Părintele Valerian - simbolul eşecului bâtelor minerilor - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Părintele Valerian - simbolul eşecului bâtelor minerilor

[2010-06-13]
Scris de Ramona Feraru, Teodora Kim, Sebastian Rusu
Mineriada din iunie ‘90 - după 20 de ani
„Istoria e scrisă de cei care câştigă războiul“, spune un dicton. Ce se întâmplă, în schimb, cu mineriadele, luptele de stradă din 13-15 iunie 1990, în care sute de studenţi au fost bătuţi cu bestialitate pe stăzile principale ale Capitalei? Despre aceste evenimente ce vor scrie cărţile de istorie? Cine a câştigat? Ion Iliescu, cel care a cerut ajutorul forţelor de represiune aduse la Bucureşti pentru a „stinge“ o dată pentru totdeauna flacăra Pieţei Universităţii, sau cei bătuţi, schingiuiţi, torturaţi sau chiar ucişi cu sânge rece, care au avut neobrăzarea de a cere să-şi exprime punctul de vedere? Pentru cei care protestau în Piaţa Universităţii totul s-a sfârşit, deocamdată, doar în amintiri cumplite şi un dosar penal nesoluţionat de peste 20 de ani. Cum arăta strada în dimineaţa zilei de 13 iunie? Imaginile care au făcut înconjurul lumii au arătat atunci o Românie desprinsă parcă din Apocalipsă. Oameni bătuţi cu sălbăticie cu răngi, topoare, lanţuri de fier, ciomege şi morţi cu feţele arse cu acid, ca să nu fie identificaţi. Oameni dispăruţi, care nu au mai fost găsiţi niciodată - elevi, studenţi. TAB-uri, scutieri, armată, focuri de armă, incendii, crime, jafuri, violuri, devastări, arestări. Deşi atunci victoria a fost a minerilor, a lui Ion Iliescu, cel care şi-a văzut visul cu ochii şi a creat o Românie după chipul şi asemănarea sa, acum, după 20 de ani, putem spune doar că am pierdut cu toţii.
A pierdut România, care a ajuns mult mai târziu decât alţii în NATO şi UE. Au pierdut minerii care, dintr-o forţă, au ajuns să-şi strige astăzi în stradă nemulţumirile şi, ceea ce e mai important, a pierdut chiar şi Ion Iliescu deoarece, indiferent de eforturile pe care le depune, va rămâne în istorie cu mâinile pline de sângele tinerilor morţi în aşa-zisa revoluţie din decembrie ‘89 şi în mineriade.
De la bâtele minerilor la cuvântul lui Dumnezeu
Unul dintre cei mai importanţi actori pe care i-au avut scena şi filmul românesc, Dragoş Pâslaru, a schimbat după mineriada din 13-15 iunie 1990 costumele de la teatru cu haina monahală. Este vorba de actorul Dragoş Pâslaru, astăzi părintele Valerian.
Acesta trăieşte de 20 de ani retras, în post şi rugăciune, într-un schit de pe lângă Mânăstirea Frăsinei - Athosul din România -, care este cunoscută drept cea mai strictă. Viaţa monahală se desfăşoară după regulile stricte de la Muntele Athos.
În acest loc şi-a găsit liniştea actorul Dragoş Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică, demnă şi ea de un film sau de un roman. Actorul Dragoş Pâslaru era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate adunările Alianţei Civice. Dragoş Pâslaru, ca - de altfel - toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor de către Televiziunea Română devenită liberă peste noapte, dar doar cu numele. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor“, în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, atât de dragă lui Ion Iliescu, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit“ de personajul pe care îl jucase.
Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe“ în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după ce s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai dăruiţi duhovnici, părintele Ghelasie. Iar ucenicia sa nu a fost în zadar. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot, ca un creştin desăvârşit.
Viaţa a luat o altă cale
Dragoş Pâslaru a devenit celebru în arta cinematografică după ce, în 1988, a interpretat rolul lui Horia Sima în filmul „Drumeţ în calea lupilor“. Pe de altă parte, o înregistrare video neprofesionistă, din 1980, îl arată pe Dragoş Pâslaru într-un spectacol de excepţie, „Karamazovii“, în regia lui Dan Micu. Cei care au postat pe Internet înregistrarea susţin că, în chip tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice şi violente) îl pot ajuta pe om să se descopere în chip nebănuit. „M-aş opri acum la o singură secvenţă din acest spectacol. Karamazov-tatăl, interpretat de George Constantin, îi întreabă pe doi dintre fiii săi dacă exisă Dumnezeu. Îl întreabă mai întâi pe nihilistul Ivan, interpret - Alexandru Repan, care-i răspunde sec: «Nu!»; «Dar diavolul?» - «Nici el». Se întoarce atunci asupra fiului său mai mic, neprihănitul Alioşa, alias Dragoş Pâslaru, care, drept răspuns, strigă: «Există! Există!».“
Victimele minerilor
Peste 1.300 de oameni au fost arestaţi abuziv - din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forţelor legale de ordine - şi ţinuţi în cele mai inumane condiţii, în lagărele de la Măgurele şi Băneasa. Crematoriul „Cenuşa“ a funcţionat toată noaptea de 13 spre 14 iunie, susţin cei care au văzut grozăviile petrecute în acele zile. De asemenea, martorii povestesc că la Cimitirul Străuleşti II au fost înhumaţi 128 de morţi, unii având pe cruce inscripţia „neidentificat-iunie ‘90“, conform presei de atunci.
