Sf. Prooroc Ilie, râvnitorul credinţei adevărate

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Sf. Prooroc Ilie, râvnitorul credinţei adevărate

[2010-07-20]

Scris de Elena Solunca Moise
Praznicul Sf. Ilie Tesviteanul, ca toate celelalte rostuite la timpul lor, măsoară trecerea a încă unui an şi ar fi folositor ca, rememorând viaţa acestui prooroc, să ne cercetăm cu nepărtinire pe noi înşine căutând a vedea unde suntem, ca şi cum ar trebui să răspundem întrebării puse de Dumnezeu după căderea primilor oameni: „Adame, unde eşti?“ Da, unde ne aflăm, fiecare dintre cei care ne numim creştini faţă de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi creştin. Mai ales pentru că acest mare Prooroc, numit şi „înainte mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos“, este o pildă pentru tăria credinţei adevărate şi puterea rugăciunii râvnitoare. Vremea în care a trăit (menţionată în Prima Carte a Regilor din Vechiul Testament), cam cu opt-nouă sute de ani înaintea întrupării Mântuitorului, era una de criză profundă pentru că regele Ahab, la îndemnul soţiei sale, prinţesa feniciană Isabela, se închina la idoli, Baal şi Astarte, şi a obligat poporul să facă la fel. Baal era zeul suprem din mitologia Orientului Mijlociu, un zeu al fecundităţii şi fertilităţii, aducător de ploaie şi de furtună. Atunci s-a ridicat Sf. Ilie cu mustrări grele pentru regele care se abătuse de la credinţă strămoşească şi, cum cuvintele lui răsunau în pustiul idolatriei, a proorocit că va veni o vreme de secetă şi foamete mare ca pedeapsă pentru rătăcire. Cuvântul său, neprimit de oameni, a fost auzit de Dumnezeu pe care îl mărturisea: „Viu este Domnul căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii mele“. Şi aşa a fost. Despre puterea rugăciunii aflăm şi de la orbul din naştere vindecat de Hristos, care a spus fariseilor: „Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-i face voia, pe acesta îl ascultă.“
Regele nu doar că nu a ascultat de cuvintele Sf. Ilie, dar s-a şi mâniat încât Proorocul, cu poruncă de la Dumnezeu, a părăsit Israelul, s-a acoperit cu piele de oaie şi viţel şi s-a dus dincolo de Iordan, la Kerrith (tradiţia spune că pe acel loc a fost ridicată mănăstirea Hozeva), unde a fost hrănit de corbi. Când apa a secat, Dumnezeu l-a trimis la Sarepta Sidonului, anume spre a vedea urmările secetei şi a-i trezi mila. Pronia divină l-a însoţit, pentru că aici a întâlnit pe o văduvă care i-a dat să mănânce din pâinea făcută cu ultimele resturi de untdelemn şi făină. Atunci s-a petrecut minunea înmulţirii uleiului şi făinii spre hrană până la îmbunătăţirea vremii, doar că bucuria femeii a fost umbrită de moartea fiului ei. Însufleţit de milă, Sf. Ilie luând copilul în braţe, l-a dus în camera unde locuia, a suflat de trei ori peste e trupul neînsufleţit, a strigat cu putere către Dumnezeu şi copilul a înviat, anticipând astfel, după unii autori, învierea morţilor.
Seceta pârjolise tot pământul, mulţi oameni au murit, însă Dumnezeu, în pronia sa neîncetată, nu şi-a deschis milele sale cele bogate înainte ca Proorocul său să fi înţeles că nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. L-a trimis pe Sf. Ilie înapoi şi a urmat confruntarea cu închinătorii lui Baal pe care îi mustra: „Până când veţi şchiopăta în genunchi? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El. Dacă este Baal, atunci duceţi-vă la el!“. Închinătorii lui Baal au strigat zadarnic spre idol, pentru că asigură Psalmistul, că „Idolii oamenilor sunt aur şi argint, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gura au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor.