La înălţarea Sfintei Cruci

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

La înălţarea Sfintei Cruci - tainelor

[2010-09-14]

Scris de Elena Solunca Moise
La timpul de cumpănă al luminii, cinstim Sfânta Cruce, „armă a păcii“ cum mai e numită, a păcii cu noi şi cu lumea, a păcii pe care ne-a dăruit-o Hristos prin jertfa sa dătătoare de viaţă veşnică. Crucea este unul dintre cele mai vechi simboluri, cu semnificaţii numeroase, iar creştinii o numesc „înălţimea înţelepciunii lui Dumnezeu“ şi „temei al dreptei credinţe“, poartă a vieţii celei veşnice despre care
Sf. Ap. Ioan scrie că este „să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“. Crucea, purtătoare a mântuirii este mereu prezentă ca prefigurare în Vechiul Testament şi amintim doar episodul cel mai cuprinzător şi amintit în Evanghelia ce se citeşte înaintea praznicului Sărbătorii, când Moise s-a rugat pentru poporul său, peste care fuseseră trimişi şerpi otrăvitori şi a primit poruncă de a înălţa un şarpe de aramă pe lemn ca toţi cei care-l vor privi să nu moară. „ a tainelor“, crucea, unind cerul cu pământul, îmbrăţişează întreg orizontul condiţiei umane şi a fost pregătită de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. În Noul Testament, înţelesurile ei au primit două dimensiuni - una materială, pe care fost răstignit Iisus Hristos şi una spirituală ca suferinţă şi jertfă spre mântuirea noastră. Împreună le regăsim în sărbătoarea de astăzi, cinstită prin post şi rugăciune într-un act de restabilire a unităţii şi unicităţii omului, făcut din pământul peste care Dumnezeu a suflat Duh Sfânt. O facem astfel încât purtând-o în suflet şi minte să o avem ca „stingătoare a focului rătăcirii“ într-o vreme ce parcă alungă speranţa, făcând de o acută actualitate întrebarea: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?“
Mai întâi, sărbătoarea aminteşte un fapt istoric dovedit. Împăratul Constantin, după ce l-a biruit pe Maxenţiu, în 312, având înscris pe stindardul de luptă crucea, văzută pe cer ca semn al biruinţei, a dat edictul de la Milano care a pus capăt prigonirii creştinilor şi s-a îngăduit mărturisirea crucii, însuşi poruncind să fie înfăţişat pe monede cu o cruce în mână. Era o recunoaştere a Sf. Cruci, una în faţa şi pentru lumea cea imediat accesibilă sensibilităţii umane ce parcă ar fi chemat o alta, mai profundă şi mai cuprinzătoare pentru fiinţa umană. Împăratul a dorit să afle semnul ceresc al biruinţei în forma crucii de lemn pe care a pătimit Hristos, îngemănând pentru totdeauna moartea cu învierea. Împărăteasa Elena, mama sa, i-a împărtăşit dorinţa şi a plecat în Ierusalim, unde, după cucerirea romană, locurile sfinte au fost profanate şi bine acoperite cu pământ ca să nu poată fi venerate de creştini. A aflat Sf. Cruce, dătătoare de viaţă, împreună cu celelalte două ale tâlharilor şi chiar şi cuiele şi, minune: atinsă de o femeie moartă, a înviat-o. Procesiunea de laudă şi mulţumire a atins deplinătatea când patriarhul Macarie a înălţa-o spre văzul tuturor rugându-se: „Doamne miluieşte!“ Era în anul 335. Dintre alte întâmplări mai amintim că, în 629, luată de perşi, pe vremea regelui Chosroes, Sf. Cruce a fost readusă de împăratul Heraclius şi arătată spre încredinţare şi închinare de patriarhul Zaharia al Ierusalimului tot într-o zi de 14 septembrie. Lemnul Sfintei Cruci a fost fragmentat în părticele mici şi trimis la mai multe biserici, taina şi puterea ei fiind la fel de mare.
...„Când ştiu că brazda mântuirii trag“
