentului pentru administrarea bunurilor bisericeşti.”

Potrivit Statutului, părţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române sunt: a. Parohia; b. Protopopiatul; c. Mânăstirea; d. Eparhia; e. Mitropolia. În Regulamentul pentru administrarea bunurilor bisericeşti (art. 3-18) se indică organele abilitate şi atribuţiile lor în exercitarea funcţiei de administrare, pentru fiecare din părţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în cazul parohiei, bunurile parohiale sunt administrate de Consiliul Parohial prin epitrop, sub îndrumarea şi controlul parohului (art. 4).

Parohiile sunt persoane juridice (cf. art. 186 St.), îndeplinind toate condiţiile cerute de legea civilă în acest sens (art. 26 din Decretul nr. 31/1954). Principiul administrării bunurilor parohiale de către comunitatea parohială, prin consiliul parohial şi epitropie, bazat pe faptul că parohia este persoană juridică şi este proprietară de drept şi de fapt a bunurilor parohiale, nu a fost împrumutat din ideologia comunistă a proprietăţii colective, ci a fost în uzul permanent al Bisericii Ortodoxe Române. Trebuie menţionat că dreptul de proprietate este dreptul real care îi conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare (cf. art. 480 Codul Civil Român)

Aşadar, locaşurile de cult parohiale sau filiale, casele parohiale, şi toate celelalte bunuri mobile şi imobile au un singur proprietar, care, conform legislaţiei Bisericii Ortodoxe Române, nu este Biserica luată în întregimea ei, nici Patriarhia sau patriarhul, nici episcopul eparhiot, nici preotul paroh, ci parohia, adică comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh (art. 41 St.); în acest sens, în art. 173 din Statut se stipulează: „Biserica parohială aparţine parohiei”.

4. Regimul juridic al bunurilor bisericeşti parohiale

4.1 Schimbarea, grevarea şi înstrăinarea bunurilor parohiale

Schimbarea, grevarea şi înstrăinarea bunurilor parohiale urmează un regim juridic special, în funcţie de destinaţia bunurilor respective. Situaţia juridică a bunurilor imobile comune este diferită din acest punct de vedere, ele putând fi schimbate, grevate sau înstrăinate după o procedură specială numai în situaţia în care interesele vitale ale Bisericii le justifică şi dacă astfel de operaţii aduc avantaje Bisericii (cf. art. 30-32 RAB). Astfel, în cazul vânzării unui imobil, se va urmări următoarea procedură: hotărârea de vânzare a respectivului imobil va fi supusă Consiliului parohial, care trebuie să delibereze cu cel puţin 2/3 din membrii care formează Consiliul; hotărârea Consiliului parohial va fi supusă spre aprobare Adunării parohiale; procesele verbale, însoţite de raportul preotului paroh, vor fi apoi înaintate protopopiatului, cerându-se trimiterea proceselor verbale către Consiliul eparhial. Consiliul eparhial, luând în examinare întreaga documentaţie, trebuie să hotărască cu majoritate absolută de voturi asupra înstrăinării bunurilor. Hotărârea Consiliului eparhial trebuie să aibă avizul consilierului juridic şi aprobarea episcopului (art. 32 RAB.) În cazul schimbării sau grevării vreunui imobil, acest lucru se va face prin bună învoială, cu respectarea aceleiaşi proceduri ca şi la vânzare (art. 41 RAB).

Schimbarea situaţiei juridice a bunurilor parohiale sacre sau comune prin acte de donaţie poate fi făcută doar în cazuri excepţionale şi numai către biserici sau instituţii bisericeşti, cu încuviinţarea consiliului eparhial şi aprobarea episcopului (art. 55 RAB).

4.2. Regimul juridic al bunurilor parohiale în cazul trecerilor religioase

Preotul paroh, în calitatea sa de conducător al administraţiei parohiale şi organ executiv al Adunării parohiale şi al Consiliului parohial, este cel ce reprezintă în mod concret parohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi legal împuterniciţi, cu aprobarea prealabilă a ierarhului locului (art. 47; art. 48 § b St.). Prin urmare, preotul are dreptul de a administra bunurile parohiei, nu şi de a dispune de ele, acest drept fiind conferit doar Adunării parohiale – ca organ deliberativ – şi Consiliului parohial – ca organ executiv – (cf. art. 52 St.).

Comunitatea parohială este singura care are dreptul de dispoziţie asupra bunurilor parohiale. De aceea, în cazul trecerilor religioase de la un cult la altul, averea parohială urmează credincioşii proporţional cu numărul celor ce trec. Acest procedeu este reglementat de legea civilă, în articolul 37 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase; el nu constituie o inovaţie, ci se bazează pe principiul reorganizării persoanelor juridice prin desprindere, care nu dizolvă persoana juridică existentă, ci mai înfiinţează una, urmând ca drepturile şi datoriile să se repartizeze proporţional între persoanele juridice acum existente.[6]

4.3. Regimul juridic al bunurilor parohiale greco-catolice

intrate în patrimoniul comunităţilor parohiale ortodoxe

Cu o situaţie de genul celei reglementate de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română în anul 1948, când majoritatea comunităţilor locale greco-catolice au trecut la ortodoxie şi, aşa cum era firesc, odată cu ele a trecut şi întregul lor patrimoniu parohial, neschimbându-se în fond nici destinaţia bunurilor şi nici proprietarii, care au rămas, conform legislaţiei civile şi bisericeşti, aceiaşi, constituiţi însă acum în parohie ortodoxă. Urmare a acestei stări de fapt, Statul Român va emite Decretul nr. 358/ 1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, prin care se făcea doar următoarea constatare:

„Art. 1. Ca urmare a revenirii la cultul ortodox român a comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic şi în conformitate cu art. 1 al Decretului nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi Statutare ale acestui cult (mitropolie, episcopii, capitluri, fundaţii, asociaţii precum şi orice alte instituţii şi organizaţii de orice natură sau nume ar fi) încetează de a exista.

