Ceva nou

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ceva nou

[2010-03-20]

pr. Alessandro Pronzato
'Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se-ntâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi un râu prin locuri secetoase ca să adăp pe poporul meu cel ales.' (Is. 43, 16-21)
'Fraţilor, eu uit ce a fost în urma mea şi ţintesc numai spre cele de dinainte.' (Fil. 3, 8-14)
'... nimeni nu te-a osândit? Mergi şi să nu mai păcătuieşti.' (In. 8, 1-11)
Cuvântul care trebuie predicat astăzi are un subiect comun: noutatea. Sau mai bine spus, Dumnezeu ca autor al noutăţii.
Textul luat din prorocia lui Isaia se referă la trecut cu drumul deschis evreilor prin mijlocul mării. Însă amintirea primului Exod, slujeşte numai pentru a vorbi despre liberarea cea nouă, o revenire din robia babilonică, care actualizează şi chiar depăşeşte pe cea precedentă. Dumnezeu este acela, care face totdeauna 'lucruri noi'.
Amintirea trecutului nu poate fi numai o simplă aducere aminte nostalgică ci reprezintă o cheie interpretativă a prezentului şi o încurajare de a înfrunta cu sentiment de încredere viitorul. Acum, noutatea senzaţională ('voi face un drum nou prin pustiu'), nu este lipsită de risc. Şi aici, fie-mi învoită o referire la criza actuală care apasă asupra bisericii. Într-un climat de dezorientare, de nesiguranţă şi de neîncredere, unii oameni par a fi obsedaţi şi preocupaţi de a ieşi din criză, fără ca ei s-o fi trăit în realitate şi mai ales fără a fi fost implicaţi direct în aceasta. Fără s-o fi înţeles.
Pentru a ieşi afară dintr-o încăpere trebuie ca mai întâi să fi fost complet înăuntrul acestei încăperi. Nu a asista din afară, într-o ţinută îngâmfată tipică judecătorilor sau doctorilor, care măsluiesc reţete miraculoase pentru toate bolile. În situaţii de felul acesta nu foloseşte la nimic marile hărţi geografice ale trecutului, cel puţin sunt insuficiente. N-au nici un rost toate mâzgâliturile şi vopsiturile cele noi care ascund îngâmfarea, neputinţa şi făţărnicia. Există fenomene inedite şi obstacole care nu au fost încă verificate de experţi. Nu se dau explicaţii vechi la probleme noi. Nu vă mai amintiţi de ceea ce a fost odată. Pentru circumstanţe dintre cele mai variate, nu există nici o soluţionare standardizată. Nu există nici un răspuns sigur care să se potrivească la toate cazurile.
În această privinţă, iluzia cea mai periculoasă este de a sta în aşteptare, static (sau limitându-ne a aplauda entuziaşti) toate fantasmagoriile pe care ni le-a prezentat cineva ca venite de sus. Nu. Departe de noi asemenea gânduri, deoarece calea cea dreaptă se descoperă numai mergând pe dânsa, şi ar fi vai de noi dacă am rămâne blocaţi la vreo intersecţie. Calea cea dreaptă nu se descoperă la masa de scris, la birou, nici din cărţi ori prin discuţii interminabile. Ci o vom descoperi numai atunci când ne vom hotărî cu curaj de a ieşi la câmp şi a pleca în explorare. Evident este o cale plină de riscuri, însă într-o atare situaţie dramatică riscul cel mai mare este acela a ne feri de riscuri. Desigur, aceasta este o hotărâre îndrăzneaţă, o aventură, dar credinţa nu este oare cea mai incomodă dar şi mai îmbucurătoare dintre aventuri.
Credinţa nu este un voiaj turistic, organizat cu programe bine definite. Credinţa ne oferă o siguranţă fundamentală, pe care numai Isus ne-o poate da. Dar El nu vine ca să ne mângâie sau să ne asigure. Nu. Dar face ceva mai mult. Ne deschide o nouă cale. Calea mântuirii care trece prin pustiu. Mergând pe această cale, noi nu vom greşi, nu ne vom rătăci cu toate că este plină de riscuri.