Cinstind Sfânta şi de viaţă dătătoare a Crucii Domnului, rememorând câte a făcut Dumnezeu pentru noi, este folositor spre îndreptare să ne amintim ce au făcut cei de atunci în mod concret şi ce facem noi cu Hristos Cel din sufletul nostru. Aşa e: Hristos a primit trădarea lui Iuda ce a transformat sărutul păcii în cel al trădării; a primit să fie vândut ca o marfă sau ca un sclav; a primit lepădarea lui Petru; a primit să fie judecat de mai marii lumii acesteia, uniţi în mârşăvie spre a-L da morţii. E folositor să ne amintim noi, care ne numim creştini, cum poporul s-a milostivit de tâlharul Baraba, nu de Hristos strigând „Răstigneşte-L“ şi acceptând ca sângele Mântuirii să fie asupră-i. Mai ales să ne amintim cum, prin Apostolul Ioan ne-a încredinţat Maicii Sale într-un fel de reånnoire a peceţii a Iubirii Sale, cum înainte de a-şi da Sufletul în mâinile Tatălui Ceresc s-a rugat: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. S-o facem spre înţelegerea lucrătoare a rugăciunii pe care ne-a dat-o, anume arătând cum să facem voia Lui pe pământ aşa cum se face în ceruri şi să-i spunem cu vrednicie: „Tatăl nostru ceresc“.
Să cutezăm dincolo de „Întunericul corporal“ spre cele duhovniceşti, de la cele văzute spre cele nevăzute, şi o facem cu îndemnul pe care îl vom reauzi în prima duminică după sărbătoarea Sfintei Cruci: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Să încercăm a ne întoarce privirile de la atâtea rătăciri şi să-l ascultăm pe Sf. Grigorie de Nazianz, care scria că Hristos: „Moare, dar dă viaţă, dezleagă cu moartea prin moarte. Este îngropat dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus sufletele, le urcă în ceruri, dar va veni să judece vii şi morţii“. Toate pentru că „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască printr-însul.“ Judecata va veni la sfârşitul veacurilor şi înainte Sfânta Cruce se va arăta. Până atunci, Hristos aşteaptă cu nesfârşită iubire şi răbdare să-I răspundem, deschizând timpul spre lumina nesfârşirii. Să subliniem, dintru început, că se adresează doar celor care vor să-I urmeze, nu din obligaţie, ci dintr-un imbold lăuntric al chipului divin după care am fost făcuţi, care poate fi întunecat de păcate dar nu şters. Urmează lepădarea de sine, expresie tulburătoare cu deosebire astăzi când despre „sine“ s-au scris nenumărate lucrări de ştiinţă, filozofie, teologie din paginile cărora desluşim înţelesul rugăciunii că „nepricepându-ne la niciun răspuns, această rugăciune aducem ţie: miluieşte-ne pe noi!“. Să spunem: „Facă-se voia Ta“. Bun, şi cum o putem recunoaşte? După cele zece porunci ale Vechiului Testament, la care se adaugă prunca cea nouă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi“, o iubire ce să cuprindă până şi vrăjmaşii spre cele nouă Fericiri. Oricare dintre noi şi de oriunde poate urma pe Hristos, căutând a se dumiri unde anume îi este sufletul, acceptând cu linişte şi pace suferinţa purificatoare de cele rele şi rodind bogat în faptele iubirii. Altfel spus, să ne despărţim de tâlharul cel rău care cerea eliberarea spre a se încredinţa că Hristos e Fiul lui Dumnezeu şi să luăm pilda celuilalt, împletind unitatea eliberatoare dintre pocăinţă, mărturisire şi rugăciune: „pomeneşte-mă, Doamne, când va veni împărăţia Ta“. Oricum, suntem în urma lui Hristos, „prin Care toate s-au făcut“ şi totul este să ştim cum să nu-L prigonim, ci să-L urmăm.
Aşa au făcut-o mulţi dintre semenii de au sfinţit pământul din care suntem făcuţi şi pe care au trăit. Pilduitor a făcut-o prigonitorul Saul devenit apostolul Pavel, care mărturisea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită în mine, şi eu pentru lume!“. Mai apoi să putem trăi din cuvintele sale: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.“
Atunci, lăsându-ne veşmintele „sinelui“ la porţile vremelniciei, luându-ne crucea, semn al biruinţei lumii şi urmând lui Hristos, să spunem cu Vasile Voiculescu: „Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea/ Cu biciul Său atât de drag; / şi nici o muncă nu-mi mai este grea / Când ştiu că brazda mântuirii trag.“

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 843, Ultimul acces: 2026-10-05 06:09:08

Timp total: 0.03s...

[]:1