Mai mulţi medici de la Spitalul Municipal din Bucureşti susţin că sute de oameni au fost trataţi sau operaţi de grave traumatisme la Secţia de Neurochirurgie a Spitalului nr. 9, din care 60 au murit în câteva luni.
S-a spus că minerii - cei peste 20.000 - care au însângerat Bucureştiul nu erau toţi mineri adevăraţi. Multe dintre mărturiile celor care au fost în acele zile în Piaţă au confirmat acest lucru, că printre minerii reali, veniţi chiar din şut, s-au aflat, sub acoperire, securişti sau persoane infiltrate, care au condus forţele de represiune direct la punctele care trebuiau atacate sau au indicat persoanele care trebuiau lovite, bătute sau chiar ucise. Dar pe lângă toate acestea, toţi cei care au fost chemaţi „să facă ordine şi să planteze flori“ erau români. Mărturiile şocante ale celor care au văzut grozăviile sunt de-a dreptul cutremurătoare.
George Roncea: „Au vrut să mă taie cu toporul“
George Roncea, unul dintre protestatari, devenit ziarist alături de fratele său, Victor, confundat şi el cu Marian Munteanu, povesteşte despre acele zile pe blogul său, dar şi în faţa anchetatorilor că a fost lovit cu bestialitate, capul i-a fost spart, nu mai vedea şi era plin de sânge. „Orele 6-6.30: după ce am fost hăituiţi prin tot institutul de către mineri, am reuşit să ne ascundem într-o sală, împreună cu patru fete, sub planşetele de desen. Ne-au găsit. Circa zece mineri s-au suit cu picioarele pe planşete. Apoi ne-au smuls de acolo pe rând şi au început să ne lovească cu drugi de fier, vergele, sfredele de mine, cozi de topor şi de lopată, bucăţi de scânduri, tuburi de cauciuc cu metal înăuntru. Ne-au târât pe căi diferite prin facultate, izbindu-ne tot timpul. Unii ne ţineau de mâini, alţii loveau. I-am auzit pe unii strigând: «Omorâţi-i, omorâţi-i!». Unul dintre mineri a vrut să mă taie cu toporul, dar a fost oprit cred că de un şef. Am fost scoşi din Arhitectură, apoi transportaţi spre Ministerul de Interne, loviţi tot timpul pe drum. Nu mă mai puteam ţine pe picioare, iar ei spuneau că sunt drogat. Am fost duşi la Măgurele, ne-a aşteptat un cordon de soldaţi şi subofiţeri care ne-au ciomăgit cu bastoanele. Acolo m-am întâlnit cu fratele meu, care fusese adus cu un alt camion.“
Fratele meu a avut ocazia nefericită de a cunoaşte un om, omoråt în noaptea de 14 iunie, pe care l-am căutat împreună luni de zile. Nu apare pe lista morţilor. Fratele meu l-a fotografiat în timp ce-şi dădea duhul. Filmele, ca şi toate aparatele noastre, au fost înhăţate de poliţie şi mineri. Acest om mi-a murit în braţe la ora 3.00, în holul blocului Romarta. Era împuşcat în gåt. Unul dintre locatari mi-a adus o lumånare, după care a fugit. Cu o månă încercam să fixez lumånarea şi cu cealaltă trăgeam cadru după cadru. Omul avea în jur de 30 de ani şi alături de el zăcea o geantă ponosită în care avea unelte de electrician. Se uita la mine cu ochii holbaţi înecåndu-se din pricina sångelui care ţåşnea ritmic, în şuvoaie puternice, inundåndu-i pieptul şi faţa. Am încercat să-i blochez, fără succes, gaura din gåt, prin care i se scurgea viaţa. Am stat cam 5 minute cu el, timp în care a apărut ca din senin o maşină de la Medecins sans Frontieres, care l-a încărcat, şi dus a fost. Vreme îndelungată, după aceea, am încercat să dau de urma acelui om, să-i găsesc familia, să le spun ce s-a întåmplat“, povesteşte George Roncea, pe www.gid-romania.com.
