FORTĂREAȚA DIN PUSTIU 13[2010-12-24](Eseu biblic) (13)II. SANCTUARUL NOULUI TESTAMENT (Un model simbolic non-ritualic) Sanctuarul Vechiului Testament ! Sanctuarul Noului Testament ! Două noțiuni pe cât de identice, pe atât de antinomice. Primul aspect de care trebuie să ținem seama, în această privință, constă în faptul că Sanctuarul levitic este un simbol al întregului Plan de Mântuire. Un plan care cuprinde ambele Testamente sau ambele dispensațiuni. Și totuși având în vedere că prin Cruce are loc schimbarea de fond a Planului de Mântuire trebuie să existe și o diferență în manifestarea de fond a Sanctuarului însuși la trecerea dintr-o eră într-alta. În primul rând, desființarea ritualică, a Sanctuarului levitic, pentru ambele ritualuri. Precum și a oricărei noțiuni de Sanctuar. Elementul hotărâtor în domeniul Sanctuarului este Perdeaua despărțitoare. Aceasta reprezintă simbolic trupul nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20). Dacă perdeaua despărțitoare există, înseamna că Domnul Hristos nu este jertfit, și noțiunea de Sanctuar este necesară și poate exista. Dacă Perdeaua despărțitoare nu mai există, înseamna că Domnul Hristos este jertfit, și noțiunea de Sanctuar nu mai este necesară și nu mai poate exista. Sanctuarul de tipul ritualului zilnic se împlinește istoric, la crucificare, și dispare pentru totdeauna ca necesitate (Mat. 27, 51). Rămâne doar ca fenoment mintal de expresie împlinită. Sanctuarul de tipul ritualului anual, nu se înmplinește istoric la crucificare, ci numai la judecata divină (Dan. 8, 14). Rămâne în continuare doar ca fenomen mintal de expresie neîmplinită. În același timp, se poduc schimbări radicale, în domeniul ritualurilor respective: atât în ritualul zilnic, cât și în ritualul anual: - În ritualul zilnic se produc două substituiri simbolice: o substituire de tip preoțesc (substituirea preoției lui Aaron cu preoția lui Melhisedec) și o substituire de tip ispășitor (substituirea jertfei zilnice cu Sfânta Cină). - În ritualul anual, se produc două transpuneri istorice: transpunerea Sărbătorii Trâmbițelor în debutul fazei de pregătire istorică pentru judecata divină și transpunerea Sărbătorii Ispășirii în debutul fazei de executare istorică a judecății divine. 1. SUBSTITUIRILE SIMBOLICE ALE RITUALULUI ZILNIC 1.1. Substituirea simbolurilor preoțești Simbolistica biblică supusă sistematizării, conturează două tipuri de preoții: preoția lui Aaron și preoția lui Melhiedec. Marea substituire simbolică, în acest domeniu, constă în înlocuirea, la Cruce, a celei dintâi preoții cu cea de a doua. Dacă, dar, desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Mehisedec, și nu după rânduiala lui Aaron ? Evr. 7, 11. A. PREȚIA LUI AARON (preotul care nu se aduce pe sine ca jertfă, ci un simbol) Preoția aaronică face corp comun cu Sanctuarul levitic. O preoție care alcătuiește modalitatea de exercitare a modelelor ritualice. Un sistem de tip non-verbal, ci exclusiv gestual sau pantomimic. Misterios în formă și dilematic în conținut, preotul aronic este factorul care execută un simbol. Adică o simulare. Biblia definește preotul sau marele preot în mod magistral: un personaj religios care are misiunea de a aduce lui Dumnezeu daruri și jertfe (Evr. 8, 3 p.p.). Adică de a ilustra moartea Domnului Hristos. Preotul aaronic n-o ilustrează prin moartea sa proprie, ci prin moartea unei vietăți. Un simbol care se află în afara sa. O simulare a Golgotei prin intermediul junghierii unei vietăți. Înlocuirea unei realități cu o umbră. În acest fapt ilustrativ constă nedesavârșirea preoției lui Aaron. Singura menire sau valoare a preoției aaronice sau levitice, în care plutește întreaga sacralitate, constă în simplul fapt că întruchipează din punct de vedere intelectual o machetă simbolică a actului mântuirii. Preotul este roata dințată principală care mișcă întregul angrenaj simbolic al Sanctuarului. Reprezintă factorul principal care pune la dispoziție, mielul jertfei necurmate. O jertfă care, prin credință, capătă valoarea Mielului adevărat. Preotul aaronic, nejertfiindu-se pe sine, ci un model ilustrativ, nu poate fi simbolul Domnului Hristos. Este doar servantul ritualic care operează limbajul pantomimei