În lectura a II-a Sfântul Pavel ne vorbeşte despre 'noutatea' lui personală în urma întâlnirii cu Isus, ba chiar de două noi noutăţi interdependente. Pentru a înţelege aceasta trebuie să ţinem cont de precedenta polemică, îndârjită dintre misionarii proveniţi din legea iudaică, care cu toate că îl predicau pe Cristos şi noutatea lui radicală, rămăseseră încă ataşaţi de lucrurile cele vechi ale legii (circumciziunea), şi îşi bazau propria lor mântuire, pe practicarea acestor observanţe, depăşită deja. Aceştia au fost definiţi: 'Lucrătorii cei răi', 'câini', 'mutilaţi'. Sfântul Paul, tuna şi fulgera împotriva unora ca aceştia.
Acum, Sfântul Paul, care a fost un bun păzitor al legii mozaice, spune că tot ceea ce ar putea constitui slava şi mărirea lui le socotea ca pe o măturătură din clipa când l-a descoperit pe Cristos. Toate faptele lui cele bune de până atunci, le socoteşte ca pe o pierdere, în confruntare cu posibilitatea de a-l câştiga pe Cristos. Convertirea lui este o convertire adevărată a privirii, nu cu ochii îndreptaţi spre faptele bune din trecut ci spre misterul lui Cristos, adică spre patima, moartea şi învierea Lui. Sfântul Pavel nu se încrede în nevinovăţia lui care îi vine din lege, ci numai în dreptatea care vine de la Dumnezeu, bazată pe Credinţă. Nu dă nici o crezare propriilor sale posibilităţi şi nici în meritele câştigate, ci numai în 'puterea învierii Domnului'. Convertirea lui este 'o misiune a Paştelui', care-l face să iasă din el însuşi din propriul lui orgoliu datorat propriilor virtuţi. În această ordine de idei păcatul nu ar consista numai în ceea ce am săvârşit rău dar şi în ceea ce am făcut bine în cazul când acesta ni-l atribuim nouă înşine. Apostolul ne mai spune că unica siguranţă şi încredere este reprezentată de ceea ce Cristos face pentru noi (şi noi în El).
Apoi, există şi a doua noutate. Sfântul Paul nu se socoate un parvenit, pentru că el a învăţat dificila artă de a uita tot ceea ce a lăsat în urmă (impedimente, munci persecuţii, riscuri). O asemenea comportare nu o poate avea decât numai acela care nu se mai uită înapoi, ci priveşte drept înainte. Aceasta este speranţa care-i dă puteri. Sfântul Paul nu se uită o clipă înapoi, ci ochii lui sunt mereu aţintiţi spre punctul de sosire, acolo unde îl aşteaptă Isus Cristos. Deci, deocamdată, nu posedarea ci căutarea. În domeniul credinţei, aplicaţiile sunt transparente şi tulburătoare.
Zadarnic lucru ar fi dacă ne-am opri spre a discuta dacă unul sau altul este credincios sau nu. Asta ar fi ca şi cum un alergător angajat într-o competiţie sportivă, s-ar opri din alergare spre a-şi da seama dacă aleargă sau nu. Noi nu posedăm credinţa ci suntem posedaţi de credinţă, ataşaţi de Cristos. Noutatea o aflăm şi în Evanghelia de astăzi prin antiteza stridentă dintre exigenţele neînduplecate ale legii şi strategia milostivirii actualizată de Isus. Acuzatorii îi tăgăduiesc femeii adultere posibilitate unei schimbări în bine. Cu pietrele pe care le au deja în mâini ei vor să îngroape nu numai trecutul, dar chiar şi persoana.
Cristos, prin iertarea Sa, lichidează definitiv trecutul, şi-i redă păcătoasei un viitor intact. Pedeapsa cerută de judecătorii inexorabili este sterilă. Iertarea lui Cristos este creativă. Aş vrea să subliniez numai acea particularitate: 'Isus s-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ'. Că ce anume a scris, evanghelistul nu ne spune, însă de-a lungul veacurilor mulţi sunt cei ce s-au întrebat că ce anume a scris Isus pe pământ cu acea ocazie: a scris El oare păcatele celor ce o învinovăţeau, numele bărbatului cu care păcătuise, porunca 'să nu preacurveşti', sau 'să nu ucizi'! Prea puţină importanţă are conţinutul acelor scrise, deoarece, recile şi slinoasele precepte ale legii vechi sunt săpate în piatră, însă milostivirea nu poate fi scrisă pe nici un fel de materie dură. Noua lege a dragostei poate fi scrisă numai în inima omului.

Sursa: www.ProFamilia,ro

Contor Accesări: 1118, Ultimul acces: 2026-09-29 12:08:06

Timp total: 0.03s...

[]:1