“ După datină, a făcut şi Ilie un altar cu 12 pietre câte seminţiile lui şi l-a invocat pe Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacov. Ruga a fost ascultată şi ploaie a căzut din belşug, iar poporul a îngenuncheat mărturisind: „Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu“. A urmat masacrul profeţilor lui Baal spre furia împărătesei Isabela, care a jurat răzbunare . După ce i-a spus lui Ahab că seceta va înceta, Sf. Ilie s-a urcat pe muntele Carmel să se roage şi ploaia a venit ca o binecuvântare peste pământul însetoşat. Este unul dintre cele mai grăitoare exemple pentru puterea credinţei celei adevărate. Credinţa, formă superioară de cunoaş-tere, este un dat funciar al omului şi un psiholog vorbea, pe la sfârşitul secolului trecut, chiar un centru al credinţei. Dacă nimic nu se poate face fără credinţa ca „încrederea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute“ cum adevereşte Sf. Ap. Pavel, atunci cu hotărâtor este în ce anume credem. Şi se face că, înţelegând prin credinţă „o prindere puternică de Dumnezeu“ sau însuşi „Dumnezeu la treabă“, avem cu Sf. Ilie adeverirea cuvintelor psalmistului: „Dumnezeule, în sfinţenie este calea Ta“.
Sf. Ilie a pornit apoi prin pustiu cale de 40 de zile până la muntele Horeb, unde Dumnezeu se arătase lui Moise, şi, cuprins de mâhnire pentru rătăcirea oamenilor, s-a rugat să-i fie luată viaţa. Atunci, altă minune, Dumnezeu i-a poruncit să iasă spre a-L vedea şi, mai întâi, se făcu o furtună puternică, apoi un cutremur îngrozitor şi un foc mistuitor, dar nu în ele era Dumnezeu. Dumnezeu cel viu în care Ilie credea cu atâta râvnă era în adierea uşoară ce urmă, spunându-i că nu era singur, că mai erau alţi şapte mii de „bărbaţi drepţi“ care nu se închinaseră lui Baal. Au mai trecut nişte ani până când Ahab şi Isabela au murit, după profeţia Sf. Ilie, în chinuri cumplite. Când Sf. Ilie şi-a împlinit misiunea, însoţit de ucenicul său Elisei, au pornit spre Iordan şi profetul a lovit apa cu cojocul său de au trecut ca pe uscat. Când Elisei i-a cerut să-i lase darul său şi Profetul i-a spus: „Dacă mă vei vedea când mă voi înălţa la cer, aşa ţi se va da.“ Aşa avea să fie: Sf. Ilie s-a înălţat la cer într-un car de foc, lăsând să-i cadă haina pe care a luat-o Elisei. În aceasta a fost prefigurată înălţarea Domnului Iisus Hristos şi coborârea Sf. Duh.
Pe Sf. Ilie îl întâlnim şi în Noul Testament, când Iisus Hristos s-a arătat în slava Lui dumnezeiască pe muntele Tabor, împreună cu Moise şi Ilie, în faţa apostolilor Petru, Iacob şi Ioan. Atunci s-a auzit puternic glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit; de acesta să ascultaţi!“ E împlinirea logicii divine, arătând că venise vremea când, după „omul lui Dumnezeu“ neascultat de semeni, Fiul lui Dumnezeu însuşi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria şi s-a făcut om ca acel care va crede în El să aibă viaţă veşnică. Cum ştim, nici Moise, nici Ilie nu au fost ascultaţi. Privind spre pilda vieţii lor, să ne întrebăm: unde suntem pe drumul ascultării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne învaţă că Dumnezeu este iubire şi ne cheamă la bunătate şi desăvârşire.
Imaginarul poporului nostru a păstrat de la Sf. Ilie mai mult asprimea lui împotriva închinătorilor la idoli cu pletora relelor care vin din aceasta. „Căruţaş al raiului“, Sf. Ilie e neîndurător faţă de călcătorii de lege şi, uneori, trebuie să intervină Dumnezeu pentru a-i înfrâna mânia; dar când omul se arată milostiv, ca văduva din Sarepta, atunci, minune, poate scoate şi omul din braţele morţii. Pe toate ni le amintim spre judecată de sine atunci când mergem la Biserică şi dăruim din prinoasele verii spre mulţumire lui Dumnezeu şi dragoste de semeni întru bucuria Iubirii Sale atotbiruitoare.
Pentru toate despre care putem afla din viaţa sa, Sf. Ilie a fost ales ca ocrotitor al aviatorilor şi energeticienilor. Să cutezăm a ne înălţa sufletul prin tăria credinţei adevărate şi râvna rugăciunii, putere de nedoborât fiindcă e de la Dumnezeu.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 841, Ultimul acces: 2026-10-02 08:18:08

Timp total: 0.05s...

[]:1