ilustrative respective. Un custode, împreună cu leviții, cu rolul de îngrijitori, cât și de îndrumători. Sfințenia Sanctuarului nu constă, de fapt, în calitatea sfântă a obiectelor acestuia, ci în păstrarea intactă a acestora și în atitudinea de folosire corectă a sensului lor, pentru a nu deforma conținutul lor informațional-simbolic. O dată cu jertfa reală a Domnului Hristos, noțiunea de preoție aaronică devine inutilă. Un simplu cofraj care trebuie înlăturat. Este de la sine înțeles că, în momentul jertfirii Domnului Hristos, Sanctuarul se desființează cu preoție cu tot. Noțiunea de Sanctuar ca simbol al nejertfirii Domnului Hristos (nejertfire ilustrată prin perdeaua despărțitoare) dispare de tot, din gândirea biblică, la crucificare, și mai ales din momentul ruperii Perdelei respective. B. PREOȚIA LUI MELHISEDEC (Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuși) Prefigurată fugitiv, încă înainte de preoția lui Aaron, preoția lui Melhisedec strălucește doar o clipa pe cerul istoriei biblice. O unică ilustrație preoțească pe care urmează s-o întruchipeze în mod real Domnul Hristos. Semnificând sacrificiul divin executat, pe Golgota, ritualul melhisedechian se manifestă prin intermediul Pânii și Vinului. Un ritual executat o singura dată în Biblie ca și Calvarul cu ocazia singurei întâlniri dintre Melhisedec și Avraam (Gen. 14, 18). Calitatea Domnului Hristos de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec aduce în discuție trei probleme religioase fundamentale: două biblice, iar unul nebiblic. a. Conceptul biblic al substitirii de către Domnul Hristos, pe Golgota, a preoției lui Aaron cu Preoția lui Mehisedec Ideea că preotul după rânduiala lui Aaron Îl ilustrează simbolic pe Domnul Hristos, nu este corespunzătoare Bibliei. În preoția lui Aaron, Mântuitorul este simbolizat exclusiv prin animalul de jertfă. Preotul aaronic, împreună cu omul jertfitor, sunt doar factorii sacrificatori. Preoția aaronică sau aducătorul ofrandei animalice simulează sau doar metaforizează sacrificiul divin, prin moartea animalului respectiv. Oferindu-se ca jertfă pe Sine Însuși, Domnului Hristos este ilustrat exclusiv prin preoția după rânduiala lui Melhisedec. Adică prin preotul unic. Un preot care se aduce jertfă pe sine însuși. Mântuitorul nu jertfește un simulacrul al trupului Său (o ilustrare a jertfei), ci trupul Lui însuși. Numai preotul de tip melhisedechian, deoarece ilustreaza aducerea Sa proprie ca jertfă, ilustreaza sacrificiul Domnul Hristos: Dacă, dar, desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Mehisedec, și nu după rânduiala lui Aaron ? Evr. 7, 11. Preotul aaronic neaducându-se jertfă pe sine însuși, ci un animal adică o simplă chitanță semnată în alb, pentru a fi achitată într-un moment viitor rămâne de fiecare dată, în continuare, preot. O persoană care taie cu fiecare jertfă o nouă chitanță în alb. Este vorba despre o preoție continuată, din generație în generație, având mereu o jertfă de adus. Domnul Hristos nu este un asemenea Preot. N-are nevoie ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuși (Evre. 7, 27). Preotul sau Marele Preot de tip melhisedechian reprezentat de persoana Domnul Hristos aducânduse ca jertfă pe Sine Însuși, nu mai are nici o jertfă de adus. Ca atare, Fiul lui Dumnezeu desfiintează pentru totdeauna orice sistem preoțesc și aaronic și mehisedechian pentru simplu fapt că, dincolo de Golgota, nu mai este nimic de adus ca jertfă. O nădejde tare și neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Mehisedec Evr. 6, 19-20. Din textul de mai sus reise clar că, pe Golgota, Domnul Hristos devine preot melhisedechian. Și, de asemenea, că ruperea Perdelei din Sanctuar are loc în cadrul sacrificiului Său, pe Cruce, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. b. Conceptul biblic al transformării Domnului Hristos, pe Golgota, din Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec în Mijlocitor al omenirii. În virtutea aducerii pe Sine Însuși ca jertfă supremă, pe Cruce, calitatea Sa de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec se epuizează, prin însăși moartea Sa. Și prin asceași moarte, Domnul Hristos capătă o nouă și slăvită calitatea: calitatea