Art. 2. Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor menţionate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a bunurilor fostelor parohii (s.n.), revine Statului român, care o va lua imediat în posesie.

O comisie interministerială, compusă din delegaţi ai Ministerului Cultelor, Finanţelor, Internelor şi Agriculturii şi Domeniilor şi Instrucţiunii Publice va decide destinaţia acestor bunuri (altele decât cele parohiale, n.n.); ea va putea să le atribuie o parte Bisericii Ortodoxe Române sau celorlalte părţi componente.”

Acest act normativ nu desfiinţa propriu-zis cultul greco-catolic, pentru că nu privea Biserica Greco-Catolică ca instituţie, ci se referea doar la unităţile administrative şi organizaţiile cu personalitate juridică ale acesteia, care, prin dispoziţiile din respectivul decret, încetau să mai existe; desfiinţarea acestei Biserici se realizase, practic, prin actul de la 21 octombrie 1948. Bunurile mobile şi imobile care au aparţinut fostelor parohii greco-catolice, prin efectul Decretului nr. 358/1948 au fost exceptate de la naţionalizare, ele trecând de drept pe seama parohiilor ortodoxe adoptate, potrivit art. 37 din Legea cultelor (Decretul. nr. 177/1948).

La 27 decembrie 1948 a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1719/1948, actul administrativ prin care se puneau în aplicare prevederile art. 2 din Decretul 358/1948, stabilind situaţia juridică a celorlalte bunuri care aparţinuseră cultului greco-catolic. În urma acestei hotărâri, catedralele, bisericile, capelele şi clădirile afectate cultului divin, mânăstirile şi schiturile, cu curţile şi terenurile înconjurătoare, au fost atribuite de către Stat Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente pe teritoriul cărora se aflau aceste bunuri (art. 3 § e).

Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a anulat Decretul nr. 358/1948 însă, prin acest act normativ, Statul Român – deşi moştenitor al vechiului Stat comunist – nu este în măsură să restituie înapoi cultului greco-catolic, nou recunoscut, vechile bunuri parohiale deţinute până în 1948. Prin urmare, Statul nu are autoritatea de a restitui bunurile parohiale, pentru că nu el le-a confiscat; de asemenea, nu poate fi acuzată de acest lucru nici Biserica Ortodoxă Română. Răspunsul Secretariatului de Stat pentru Culte în acest sens este edificator: „Statul Român de drept, prin legea sa fundamentală, nu are temeiul legal de a prelua sau de a dirija patrimoniul unui cult. O astfel de acţiune ar însemna amestec în treburile patrimoniale ale cultelor, şi deci încălcarea drepturilor acestora cu privire la proprietatea asupra locaşurilor ce le aparţin […]. Lipsit de suport juridic (pe baza normelor naţionale şi internaţionale) amestecul Statului la acest nivel ar crea frământări şi tensiuni confesionale grave”. Statul nu poate decât să medieze pentru a facilita desfăşurarea activităţii comisiilor mixte ortodoxo–greco-catolice care se vor ocupa de chestiunea în cauză, dar nu să atribuie lăcaşul de cult.

Atât imediat după Revoluţia din decembrie 1989, cât şi astăzi, este valabil art. 37 din Decretul 177/1948, aşa că greco-catolicii mai au încă posibilitatea legală de a intra din nou în vechile proprietăţi. Aceasta pentru că, în recentul Proiect al noii Legi privind libertatea religioasă şi regimul cultelor în România, cele trei situaţii, reglementate de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, nu mai sunt incluse, ci există doar un singur paragraf (2), inserat la articolul 33, care dispune următoarele: „Persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite nici un fel de pretenţii asupra patrimoniului cultului respectiv”.

Majoritatea foştilor greco-catolici şi urmaşii lor au ales, după 1989, să rămână în continuare în Biserica Ortodoxă Română dimpreună cu bunurile parohiale cu care au revenit în anul 1948, motiv pentru care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, încă de la primele solicitări de retrocedare venite din partea reprezentanţilor greco-catolici, au subliniat în permanenţă că nici o retrocedare nu poate fi făcută fără consultarea credincioşilor din respectivele comunităţi, întrucât bunurile le aparţin lor. Aceasta a fost, de altfel, şi ideea de bază care a stat la alcătuirea articolului 3 din Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, care stipulează: „Situaţia juridică a locaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Acest articol a stat, într-adevăr, la baza retrocedării unor locaşuri de cult şi case parohiale în unele comunităţi, însă numai după ce credincioşii ortodocşi majoritari au fost consultaţi în acest sens. În acord cu prevederile din Decretul 177/1948, Decretul-lege 126/1990, Decretul 31/1954, precum şi respectând prevederile legale bisericeşti, Adunarea Naţional Bisericească a Patriarhiei Române, întrunită la 17 mai 1990, a hotărât: ”La nivel local parohial, problemele patrimoniale sunt de competenţa Adunării parohiale, ale cărei hotărâri vor fi aprobate de Consiliul eparhial şi avizate de Comisia specială a Adunării Naţionale Bisericeşti, prevăzută de articolul precedent, instituită ad-hoc în acest scop, în vederea punerii lor în aplicare”

Reprezentanţii Bisericii Române Unite cu Roma au ignorat situaţia reală existentă şi, în cele mai multe cazuri, dialogului sincer i-au preferat acţiunile în justiţie, cu speranţa recuperării pe această cale a patrimoniului pierdut în anul 1948.

