© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Die Grosse Sille - filmul ce vorbește despre tăcere[2006-05-03]Interviu cu Philip Gröningscenarist, producător, regizor, cameraman, editor sunet, editor film al filmului "Die Grosse Stille" (Marea tăcere) - Ce v-a făcut să vă decideți să filmați într-o mănăstire cartusiană? Printre cartusieni. - La început nu mă gândeam neapărat să fac un film despre viața într-o mănăstire; în schimb doream să fac un film despre timp. Doar mai târziu s-a conturat ideea unui film în mănăstire. Dintre ordinele care păstrează tăcerea, cei mai interesanți mi s-au părut cartusienii. Acești călugări trăiesc în mici chilii, dorm pe paie și au o mică sobă: dacă nu păzești focul îngheți imediat. În această mănăstire există o foarte stabilă și intensă viață comunitară. Fiecare zi este foarte bine structurată și cu greu găsești câtva timp pentru tine. Se roagă inclusiv noaptea. Sunt un fel de eremiți ce trăiesc însă într-o comunitate mai mare. - Cum s-a ajuns ca un film despre timp să devină un film despre tăcere? - De regulă un film se folosește mereu de limbaj - iar limbajul acoperă timpul. Cred că spectatorul care privește un film poate avea cea mai profundă experiență doar dacă simte timpul. De regulă această experiență este mascată de povestea filmului. Într-un film despre tăcere - un film "tăcut" - această experimentare a timpului iese la suprafață. Nimic nu o acoperă. Am regăsit aceasta în modul de viață al călugărilor, în rigiditatea programului lor. - Filmul prezintă mănăstirea de-a lungul mai multor anotimpuri. - Cineva care trăiește în același loc și ale cărui zile trec mereu la fel, va experimenta evident diferit trecerea anotimpurilor. Imaginați-vă că vă petreceți viața întreagă privind prin aceeași fereastră o porțiune dintr-o grădină sau un anume munte - schimbarea naturii, trecerea timpului, prind alte dimensiuni pentru Dvs. - Nu doar valoarea timpul, ci și a muncii și a obiectelor par diferite pentru cartusieni. - Cartusienii trăiesc într-o mare sărăcie, asumându-și conștient această stare. De exemplu, călugărul responsabil cu croitul păstrează fiecare nasture și fiecare bucată de pânză. Când un călugăr moare, nasturii săi sunt păstrați pentru refolosire. În film există o scenă unde vedem o colecție de nasturi în atelierul croitorului. Totul se reciclează. Dacă priviți atent în film vedeți că hainele lor sunt peticite de nenumărate ori. În fapt nimic nu se aruncă aici. Și tot venitul care nu a fost cheltuit la sfârșitul anului este donat. Astfel, călugării nu au niciodată un surplus de bani. - Este aceasta o filozofie? - Da. Îmi amintesc că la un moment dat am aruncat ceva. Nu îmi amintesc ce. Un călugăr a venit imediat la mine și m-a întrebat de ce am făcut aceasta. Nu am respect pentru faptul că acel obiect a fost făcut prin munca mâinilor cuiva? De ce fac acel obiect inutil, aruncându-l? În reacția lui nu era zgârcenie, ci grijă. Grija cu care fiecare călugăr se comportă cu orice: cu lucrurile, cu timpul, cu el însuși, cu sufletul său. - Există o libertate individuală în mănăstire? - Absolut! Am întâlnit în această mănăstire personalități puternice. Spre deosebire de cistercieni și trapiști, care de asemenea observă tăcerea, cartusienii trăiesc într-un fel pe cont propriu. - În timpul filmării ați trăit în mănăstire ca un călugăr. A fost obligatoriu pentru a putea filma, sau a fost o decizie personală? Spre rugăciune. - Am dorit să stau în mănăstire pentru a putea observa ce fac călugării. Dacă mergi acolo pentru o săptămână, dar stai la hotelul din vizavi, nu poți să surprinzi ritmul acestei vieți. Doar pentru că am stat acolo mai multe luni am reușit să le surprind bine viața. Am făcut totul singur: am manevrat camera de filmat, am înregistrat sunetele, am avut de purtat după mine un echipament de 20 de kilograme. Adesea simțeam că nu voi reuși să duc la capăt proiectul, până descopeream o altă imagine ce mă fascina. Eram foarte obosit noaptea. Recunosc că în mai multe nopți nu am luat parte la rugăciunile ce se făceau. - Dar de regulă mergeați și noaptea la rugăciune? - Da. Călugării cartusieni nu dorm noaptea întreagă. Trei ore de somn sunt urmate de trei ore de rugăciune și apoi din nou de trei ore de somn. Nu sunt niciodată complet relaxați, ci mereu concentrați. De asemenea, nu au niciodată vacanță. Nici timp liber. Mai au apoi slujbe dimineața, 45 de minute, și seara, 30 de minute, plus rugăciunile pe care le recită individual în chiliile lor. Apoi fiecare trebuie să își spele singur hainele, să spele vasele, să se ocupe de grădină, să taie lemne, să citească și să participe la cor. Nu există timp pentru tine însuți: de fiecare dată când credeam că îmi pot trage sufletul, un alt clopot începea să sune, chemând la o altă activitate. - Cât material ați strâns la sfârșit? - Cam 120 de ore. Filmam o casetă pe zi, adică 49 de minute. Urmând stilul de viață al călugărilor, adică ocupându-mă de spălat vase, lucrat în grădină și altele, am avut doar trei ore pe zi pentru lucrul la film. Am încercat să nu repet nici o filmare. Dacă o scenă ieșea