Soluţii catastrofale (4): Dealul monştrilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Soluţii catastrofale (4): Dealul monştrilor

[2013-04-26]

Încet-încet monstrul iese din pământ. Ca un submarin, întinzându-şi mai întâi periscoapele spre cer. Ca o navă subterană necunoscută şi, din pricina asta, înfricoşătoare că nu ştim cât de mare o fi, ce formă o avea, ce o ascunde în măruntaie?
Monstrul ni s-a arătat, virtual. Ştim că are şapte capete. I s-a dat şi nume. Nu pot rosti şi nici scrie un nume atât de nepotrivit. Ştiu şi de ce. Catedrală? Adică o biserică mare. Tradiţia bisericilor româneşti e, fără îndoială, a micilor bijuterii de arhitectură – populară sau cultă – a proporţiilor cumpătate şi bine cumpănite, a detaliilor expresive, subtile, pe care le găsim în picturi, ornamente, ocniţe, streşini, brâuri, acoperişuri, ferestruici, pridvoare, bolţi, pilaştri, porţi, clopotniţe... Nu avem a ne mândri cu „stilul colosal“. Singurele biserici mari s-au clădit după Războiul de Întregire, mai cu seamă în oraşe ardeleneşti, unde au purtat drapelul şi mesajul naţional - ortodox socialmente necesar în epocă. Mântuire? Izbăvirea, dobândirea vieţii veşnice, iertarea de păcate, pot fi ele întruchipate de o construcţie mare, pretenţioasă, costisitoare - simbol al materialităţii – în care se străvede, mai de grabă, păcatul trufiei decât evlavia, smerenia faptei? A Neamului? „Păcatul e strămoşesc... mântuirea e încordare personală“ (părintele Stăniloaie). Poate avea cineva, în afară de Iisus Christos, pretenţia la mântuirea colectivă, la grămadă, a unui neam, totuşi, amestecat şi contradictoriu? Într-un interviu recent, preşedintele Ordinului Arhitecţilor a declarat că una dintre cele mai mari greşeli în urbanismul Capitalei este amplasarea Catedralei... Nu e „şeful arhitecţilor“, dar e cel mai înalt for de reprezentare a breslei noastre.
Ce ne nemulţumeşte?
1. Amplasamentul
2. Aspectul
1. Amplasamentul În ultimii 14 ani amplasarea Catedralei a voiajat pe harta Bucureştilor în Piaţa Unirii, pe Bulevardul Unirii, în Parcul Carol şi în alte locuri propuse. Au avut loc două concursuri la care s-au prezentat zeci de soluţii. Concursul e singura metodă de selecţionare a soluţiei optime în materie de arhitectură şi urbanism prin posibilitatea unui juriu competent de a cântări şi a alege prin compararea multiplelor variante prezentate de specialişti. Marile realizări de arhitectură şi urbanism din lumea întreagă sunt rodul concursurilor. Pe noi, pe arhitecţi, nu ne-a întrebat nimeni, de data asta, când s-a hotărât definitiv amplasamentul din Dealul Arsenalului, pe care îl consider nefericit, din mai multe motive: a. Nu face parte din oraş, de care îl desparte masa enormă a clădirii Parlamentului. De regulă, un obiectiv monumental, atât prin dimensiuni cât şi prin semnificaţie, ocupă un loc central în cetatea căreia îi aparţine, e capul de perspectivă al unei artere importante ce îl precede, arteră care – ca un fluviu – adună şi conduce oamenii către el. Nu e cazul aici. Locul ales e mărginaş, în afara graniţei virtuale a Centrului de care nu îl leagă direct niciun bulevard sau esplanadă. Să privim dinspre oraş: vederea ne e închisă de fosta Casă a Poporului – plăsmuirea ambiţiilor megalomane mai vechi şi mai noi. Pe deasupra acoperişului plat, neterminat, se iţesc turlele orgolioase în ridicolul lor aurit. Catedrala e ascunsă, ruşinos, după fustele şi solzii mastodontului. b. Configuraţia amplasamentului