IV. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)

1. Etape premergătoare

Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Română Unită în primul deceniu post- comunist au fost marcate de numeroase evenimente, cunoscând, din păcate, o evoluţie sinuoasă greu de catalogat. În articolul 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, la alcătuirea căruia au fost de faţă reprezentanţi ai greco-catolicilor şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, se stipulează clar că problemele patrimoniale, respectiv locaşurile de cult, vor fi rezolvate de către comisiile mixte ortodoxo–greco-catolice. Aşadar, principiul dialogului a fost încă de la început unul dintre punctele esenţiale prin care s-a încercat construirea unor relaţii durabile între cele două Biserici româneşti. Din păcate, însă, Biserica Română Greco-Catolică a preferat să comunice cu Biserica Ortodoxă Română prin mijlocirea tribunalelor, a Guvernului, Preşedinţiei, Comisiilor şi Birourilor parlamentare, mass-media, şi nu în ultimul rând prin intermediul unor presiuni externe.

O nouă speranţă a fost dată prin rezultatele pozitive la care s-a ajuns în urma dezbaterilor de la Balamand între delegaţii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică (1993). Acestea au fost consemnate în Documentul de la Balamand, la a cărui semnare şi-au dat acordul şi reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice din România, care apoi a refuzat să-l accepte[7]. Deşi s-a aşteptat mult timp un răspuns pozitiv din partea Bisericii Unite, pentru a se începe dialogul oficial care să ducă la soluţionarea într-un mod paşnic a tuturor diferendelor, acesta a întârziat. Încercări de aplanare a tensiunilor s-au făcut în unele eparhii, la nivel local din iniţiativa unor ierarhi ortodocşi.

Deşi rezultatele nu au fost cele aşteptate, totuşi Biserica Ortodoxă Română a continuat să creadă că dialogul rămâne singura cale de rezolvare a tuturor litigiilor. De altfel, acesta a fost şi punctul de vedere al Bisericii Romano-Catolice, exprimat prin semnarea Documentului de la Balamand şi întărit prin cuvântarea Papei Ioan Paul II, ţinută în faţa episcopilor uniţi români cu prilejul vizitei lor la Vatican în ianuarie 1994.[8]

Convorbiri neoficiale între ortodocşii români şi greco-catolici din România au avut loc şi cu prilejul celui de-al 79-lea Simpozion al Fundaţiei "Pro Oriente", desfăşurat la Viena în perioada 29-31 mai 1996. Alte încercări de aplanare a conflictelor s-au realizat în anii următori prin Apelul la reconciliere şi unitate al Sinodului BOR – 1997, prin Declaraţia asupra angajării ecumenice a Bisericilor Catolice Orientale – iunie-iulie 1997, prin Declaraţia Mitropolitului greco-catolic Lucian Mureşan făcută în faţa Papei Ioan Paul al II-lea – ianuarie 1998.

Sfântul Sinod, în şedinţa sa de lucru din 19 februarie 1998, a instituit o Comisie centrală pentru dialogul cu Biserica Greco-Catolică, dialog al cărui prim obiectiv era soluţionarea litigiilor patrimoniale existente la nivel local între cele două părţi. Două luni mai târziu, la insistenţele repetate ale Sfântului Sinod, IPS Mitropolit Lucian va răspunde pozitiv, manifestând disponibilitatea ierarhiei greco-catolice de a participa, în sfârşit, la dialogul cu Comisia centrală propusă de Patriarhia Română. Din Comisii vor face parte ierarhi ai celor două Biserici, cunoscători ai situaţiilor din teritoriu, la care se vor adăuga delegaţi ai Vaticanului şi ai Patriarhiei Române, cu statut de invitaţi; uneori, motivată de condiţii obiective, componenţa comisiilor a fost uşor modificată.

Acceptarea în mod oficial din partea părţii catolice să participe la dialog constituie un pas important, o etapă nouă în relaţiile ortodoxo–greco-catolice de la reînfiinţarea acestui cult în anul 1989. Partea ortodoxă şi-a exprimat speranţa că toate divergenţele de natură patrimonială îşi vor găsi rezolvarea în acest mod, arătând că Legea Boilă – votată în Senatul României în iunie 1997 şi care propunea “restitutuio in integrum” – nu este şi nu poate fi singura cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale existente între cele două Biserici.

Sfântul Sinod va arăta, în august 1998, că – în perspectiva începerii dialogului – între problemele care pot constitui teme pentru discuţii este necesar să se urmărească principiile pe baza cărora să se deruleze dialogul.

Comisia ortodoxă a avut o primă întrunire pe data de 2 septembrie 1998, unde s-au formulat câteva principii de dialog:

1. Acceptarea dialogului ca singura cale de reconciliere între cele două Biserici: restituirea către Biserica Ortodoxă a locaşurilor de cult ocupate cu forţa; să înceteze ocuparea forţată a bisericilor; să se renunţe la acţiunile în justiţie şi la iniţiativele legislative; să înceteze limbajul violent, acuzator şi polemic în mass-media; să se renunţe la orice formă de prozelitism.

2. Se va ţine seama de situaţia reală de pe teren: câte locaşuri de cult au greco-catolicii în raport cu credincioşii lor (cedate de ortodocşi, luate cu forţa, construite din nou, în câte locuri fac slujiri alternative); câte bunuri imobiliare au primit de la stat şi câte au primit ortodocşii.

3. După constatarea situaţiei reale de pe teren, majoritatea va rămâne în Biserica ei, iar minoritatea va fi ajutată să-şi construiască un nou lăcaş (în cazul greco-catolicilor: cu ajutorul Bisericii Romano-Catolice şi a ortodocşilor);

4. Întrucât situaţiile diferă de la caz la caz, dacă un număr semnificativ de enoriaşi greco-catolici existenţi astăzi într-o localitate rurală solicită una din două biserici, se vor consulta credincioşii parohiei care le deţine;

5. În oraşe, existând puţine biserici, ambele confesiuni îşi vor construi locaşuri noi de închinare.

2. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). Întâlnirile Comisiei mixte de dialog ortodox - greco-catolic

2.1. Prima întâlnire: 28 octombrie 1998, Bucureşti – Palatul Patriarhiei Ortodoxe

Datorită situaţiilor tensionate din unele localităţi, începerea dialogului de reconciliere dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost un eveniment aşteptat cu mult interes de către credincioşii ambelor Biserici.

Comisia mixtă a stabilit patru puncte de orientare pentru continuarea dialogului:

1. „Dialogul fiind calea de reconciliere, el trebuie continuat într-un climat de sinceritate, respect reciproc şi frăţietate, renunţându-se la ocuparea cu forţa a bisericilor, la acţiunile juridice sau legislative, la limbajul polemic din mass-media, precum şi la orice formă de prozelitism.

2. Rezolvarea folosirii locaşurilor de cult se va face prin dialog, analizând la nivel eparhial şi parohial cazurile în care minoritatea nu are locaş de cult.

3. Până la următoarea şedinţă comună a Comisiilor de dialog, ierarhii ortodocşi şigreco- catolici din fiecare eparhie se vor întâlni şi analiza pe plan local fiecare caz în parte, ţinând seama de posibilităţile reale de rezolvare a problemelor, în consultare cu clerul şi credincioşii; datele de pe teren vor fi prezentate la viitoarea şedinţă comună a Comisiilor de dialog, care va avea loc în ziua de 28 ianuarie 1999 la Blaj.

4. Acum este mare nevoie de instaurarea unui climat de încredere reciprocă la nivel de Episcopie, cler şi credincioşi, astfel ca episcopii care poartă dialogul să fie sprijiniţi de preoţii şi credincioşii pe care îi reprezintă în această lucrare de reconciliere”.

Prima întrunire dintre cele două Comisii s-a încheiat cu speranţa că situaţia complicată care există pe teren între cele două Biserici cu privire la disputele patrimoniale îşi poate găsi rezolvarea numai în spiritul bunei înţelegeri şi a păcii cu ajutorul lui Dumnezeu.

2.2. Cea de a doua întâlnire: 28 ianuarie 1999, Blaj – Mitropolia Greco-Catolică

Ţinându-se se seama că în marea majoritate a Bisericilor foste unite se închină credincioşi foşti uniţi, care astăzi sunt şi se declară ortodocşi, şi, pe de altă parte, că încă mai există comunităţi minoritare unite care nu dispun de locaşuri de cult, partea ortodoxă s-a obligat să recunoască de facto că cele peste 100 de locaşuri de cult, care în 1989 se aflau în posesia comunităţilor ortodoxe şi care acum se află în posesia şi folosinţa comunităţilor greco-catolice, să rămână astfel în continuare, indiferent de modul în care au fost obţinute, şi să nu alcătuiască pe viitor obiectul unor revendicări din partea ortodoxă.

Comisia greco-catolică a adus din nou în discuţie ca, în parohiile unde există două biserici şi una a aparţinut cultului greco-catolic, să se analizeze posibilitatea de a se oferi, acolo unde există comunităţi greco-catolice, unul din locaşurile de cult. Partea ortodoxă a arătat că acest lucru nu poate să fie făcut fără consensul credincioşilor din localităţile respective. Comisia catolică a solicitat încă o dată retrocedarea Catedralelor din Baia Mare şi Oradea. Comisia ortodoxă a arătat că acest lucru nu este posibil, cel puţin deocamdată, deoarece, pe lângă faptul că s-ar ignora legile sus amintite, situaţia nu corespunde realităţii de drept, prin retrocedare lăsându-se pe dinafară mii de credincioşi ortodocşi în favoarea câtorva zeci de familii greco-catolice, pentru care s-ar putea găsi o altă soluţie.

S-a căzut de acord să se constituie comisii locale la nivelul fiecărei Episcopii, pentru ca astfel dialogul să continue şi la nivel local.

Un subiect important al discuţiilor l-a constituit preconizata vizită a Papei Ioan Paul II în România.

2.3. Întâlnirea a treia: 10 iunie 1999 – Mânăstirea ortodoxă Râmeţ/Alba

Un eveniment deosebit pentru Biserica Ortodoxă Română l-a constituit vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, în perioada 7-9 mai 1999. Este pentru prima dată în istorie, după Schisma de la 1054, când un papă vine în vizită oficială pe teritoriul canonic al unei ţări majoritar ortodoxe, la invitaţia şefului Bisericii respective.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist declara, la întâlnirea sa cu Pontiful Roman: "Nădăjduim ca vizita Sanctităţii Voastre în România se va constitui într-un imbold pozitiv pentru dialogul deja aducător de roade angajat de Biserica noastră cu Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) din România".[9]

În răspunsul său Suveranul Pontif a afirmat: "Am urmărit cu mare interes lucrările Comisiei mixte a Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-Catolice, cu privire la chestiunile amintite (restituirea bunurilor). Cu toate dificultăţile, nu există nici o îndoială că această Comisie a avut un rol pozitiv. Formulez cele mai vii urări, ca ambele părţi să se străduiască să trateze mai departe problema prin dialog sincer şi respectuos şi sper ca această vizită a mea să poată aduce o contribuţie ulterioară acestei căi de dialog fratern în adevăr şi caritate." [10]

Întâlnirea de la Râmeţ s-a desfăşurat într-un climat spiritual inspirat, evident, de evenimentul vizitei Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, aspect subliniat de ambele părţi.