bine, căutam să nu mai filmez niciodată acel moment. De asemenea, am urmărit să evit clișeele și să nu surprind acele aspecte din viața mănăstirească la care spectatorii s-ar aștepta. - Cum ați comunicat cu călugării dacă toți tăceau? - În film se poate vedea într-o cameră o cutie în care călugării își lasă mesaje unii altora. De exemplu, unul dintre călugări era categoric împotriva filmării. Am insistat să îl contactez - era hotărât ca dacă voi filma el să părăsească mănăstirea în acea perioadă. I-am lăsat deci un bilet cu locațiile și timpii de filmare, întrebându-l dacă este de acord. Dar între cartusieni este și regula că poți vorbi dacă este absolut necesar pentru munca ta. Așa că în timpul filmărilor am putut să mai spun câte un cuvânt, cerându-le una sau alta. - Deci nu este un vot al tăcerii absolute? Vorbe puține, rugăciune multă. - Regula cartusiană spune că fiecare călugăr trebuie să vorbească cât mai puțin posibil. Există unele locuri în care nu poți vorbi deloc: în capelă, pe holuri... Există alte locuri în care este indicat să vorbești, de exemplu în grădină la plimbările de duminică. În principiu fiecare trebuie să mențină în jurul său o sferă de izolare. De aceea atelierele lor sunt foarte mari. Dacă doi călugări taie legume în bucătărie, sunt la o așa distanță între ei încât practic uită de existența celuilalt. Toată atmosfera îmbie la tăcere. Îmi amintesc cum căutam să mă mișc cât mai în tăcere și cât zgomot mi se părea că fac aparatele când filmam, chiar și de la frecarea lor de hainele mele. - A fost o idee minunată să prezentați în film intrarea unui novice în mănăstire. - A fost pur și simplu norocul meu. Tocmai sosisem, filmasem câteva cadre, când am fost informat că a doua zi dimineața avea să sosească un novice. Nu eram sigur că este bine să profit de venirea lui, dar m-am gândit că s-ar putea să nu mai am o altă șansă. - A fost singurul admis cât ați stat acolo? - Nu. Au fost patru în cele cinci luni cât am stat în mănăstire. Nu toți au rămas. Sunt mulți care cred că doresc să devină călugări, dar apoi își dau seama că nu este pentru ei. Aș putea spune că aproximativ 80% dintre novici pleacă. Din ceilalți 20%, unii sunt eliminați din mănăstire chiar de călugări. - Trebuie să fie cumplit să fii dat afară din mănăstire. - În ceremonia de primire se dă clar de înțeles că fiecare are dreptul să plece când vrea; la fel și comunitatea are dreptul de a-l expedia când consideră. La început am încercat să îi conving pe călugării ce se opuneau filmului meu că ceea ce fac ar putea să fie o publicitate extraordinară pentru ei. O idee complet absurdă pentru cartusieni. Ei nu au nevoie de publicitate. Nici unul dintre ei nu se îngrijorează de supraviețuirea ordinului. Există de aproape o mie de ani. Dacă Dumnezeu ar vrea ca mâine să îi sfârșească existența, atunci așa să fie. - De ce v-ați decis să nu însoțiți imaginile de comentarii? - Nu poți folosi limbajul pentru a descrie o lume ce se află dincolo de tărâmul cuvintelor. Călugării caută să își aprofundeze modul în care înțeleg lumea. Nu pot decât să sper că spectatorii vor experimenta măcar în parte aceasta. Dar evident, așa ceva nu poate avea loc dacă eu le ofer imediat explicații pentru ceea ce văd. Mi s-a părut evident că acesta va fi un film despre a vedea și a asculta. Este un film tăcut, dar nu un film mut. Coloana sonoră este impresionantă. Începi să auzi diferit lucrurile în mănăstire. Și să vezi lucrurile diferit. Prin tăcere, lucrurile devin parteneri. - Ca spectator, adesea nu înțelegi imediat ce fac călugării. - Asta e! Filmul meu nu are răspuns la toate întrebările. Dacă este interesat, spectatorul poate merge apoi pe internet și după câteva căutări să găsească răspunsul. Astăzi există cu adevărat un fluviu de informații. Ce lipsește este sensul lucrurilor. Filmul meu se vrea unul despre spectator, despre modul în care percepe el lucrurile, despre modul în care gândește el. Spectatorul trebuie să se concentreze asupra lui însuși. De asemenea, este un film despre contemplație. Să ne gândim că în medie călugării de aici petrec 65 de ani în mănăstire. 65 de ani în care fac același lucru zi după zi. Nu pot să îi explic spectatorului sensul acestei repetiții, dar el își poate face o idee din film. - În unele scene călugării se comportă într-un fel copilăresc. La tuns. - Desigur. Este de exemplu scena în care alunecă pe panta muntelui și aruncă cu zăpadă unii în alții. Să nu uităm ce oameni atletici sunt. M-au ajutat să îmi duc echipamentul pe munte atunci când eu nu mai puteam. Mi-am pus întrebarea: ce se întâmplă cu contactul fizic într-o mănăstire? Este totuși o componentă importantă a vieții umane. De aceea am introdus scenele cu bărbieritul, tunsul, sau când un călugăr îl unge pe altul cu alifie. - Care este poziția actuală a cartusienilor? Cât de mare este influența lor? - Răspunsul se găsește în altă parte. Nu am făcut un film despre ordin, ci despre cum este să fii călugăr Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 927, Ultimul acces: 2026-08-21 00:18:22
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