Victor Roncea: La Măgurele, răniţii erau cusuţi „pe viu“
„După ce am fost scoşi din Arhitectură, am ajuns la Guvern. A urmat îmbarcarea în dube, cu direcţia Măgurele“, povesteşte şi Victor Roncea, pe acelaşi site. „În curtea unităţii, supravegheaţi cu cåini lupi, ne aştepta clasicul «culoar» format din poliţişti, care îşi aduceau şi ei, cum puteau, contribuţia, mai cu bastoane sau, mai simplu, direct cu automatele. După ce ni s-au confiscat curelele şi şireturile, am fost introduşi într-o hală şi înşiruiţi pe jos, în genunchi, cu faţa la perete şi måinile la ceafă! Eram aproximativ 400 de oameni, dintre care unii foarte răniţi. Unii dintre ei au fost cusuţi «pe viu». La anchetă ni s-a comunicat că, «dacă vrem, vă împuşcăm pe toţi» şi că «domnii Coposu şi Munteanu ai voştri au dat ortu-popii». Din grupul celor 13, «ridicaţi» în acea dimineaţă de mineri, din Arhitectură, unul a stat închis trei luni şi a fost eliberat din lipsă de probe, trei au fost spitalizaţi, iar în acest moment, patru dintre ei se află în străinătate ca azilanţi politici. Ulterior, ancheta făcută împreună cu Liga Studenţilor ne-a demonstrat că în acele zile au fost ucise zeci de persoane“.
Minerul cu ochii albaştri
Colega noastră Ramona Feraru a avut şi ea parte de o astfel de experienţă în ziua de 13 iunie, dar cu un final fericit. Motivul, unul dintre minerii de pe stradă, blond, cu ochii albaştri şi cu måinile curate, a salvat-o de la măcel. „Am fost la un pas de a fi pe lista victimelor mineriadelor, dar un «miner» cu ochii albaştri m-a salvat. Îmi amintesc că plecasem să fac poze pe stradă. Mă aflam în centru, aproape de Muzeul de Istorie de la Piaţa Universităţii, veneam dinspre Piaţa Unirii. Mergeam pe stradă, fotografiam, şi la un moment dat am fost înconjurată de mai multe persoane de la IMGB, muncitori. Toţi strigau la mine pentru că fotografiam. Au început să mă înconjoare şi mai mulţi, şi în momentul în care dinspre Piaţa Universităţii au văzut că se apropie un grup de mineri, muncitorii au devenit violenţi. Strigau şi le cereau minerilor să mă legitimeze şi să-mi ia aparatul. În cåteva clipe, grupul de mineri murdari, prăfuiţi, cu båte în måini şi lanţuri s-au apropiat de mine şi şi-au făcut loc prin mulţime. În acel moment, din tot grupul de mineri am zărit unul care părea şeful lor. Avea ochii albaştri, måinile curate, iar salopeta era aproape impecabilă în comparaţie cu a celorlaţi. M-am uitat în ochii lui, de un albastru perfect, şi îi explicam şi lui ceea ce repetasem şi pånă atunci. Mi-a luat aparatul de fotografiat din månă şi a scos filmul din el. Mi-a cerut să mă legitimez şi ca să potolească furia muncitorilor din jurul meu mă certa că făcusem poze, după care m-a luat de umăr cu un braţ ferm şi mi-a spus să-l însoţesc. Le-a strigat muncitorilor că va avea el grijă de mine şi părea furios. M-a tras din mijlocul mulţimii, care deja începuse să devină agresivă, şi m-a împins spre strada din spatele muzeului. Pe drum, mi-a spus aproape în şoaptă să îmi bag aparatul de fotografiat adånc în geantă şi să mă duc direct acasă, şi să nu ies cel puţin trei zile. M-a condus ţinåndu-mă de umăr ca şi cum aş fi fost arestată tot drumul pånă la metrou. Pe strada din spatele Muzeului de Istorie, am văzut cum trupe de mineri băteau cu sălbăticie tineri. Pe unul dintre ei, care probabil era deja leşinat, îl tårau de păr, avea părul mai lung şi pur şi simplu doi mineri îl trăgeau în urma lor ţinåndu-l de păr. M-am cutremurat. «Minerul» meu cu ochii albaştri m-a condus pånă la intrarea în metrou şi îmi repeta mereu să nu mai ies din casă trei zile. Nu ştiu cine a fost acel miner, n-am apucat să întreb nimic, eram îngrozită de ce văzusem, dar n-am să uit niciodată ochii aceia albaştri şi faţa «minerului» care m-a salvat. N-am apucat să-i spun nimic, a dispărut şi nu l-am mai întålnit niciodată“, ne-a mai spus colega noastră.