În partea a doua a întrunirii s-a făcut bilanţul dialogului practic, pe teren, al comisiilor locale. Au fost menţionate pe nume localităţile în care problemele legate de locaşurile de cult şi de casele parohiale s-au rezolvat între timp, dar şi cazurile unde nu s-a realizat nici un progres. Partea ortodoxă a subliniat că este foarte greu de găsit soluţii practice şi rapide pentru rezolvarea problemelor existente şi a arătat că nu preoţii sunt de vină în revendicările patrimoniale, ci, aşa cum s-a mai subliniat cu alte ocazii, locaşurile de cult nu aparţin preoţilor, ci credincioşilor. Ortodocşii au mai arătat că este nevoie să fie construite noi locaşuri de cult, mai ales la oraşe, de către partea greco-catolică, deoarece credincioşii majoritari ortodocşi dintr-o anumită parohie nu vor putea să fie convinşi să cedeze biserica, chiar dacă ea a fost înainte de 1948 greco-catolică. S-a menţionat că slujirea alternativă în aceeaşi biserică nu este o soluţie ideală, ci una provizorie, până se vor construi noi biserici; situaţia din teren demonstrează că slujirea alternativă a dus la creşterea tensiunii între credincioşii celor două Biserici.

2.4. Întâlnirea a patra: 4 noiembrie 1999 – Oradea, Seminarul Teologic Greco-Catolic

Cele două Comisii au ajuns la concluzia că, pentru a se face paşi înainte pe calea apropierii şi pentru a avea o platformă stabilă în întâlnirile ulterioare, este necesar să se stabilească principiile care să contribuie la continuarea în spirit constructiv a dialogului. În acest sens, partea ortodoxă a propus ca „Documentul de la Balamand, semnat de ambele părţi, prin Comisia mixtă internaţională Ortodoxă şi Catolică, să stea la baza dialogului dintre cele două Biserici”.[11]

Ambele părţi au fost de acord că rezolvarea disputelor patrimoniale pe calea dialogului, şi nu prin intermediul instanţelor de judecată, este calea prioritară care poate duce la stingerea conflictelor. Partea ortodoxă a subliniat din nou că soluţia cea mai bună pentru soluţionarea conflictelor este construcţia de noi locaşuri de cult; în acest sens şi-a arătat disponibilitatea ca, în limita posibilităţilor, să ajute comunităţile greco-catolice să-şi construiască locaşurile de cult de care au nevoie. La fel şi partea catolică a arătat că ea este dispusă ca în localităţile în care Biserica Ortodoxă va retroceda locaşul de cult solicitat, să ajute comunitatea ortodoxă să-şi construiască un nou locaş de cult.

Membrii Comisiei greco-catolice nu au renunţat însă la cererile de retrocedare, solicitând din nou restituirea bisericilor-catedrale, a bisericilor protopopiale, în localităţile unde se găsesc două biserici una să fie restituită, iar în localităţile unde există o singură biserică să se slujească alternativ. Partea ortodoxă, după discuţii aprinse, a arătat că nu este de acord cu cele solicitate de partea greco-catolică, întrucât în problema retrocedărilor trebuie respectată dorinţa credincioşilor din comunitatea respectivă, care au întreţinut locaşurile foste greco-catolice după trecerea lor în posesia ortodoxă.

2.5. Întâlnirea a cincea: 28 septembrie 2000 – Mânăstirea ortodoxă Sâmbăta de Sus/Braşov

Dacă primele patru întâlniri s-au desfăşurat într-un interval de timp de un an (octombrie 1998-noiembrie 1999), începând cu cea de a cincia întâlnire comisiile de dialog ale celor două Biserici româneşti se vor întâlni doar o dată pe an.

S-a concluzionat că, după un an de la ultima întâlnire, se poate constata o „îmbunătăţire a climatului care domneşte între cele două Biserici”. S-a pus în prim plan modul constructiv al participării clerului şi credincioşilor celor două părţi la detensionarea relaţiilor din localităţile unde există dispute patrimoniale în urma reînfiinţării vechilor parohii greco-catolice, prin acorduri comune încheiate la nivel local privind slujirea alternativă sau schimburi imobiliare, dar mai ales prin construirea ori amenajarea de noi locaşuri de cult, fie de către partea ortodoxă,fie de cea catolică.

Evident, alături de aceste realizări importante rămân o serie de neîmpliniri, cum ar fi procesele din instanţele de judecată şi ocuparea prin forţă a unor locaşuri de cult.

S-a subliniat faptul că rezolvarea tuturor problemelor patrimoniale este o problemă de durată, motiv pentru care se recomandă următoarele: retrocedarea, unde este cazul, de biserici prin buna înţelegere apelându-se la Comisiile locale de dialog; construcţia de noi biserici de către ambele părţi; slujirea alternativă în mod excepţional, pe o perioadă determinată, până la construirea de noi biserici.

2.6. Întâlnirea a şasea: 27 septembrie 2001 – Lugoj, Episcopia Greco-Catolică

Comisia a constatat că, drept urmare a întâlnirilor Comisiilor locale de dialog la nivelul episcopiilor, s-a ajuns la restituirea unor locaşuri de cult către partea greco-catolică.

Partea ortodoxă a subliniat faptul că în toate întâlnirile dintre cele două părţi nu s-au pus în discuţie decât disputele de natură patrimonială, motiv pentru care a propus „diversificarea acestui dialog prin abordarea în comun şi a unor aspecte de natură socială şi culturală”.

Partea greco-catolică a solicitat ca dialogul să se concretizeze prin mai multă bunăvoinţă şi generozitate la nivelul Comisiilor locale, menţinându-şi totodată aceleaşi revendicări ca şi la întâlnirile precedente. Ierarhii celor două Biserici româneşti au fost chemaţi să contribuie la detensionarea situaţiilor excepţionale ce se pot ivi la nivel local între cele două comunităţi, prin îndemnarea preoţilor şi credincioşilor la înţelegere şi armonie, respectându-se pe deplin opţiunea confesională a credincioşilor, fără presiuni din partea clericilor sau credincioşilor celor două părţi.

2.7. Întâlnirea a şaptea: 1 octombrie 2002 – Arad, Episcopia Ortodoxă

Lucrările Comisiei mixte de dialog au fost deschise de preşedintele Comisiei ortodoxe IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului, care a subliniat importanţa raportului direct şi deschis între ierarhii celor două Biserici şi prin iniţiative locale, dând exemplul în acest sens dialogul local iniţiat în eparhia pe care o păstoreşte şi care a dat roade benefice pentru ambele părţi.