de Mântuitor sau de Mijlocitor l elor înscriși în Cartea vieții. De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, și de sângele stropirii, care vorbește mai bine ca sângele lui Abel Evr, 12, 24, În consecință, în Noul Testament, nu se mai poate vorbi, la prezent, despre calitatea de Mare Preot a Domnului Hristos. O calitate care s-a realizat prin moartea Sa. A considera, astăzi, pe Domnul Hristos, după crucificarea Sa, ca Mare Preot, înseamnă a nega actul Golgotei. Noi nu mai putem avea, actualmente, un Mare Preot în cer, fiindcă preoția Sa este efectuată pe Golgota, prin moartea Lui urmată de înviere. El moare ca Mare preot, după rânduiale lui Melhisedec, dar înviază ca Mijlocitor al lumii noastre. Dacă este Mare Preot, înseamnă că nu S-a jertfit, iar dacă S-a jertfit, este Mijlocitor. Noul Testament se desfășoară, așadar, victorios pe rulmentul sigur și deplin al calității Domnului Hrisos de Mijlocitor al normativului penal al Legii divine (1 Ioan 2, 1). (c) Conceptul nebiblic al continuării de către Domnul Hristos a lucrării de Mare Preot sau de Mijlocitor într-un așa-zis Sanctuar ceresc. Există numeroase argumene biblice care combat ideea lucrării Domnului Hristos, într-un așa-zis Sanctuar ceresc: fie în calitate de Mare Preot, fie în calitatea de Mijlocitor. a. Calitatea Domnul Hristos de Mare Preot, în așa-zisul Sanctuarul ceresc, slujind în Sfânta (cu Perdeaua interioară intactă, simbolul trupului său nejertfit), înseamnă continuarea preoției de tip aaronic. Adică o întoarcere în timp, în perioada nejertfirii Sale. Un Sanctuar, indiferent unde, cu menținerea Perdelei interioare intacte (simbolul nejertfirii Sale) este un non sens, în Noul Testament. După Golgota El nu mai poate fi Mare Preot (deoarecec S-a adus pe Sine Însuși, pe Golgota, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec) El este doar fost Mare Preot, devenind după Golgota, Milocitor, pe tronul ceresc, nu în Sanctuar Evr. 9, 24)- În Evr. 8, 1 se spune la prezent că avem un Mare Preot, care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri. Se înțelege că scriitorul vorbește, ca o concluzie la capitlul 5-7. Adică, la trecut, la faptul că Domnul Hristos a fost Mare Preot, pe Golgota, și că prin jertfire s-a transformat în Mijlocitor. O dovadă care se găsește și în vrsetul Evr. 8, 6. Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât ma înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci se așază pe făgăduințe mai bune. b. Calitatea Domnului Hristos, chiar de Mijlocitor, dar slujind într-un așa-zis Sanctuarul ceresc, este tot atât de nebiblică. De la început trebuie spus că Sanctuar înseamna epocă de dinaintea crucificării Sale, adică preoția lui Aaron. Dacă își oferă sângele de Mijlocitor, în Sfânta, cu Perdeaua care separă Sânta de Sfânta Sfintelor (o perdea care reprezintă trupul său nejertfit) înseamnă că, prin menținerea intactă a acestei Perdele, Își neagă propriul sânge, Își neagă propria jertfire pe Golgota. Orice construcție de tipul Sanctuarului (un locaș specific preoției lui Aaron, cu caracter de provizorat) nu este compatibilă cu rolul Domnului Hristos de Mijlocitor. Biblia scrie: El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu (Evr. 10, 12), ca mijlocitorul unui legământ nou (Evr. 9, 15 p.p.). Ideea asa-zisului Sanctur ceresc provine de la grupul millerit necunoscător total al simbolisticii biblice (Hiram Edson, ORL Crosier și dr. FB Hahn), fiind preluată ulterior de poonierii adventiști. Chiar dacă ideea este preluată și de Ellen White, nu este biblică. Ea ne-a cerut s-o verificăm prin Biblie. În acest domeniu, ca în multe altele, nu este biblică. Ideea Sanctuarului așa-zis ceresc a fost doar un colac de salvare temporar, în cadrul marii dezamăgiri. Un colac de salvare este un obiect temporar, fiindcă nimeni nu poate să stea într-un colac de salvare pentru totdeauna. Este necesar ca în cadrul Reformei religioase a secolului al XIX-lea, faza a doua (Reforma religioasă a secolului XXI), să facem, pe baza Bibliei, corectura necesară. 1.2. Substituirea simbolurilor ispășirii (va urma) Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 1549, Ultimul acces: 2026-07-27 23:41:37
|
Timp total: 0.04s...
[1]:1