Iliescu i-a minţit şi le-a mulţumit
„Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Şi de astă dată aţi demonstrat cåt de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică aţi simţit momentul dificil şi cu o dăruire exemplară v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă.
Cu ajutorul dumneavoastră au fost descoperite în subsolul clădirii PNŢ-ului: depozit de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piaţa Universităţii şi armament. La clădirea Asociaţiei 16-21 Decembrie, depozite de båte şi de alte asemenea arme albe, lanţuri şi aşa mai departe. În subsolul clădirii Universităţii, s-au descoperit arme: 22 de puşti Jeco, dar care sunt arme periculoase în asemenea condiţiuni, şi saci cu prafuri euforizante pe care probabil că le-au tot folosit în această perioadă. (...) Noi considerăm că răspunderea morală o au şi unii gazetari, unii intelectuali care au incitat în această perioadă. (...) Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Miron Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile“, şi-a încheiat Ion Iliescu discursul ţinut la Romexpo, în faţa minerilor, în aplauzele acestora.
După 20 de ani, panseluţe, dulceaţă şi „Adevărul“ Mineriadei, cadou pentru Nina Iliescu
Peste o sută de reprezentanţi ai asociaţiilor „21 Decembrie 1989“ şi „Noii Golani“ au mărşăluit, ieri, prin Capitală, comemorånd 20 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, la final ei lăsånd în faţa casei lui Ion Iliescu un borcan de dulceaţă, panseluţe şi ziarul „Adevărul“ de acum 20 de ani.
Marşul celor peste o sută de revoluţionari şi tineri declaraţi anticomunişti a început puţin după prånz, în faţa hotelului Intercontinental din Piaţa Universităţii din Bucureşti, zona „eliberată“ de mineri printr-o intervenţie în forţă ce a avut loc în urmă cu exact 20 de ani.
Protestul a fost unul paşnic, fără niciun fel de incident. Cei peste o sută de oameni cu pancarte pe care se puteau citi mesaje împotriva lui Iliescu au scandat lozinci anticomuniste, dar şi unele cu ceva accente de galerie de fotbal. După ceremonie, cei prezenţi au ars un steag „comunist“, au prezentat jurnaliştilor cåteva din documentele ce aveau să ajungă la familia Iliescu.
Între legionari şi terorişti...
Răsfoind presa centrală din zilele de 13-14 iunie 1990 cu privire la evenimentele din Piaţa Universităţii, am observat două perspective radicaliste în două articole apărute în ziarele „AZI“ şi „Adevărul“, care au proslăvit teoria „rebeliunii legionare“ şi pe cea a „diversiunii teroriste“ din zilele premergătoare primei mineriade a unei Romånii angrenate în socialismul cu faţă umană a lui Ion Iliescu şi al unei tranziţii la democraţie prost înţelese. Astfel, în articolul „Ticăloşia bine plătită“ din „AZI“, numărul 52, din 14 iunie 1990, Stelian Moţiu realiza un aspru rechizitoriu împotriva studenţilor care îi contestaseră autoritatea lui Iliescu în Piaţa Universităţii, acuzându-i de legionarism: „ar fi fost greu de crezut pentru mulţi că mårşevia falangelor fascizante poate să ajungă atåt de departe încåt să ignore fără ruşine voinţa liber exprimată (n.r. alegerile din 20 mai 1990, din Duminica Orbului) a unui întreg popor!“. Pe de altă parte, acesta vorbea despre fascizare şi legionarism din perspectiva marxist-comunistă petrecută chipurile în Piaţa Universităţii, în Zona Liberă de Neocomunism: „Abia în acest cadru putem să înţelegem cåt de cåt rolul funest, împovărător pe care o clică de intelectuali crescuţi la şcoala violenţei legionare, a spiritului fascist, ignar şi agresiv - încearcă să-l insufle străzii“.
La råndul său, jurnalistul Darie Novăceanu, în reportajul publicat în „Adevărul“ numărul 142, din 14 iunie 1990, prezenta efectele „complotului terorist“ care se petrecuse în Piaţă începånd cu după-amiaza zilei de 13 iunie: „Începånd cu ziua de azi, nimic din tot ce s-a strigat timp de 55 de zile în această Piaţă nu mai poate fi crezut, pentru că azi, 13 iunie, manifestanţii de aici şi-au manifestat definitiv lipsa de sinceritate şi întreaga necredinţă. Au dovedit în acelaşi timp o instruire teroristă desăvårşită şi un nestăvilit apetit pentru violenţă“.

Sursa: www.Culte.ro


Contor Accesări: 817, Ultimul acces: 2026-10-01 15:46:42