Partea greco-catolică a arătat că, dată fiind situaţia conflictuală din anumite localităţi, în situaţia în care se constată lipsa dorinţei de dialog din partea părţii ortodoxe, atunci partea catolică îşi rezervă dreptul de a apela la forurile de judecată interne şi internaţionale.

A fost readusă în discuţie slujirea alternativă şi problema retrocedării catedralelor din Oradea şi Baia Mare, a bisericii Sfântul Vasile cel Mare din Bucureşti, a unor biserici protopopiale precum şi a unor biserici nefolosite sau închise. Partea catolică a cerut, de asemenea, ca în situaţiile în care instanţele de judecată au recunoscut prin sentinţă dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice asupra bisericii şi casei parohiale, partea ortodoxă să respecte deciziile instanţelor judecătoreşti şi să restituie aceste bunuri în posesia părţii catolice.

Partea ortodoxă a subliniat că rolul dialogului este găsirea unor soluţii concrete care să ducă la concilierea dintre cele două Biserici româneşti, dar, din păcate, nu este în măsură să decreteze retrocedarea nici unei biserici, acestea aparţinând, conform legislaţiei bisericeşti ortodoxe, comunităţii parohiale; drept urmare, poziţia Bisericii Ortodoxe este „respectarea voinţei credincioşilor majoritari, când este vorba de cedarea bisericilor de orice categorie”

.

2.8. Cea de a opta întâlnire: 23 septembrie 2003 – Baia Mare, Episcopia Greco-Catolică

S-au trecut în revistă rezultatele comisiilor de dialog locale, constatându-se că, în urma acestor întruniri, au fost soluţionate unele cereri de retrocedare ale Bisericii Greco-Catolice. Cu toate acestea, procesele în curs de desfăşurare şi refuzul unui dialog paşnic în spiritul adevărului şi realităţii constituie o piedică destul de serioasă în soluţionarea conflictelor existente în unele localităţi.

Cu toate că şi-a exprimat dorinţa continuării dialogului, partea greco-catolică catolică şi-a menţinut aceeaşi poziţie ca şi la întâlnirile precedente, solicitând din nou retrocedarea catedralelor episcopale, a bisericilor protopopeşti, iar acolo unde există două biserici, una ortodoxă şi una care a fost greco-catolică, lăcaşul greco-catolic să fie restituit proprietarilor de drept, adică Bisericii Unite.

La rândul ei, partea ortodoxă şi-a menţinut poziţia exprimată în repetate rânduri, de respectare a legislaţiei existente, respectiv a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, şi orice retrocedare să se facă numai „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

3. Încetarea dialogului de reconciliere ortodoxo–greco-catolic

La ultima întâlnire, membrii celor două părţi şi-au exprimat dorinţa ca dialogul să continue pe mai departe, şi chiar s-a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc pe data de 28 septembrie 2004, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului Feleacului şi Clujului. Din păcate, însă, atitudinea ireconciliabilă a părţii greco-catolice în revendicarea patrimoniului său cultic, manifestată prin uzarea tuturor mijloacelor posibile interne şi internaţionale, va determina pe ierarhii Mitropoliei Ardealului, ca în Sinodul Mitropolitan din 26 februarie 2004, ţinut la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, să analizeze atent evoluţia relaţiilor ortodoxo–greco-catolice din Transilvania de la prima întâlnire a Comisiei mixte de dialog şi să hotărască următoarele:

„Cerem partenerilor uniţi ca, fie la apropiata Conferinţă Naţională a Episcopilor Catolici din România, fie la viitoarea noastră întâlnire din 28 septembrie 2004 în cadrul Dialogului, să se pronunţe ferm pentru una din cele două opţiuni posibile: DIALOGUL sau JUSTIŢIA. Dacă optează pentru dialog, ambele părţi se obligă să-şi retragă imediat toate acţiunile în justiţie; dacă optează pentru acţiuni în justiţie, înseamnă că au renunţat la dialog. Noi vom accepta pe oricare din acestea două, deşi, din punctul nostru de vedere nu dorim întreruperea dialogului”.

Trei luni mai târziu, pe 26 mai 2004, la Satu Mare, episcopii catolici latini şi orientali participanţi la Conferinţa Episcopilor Catolici din România au pus în discuţie realizările şi nerealizările dialogului ortodoxo–greco-catolic, precum şi Hotărârea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, exprimându-şi încrederea în justiţia ţării, care „în ciuda oamenilor care o alcătuiesc, poate deveni totuşi o instituţie mereu mai credibilă în Stat”. Afirmaţia a fost catalogată de către partea ortodoxă ca un vot de neîncredere acordat nu numai Dialogului, ci şi Bisericii Ortodoxe Române.

Drept urmare, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, întrunit la 16 iunie în şedinţă extraordinară la Bucureşti, în Palatul Patriarhiei, a hotărât:

„Constatăm cu părere de rău că, folosindu-se de un limbaj ambiguu, Biserica Greco-Catolică nu răspunde la propunerea noastră de a continua dialogul, renunţându-se la procese; aşteptăm, totuşi, din partea Bisericii Greco-Catolice, să-şi precizeze punctul de vedere cu privire la continuarea dialogului, în lumina celor prezentate de noi la 26 februarie 2004; următoarea întâlnire din cadrul dialogului nostru urmează să aibă loc după ce Biserica Greco-Catolică se va pronunţa limpede asupra punctului nostru de vedere”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţele sale de lucru desfăşurate în perioada 16-26 iunie 2004, a constatat „o evoluţie din ce în ce mai ineficace a dialogului, în pofida eforturilor Bisericii Ortodoxe Române de a statornici o relaţie normală cu Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), deoarece aceasta refuză şi alte dimensiuni (culturale, sociale) propuse de partea ortodoxă, care ar putea impulsiona dialogul la nivel central şi local, motivând întotdeauna că preoţii şi credincioşii greco-catolici nu au destule locaşuri de cult, limitându-se mereu în întâlnirile de dialog la probleme patrimoniale şi de restituire a locaşurilor de cult”.