şi servitutea orientării bisericii spre Răsărit duc la fatalitatea că altarul şi implicit sensul atenţiei şi al rugăciunilor sunt îndreptate către faţada posterioară a clădirii Parlamentului. Pare o speculaţie, dar nu e, dacă ne distanţăm de lucrurile pe care le privim. Soboarele de preoţi ce vor oficia înăuntru vor sta, precum struţul, cu capul în nisip fără să bage de seamă că slujesc în spatele monstrului care s-a vrut întruchiparea puterii totalitare şi care a devenit întruchiparea puterii moştenitoare. Asta mi se pare inacceptabil, chiar fără să fiu teolog. c. Amplasamentul actual ratează o conotaţie ideologică urmărită în temele concursurilor anterioare: situarea importantului lăcaş de cult în axul fostei case a poporului sugerând o contra- pondere, o sfidare, un antagonism triumfător, o răzbunare a bisericilor darâmate, un duel între două simboluri :al credinţei şi al păgânismului.
2. Aspectul Ideea unei Catedrale Naţionale frământă de mai mult de un secol minţi de regi, şefi de guvern, miniştri, teologi, patriarhi... Pare că acum i-a venit rândul – deşi, poate, nu şi timpul potrivit. Aşteptările sunt mari. Multe s-au schimbat între timp: mentalitatea şi cultura credincioşilor, percepţia lui Dumnezeu, mijloacele de comunicare, orânduirile sociale, locul şi importanţa religiei... Arhitectura s-a înrdeptat către alte mijloace de expresie pe suportul evoluţiei tehnologiei. Sub astfel de auspicii, imaginea care ni se propune e dezamăgitoare: vedem o biserică din secolul XIX umflată cu pompa şi proliferând elemente de arhitectură banale, prelucrate stângaci, ca să pară stilizate, pe scurt, un kitsch mare. Dimensiunea nu e totul. Aş spune chiar că nu e nimic. Clădirea trebuie să-şi afirme data naşterii. N-ar fi trebuit ca, în secolul XXI, să mizăm pe tradiţionalismul fals, pe pastişa unor modele nereuşite, pe forme şi materiale vetuste. N-ar fi trebuit promovată o arhitectură bătrânicioasă. Nu va avea personalitate, caracter, identitate, originalitate. Nu va avea nimic înălţător. Nimic graţios. Nimic uimitor. Un coleg a făcut o remarcă „de pus pe gânduri“: peste 50 de ani cei ce vor privi Catedrala vor crede că aparţine aceleiaşi epoci şi aceluiaşi ctitor cu casa poporului! N-ar fi trebuit ca decidenţii să se ferească de îmbrăcarea în forme contemporane a funcţiunilor tradiţionale. Se poate, există valul de arhitecţi, tineri sau maturi, talentaţi şi cu minţile deschise, expoziţiile anuale de arhitectură o confirmă. Cu tot respectul unui enoriaş, reproşul pe care îl fac Bisericii Ortodoxe Române este că are comportamentul tipic al clientului ce îşi impune punctul de vedere în probleme de arhitectură şi acest comportament al multor clienţi s-a dovedit păgubos pentru oraş. Pe noi, pe credincioşi, pe enoriaşi, nu ne-a întrebat nimeni: „Fraţilor, vreţi asta? Vreţi aşa? Vreţi acolo? Aveţi bani?“ Nouă ni se pun întrebări prosteşti cum ar fi „Aveţi încredere în Biserică?“ Cum adică să am încredere? Ce e bancă? Societate de asigurări? Birou de avocatură? Slavă Domnului, noi, credincioşii, cunoaştem stâlpii spirituali pe care e clădită Biserica: Credinţa, Iubirea, Speranţa. Deşi ne-a fost arătat, noi mai sperăm că edificiul nu va fi aşa, că ceva se va întâmpla, că ceva îl va schimba, că ceva îl va opri... Poate chiar Dumnezeu întru slava Căruia, chipurile, este închinat.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 844, Ultimul acces: 2026-07-26 05:27:19

Timp total: 0.03s...

[]:1