În urma celor constatate, Sfântul Sinod a aprobat în unanimitate propunerile Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, consemnate în cele două procese-verbale amintite, în care continuarea pe viitor a dialogului este condiţionată de precizarea unei poziţii ferme faţă de una dintre cele două opţiuni posibile: Dialogul sau Justiţia.

* * *

Din nefericire, discuţiile din cadrul comisiilor mixte s-au cantonat tot pe terenul revendicărilor patrimoniale, nefiind în stare să se ridice la o măsură duhovnicească mai înaltă. Totuşi, faptul că cele două Biserici s-au întâlnit, că numeroase situaţii litigioase s-au rezolvat, este un pas făcut înainte. Apelul pe care, în multe situaţii, greco-catolicii îl fac la instanţele judecătoreşti încetineşte acest dialog frăţesc, singurul îndreptăţit să rezolve situaţiile de neînţelegere. Este clar că greco-catolicii, aşa puţini cum sunt, au şi ei dreptul de a se ruga într-o biserică. Dar la această soluţie trebuie să se ajungă în urma unui dialog real, deschis şi constructiv. Iar acolo unde nu sunt biserici suficiente, situaţia se va rezolva prin construirea altora noi.

Realizările în privinţa raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) se văd în acceptarea de către partea greco-catolică a participării la dialogul iniţiat de către partea ortodoxă, ajungându-se la concluzia comună că problemele divergente nu pot fi rezolvate nici prin tribunale, nici de către Guvern, şi nici din exteriorul ţării, ci doar la masa tratativelor. Nerealizările sunt multe şi încă se mai resimt, mai ales în spiritul necreştin prin care se încearcă acapararea de credincioşi într-un mod cu totul concurenţial din sânul Bisericii Ortodoxe şi de ocuparea locaşurilor de cult cu forţa, în acţiunile de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române în mass-media românească şi internaţională, în acţiunile legislative introduse în mod anacronic, în acţiunile şi procesele aflate încă pe rol în tribunalele din ţară şi mai ales în acţiunile vădite de destabilizare a ţării în pragul intrării României în Uniunea Europeană.

V. Biserici ajunse în posesia Greco-catolicilor: prin dialog, prin ocupare forţată şi prin justiţie

Potrivit recensământului populaţiei României din anul 2002, ortodocşii sunt în număr de 18.817.975 de suflete, adică 86,79%, iar greco-catolicii reprezintă 191.556 suflete, respectiv 0,88% (vezi cap. II, pag. 5).

La acest număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Română dispune de 14.574 de biserici[12], respectiv 1291 credincioşi la o biserică. Biserica Română Unită cu Roma are în proprietate 378 de biserici, respectiv 507 credincioşi la o biserică.

Biserica Greco-Catolică dispune aşadar de 378 de biserici, dintre care 152 au fost preluate, după 1989, de la ortodocşi: 69 prin dialog, 67 prin ocupare abuzivă, 7 prin instanţele judecătoreşti, iar în 9 biserici se slujeşte alternativ. De asemenea, Biserica unită şi-a construit 172 de biserici noi, iar 54 se află în construcţie; acestora li se adaugă cele aproximativ 108 capele.

Potrivit acestor date, Biserica Greco-Catolică este favorizată, în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, nu numai în ce priveşte numărul locaşurilor de cult, ci şi în privinţa contribuţiilor de la stat, pentru salarizarea preoţilor. Astfel, Bisreica Ortodoxă are 10.068 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 1.869 de credincioşi, iar Biserica Greco-Catolică are 700 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 274 de credincioşi.

VI. Situaţia actuală a bisericilor greco-catolice

Biserica Greco-Catolică şi-a dat seama despre importanţa construirii de noi locaşuri de cult în care să fie oficiate serviciile religioase, fapt care a condus la apariţia bisericilor noi, majoritatea construite şi târnosite după anul 2000.

După datele pe care le avem la dispoziţie[13], astăzi Biserica Română Unită cu Roma are 172 de biserici noi, 54 de biserici în construcţie şi 108 capele[14] (pentru detalii, vezi anexele 2 şi 3).

Situaţia pe mitropolii ortodoxe a noilor biserici greco-catolice se prezintă astfel:

1. Mitropolia Ardealului –161 biserici noi, 48 în construcţie, 106 capele;

2. Mitropolia Banatului –10 biserici noi, 2 în construcţie, o capelă;

3. Mitropolia Olteniei – 3 biserici în construcţie;

4. Mitropolia Munteniei – o biserică în construcţie, o capelă;

5. Mitropolia Moldovei – o biserică nouă.

Situaţia pe Eparhiile ortodoxe se prezintă astfel:

1. Eparhia Maramureşului – 64 biserici noi, 10 în construcţie, 8 capele

2. Eparhia Clujului – 33 biserici noi, 13 în construcţie, 68 capele

3. Eparhia Alba Iuliei – 29 biserici noi, 13 în construcţie, 20 capele

4. Eparhia Oradiei – 26 biserici noi, 11 în construcţie, 7 capele

5. Eparhia Sibiului – 6 biserici noi, una în construcţie, 3 capele

6. Eparhia Caransebeşului – 6 biserici noi

7. Eparhia Aradului – 4 biserici noi, o capelă

8. Eparhia Covasnei – 3 biserici noi

9. Eparhia Iaşilor – o biserică nouă

10. Eparhia Timişoarei – 2 biserici în construcţie

11. Eparhia Craiovei – o biserică în construcţie

12. Eparhia Râmnicului – o biserică în construcţie

13. Eparhia Slatinei – o biserică în construcţie

14. Eparhia Bucureştilor – o biserică în construcţie

15. Eparhia Dunării de Jos – o capelă.

Pentru o viziune şi mai clară, prezentăm şi situaţia pe judeţe, privitoare la noile biserici greco-catolice:

1. Cluj – 21 biserici noi, 9 în construcţie, 49 capele = 79

2. Maramureş – 43 biserici noi, 5 în construcţie, 4 capele = 52

3. Bistriţa-Năsăud –12 biserici noi, 4 în construcţie, 19 capele = 35

4. Mureş – 16 biserici noi, 8 în construcţie, 10 capele = 34

5. Satu-Mare – 21 biserici noi, 5 în construcţie, 4 capele = 30

6. Alba – 13 biserici noi, 5 în construcţie, 10 capele = 28

7. Sălaj – 10 biserici noi, 6 în construcţie, 7 capele = 23

8. Bihor – 16 biserici noi, 5 în construcţie = 21

9. Caraş Severin – 6 biserici noi = 6

10. Braşov – 3 biserici noi, una în construcţie, 2 capele = 6

11. Sibiu – 3 biserici noi, o capelă = 4

12. Hunedoara – 3 biserici noi, o capelă = 4

13. Harghita – 3 biserici noi = 3

14. Timiş – 2 biserici în construcţie = 2

15. Arad – o biserică nouă = 1

16. Neamţ – o biserică nouă = 1

17. Dolj – o biserică în construcţie = 1

18. Vâlcea – o biserică în construcţie = 1

19. Olt – o biserică în construcţie = 1

20. Prahova – o biserică în construcţie = 1

21. Brăila – o capelă = 1.

În celelalte judeţe ale României nu există biserici greco-catolice nou construite sau aflate în construcţie.

Din cele prezentate aici se poate constata că Biserica Unită cu Roma are un număr suficient de locaşuri de cult pentru oficierea serviciilor religioase. Această stare de lucruri ne îndreptăţeşte să afirmăm că pretenţiile pentru alte retrocedări de biserici nu se justifică, ceea ce înseamnă că dialogul dintre cele două Biserici este de dorit să fie reluat, prin renunţarea la acţiunile judecătoreşti.

* * *

Urmărind datele de mai sus, se poate constata cu uşurinţă că problema patrimonială nu este nici pe departe una majoră pentru Biserica Unită din România. Principala problemă cu care aceasta se confruntă este una de identitate, provocată de şocurile tragice prin care a trecut, viaţa sa de peste 40 de ani în catacombă în timp lumea trecea prin schimbări decisive, schimbări la care ea nu a fost martor direct, dar în care a fost automat antrenată. Biserica Unită de după 1990 trăieşte cu teama de a nu fi încă o dată asimilată de Biserica Ortodoxă, ceea ce a condus-o la tendinţa de individualizare pe următoarele căi: 1. asimilarea rapidă a formelor de cult din ritul latin; 2. o istorie revanşardă, cu acuzarea excesivă a Bisericii Ortodoxe, văzută aproape ca o întruchipare a răului; o privire întoarsă spre trecut şi raportarea prezentului la acesta, în detrimentul perspectivei asupra viitorului; 3. exaltarea meritelor Bisericii Unite în dezvoltarea culturală a poporului român, „confiscarea” unor idei, precum iluminismul şi latinitatea, denigrarea spiritualităţii bizantine, slave, etc., cu exaltarea celei latine.

Biserica Unită nu a respectat nici măcar dispoziţiile Romei în acest sens, ajungând până acolo încât a respins Documentul de la Balamand (1993), semnat şi recunoscut de Biserica Romano-Catolică. E adevărat însă că, prin acest Document, Biserica Catolică recunoaşte că uniaţia nu a fost în istorie decât o încercare a Romei de a face prozelitism printre ortodocşi, metodă perimată şi ineficientă de unire a celor două Biserici.

La un an de la vizita sa în Bucureşti, în 7 mai 2000, Papa Ioan Paul al II-lea i-a adresat Bisericii Greco-Catolice din România o scrisoare prin care îi îndemna pe uniţii din România la receptarea în totalitate a hotărârilor Conciliului Vatican II şi la însuşirea spiritului acestui Conciliu.

Sub auspiciile acestor evenimente a continuat, chiar şi formal, dialogul început în 1999 între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Unită, pe unica temă a proprietăţii asupra locaşurilor de cult. Entuziasmul este mult diminuat faţă de început, însă noua generaţie de ierarhi ai Bisericii Unite abordează un ton şi un limbaj diferit faţă de generaţia precedentă, axându-se pe valoarea Bisericii Unite ca o componentă europeană a culturii române.

Numai prin însuşirea şi de către Biserica Greco-Catolică a ecumenismului Bisericii Catolice, cele două Biserici româneşti vor putea coexista şi conlucra real pentru viitorul comun al românilor în contextul integrării europene.

Mai nou, prin noul statut de autonomie pe care Biserica Catolică i l-a acordat Bisericii Greco-Catolice din România, e de văzut dacă aceasta din urmă va adopta o atitudine mai realistă faţă de problemele patrimoniale. Deocamdată, atmosfera nu e ideală, dar nici nu trebuie dramatizată. În dimineaţa zilei de 24 decembrie 2005, Arhiepiscopul Ortodox al Clujului, Bartolomeu Anania, a fost bucuros să-l primească în reşedinţa sa pe Episcopul Greco-Catolic de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu, în fruntea unei cete de seminarişti care i-au cântat colinde Crăciun.

Sursa: www.Patriarhia.ro

Contor Accesări: 867, Ultimul acces: 2026-08-19 13:55:35

Timp total: 0.06s...

[]:1