Isus, aplecându-se, a început să scrie cu degetul pe pământ - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Isus, aplecându-se, a început să scrie cu degetul pe pământ

[2010-03-20]
pr. Anton Dancă
Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne cer în unanimitate un efort, o atitudine de înfrânare spirituală, echivalentă cu postul trupesc: de a da uitării, de a nu ne mai aminti de ceva din trecut. Lectura I (Is 43,16-21) repetă de două ori: Nu vă mai amintiţi de cele trecute, nu vă mai gândiţi la cele din vechime!; în lectura a II-a (Fil 3,8-14) găsim exemplul sfântului Paul care fuge spre viitor, căutând să dea uitării cele trecute, fiindcă le socoteşte drept gunoaie; iar în sfânta evanghelie (In 8,1-11) găsim atitudinea lui Isus de a se apleca pentru a scrie cu degetul în praful drumului. Gestul său are aceeaşi semnificaţie de a face ca un lucru să dispară, să fie şters, aşa cum cea mai mică adiere de vânt face să dispară praful în care s-a scris.
Israelului i se cere, nu atât să uite trecutul, cât mai mult să-şi pregătească sufletul pentru credinţa şi speranţa pe care i le cere viitorul.
Profetul Isaia, ca să reaprindă speranţa celor exilaţi în Babilon pe timpul regelui Cirus, le aminteşte cum Iahve le-a scris prin toiagul lui Moise o pagină măreaţă în istoria lor la Marea Roşie, când ei au trecut prin mare ca pe uscat, iar egiptenii şi-au găsit moartea (cf. Ex 14,1-31) pe când Israelul a văzut minunea cea mare pe care a săvârşit-o Domnul şi a crezut. Dacă mare s-a arătat Domnul în trecut, cu mult mai mare se va arăta în viitor. El spune: Voi deschide un drum prin pustiu. Este vorba despre cel mai mare dintre profeţii născuţi din femeie, Ioan Botezătorul, glasul celui care strigă în pustiu pregătind calea Domnului (cf. Mt 3,3). Voi face să apară râuri de apă în stepă. Profeţia se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. Mă vor preamări fiarele sălbatice, şacalii şi struţii. Adică se vor converti cei mai mari păcătoşi - criminalii şi cei mândri (şacalii şi struţii) - care se vor retrage în pustiu şi vor fi adevărate minuni de asceză spre slava lui Dumnezeu. Vor avea apă în pustiu şi râuri în stepă. Acest lucru se referă la Duhul Sfânt care va schimba faţa pământului, fiindcă va revărsa iubirea ca un fluviu în inimile oamenilor (cf. Rom 5,5). În cele din urmă, în escatologie, "Poporul pe care eu l-am plămădit pentru mine, va sărbători laudele mele". Adică toţi acei care şi-au pus credinţa, speranţa şi iubirea în Domnul vor fi fericiţi veşnic din fericirea lui Dumnezeu fiindcă toate vor fi noi (cf. 2Cor 5,7; Ap 21,4-5).
Cine poate face ca toate să fie veşnic noi? Iubirea infinită a lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a arătat pe pământ în acela care s-a definit drept Degetul lui Dumnezeu (cf. Lc 11,20) şi a venit în lume ca să scrie sentinţa de condamnare la moarte a morţii, ca omul să fie viu spre slava lui Dumnezeu (cf. sfântul Irineu Contra ereziilor III,20,7).
Când fariseii şi cărturarii au adus la Isus pe femeia prinsă în păcat, au făcut-o nu de dragul Legii şi nici din dispreţ faţă de păcătoasă, ci din ură faţă de Isus, pentru a-l da morţii, pentru a-l compromite pe două planuri: în faţa mulţimii, să-i fie compromisă misiunea sa mesianică, fiindcă de atâtea ori afirmase că a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut, pe păcătoşi (cf. Lc 19,10); în faţa autorităţilor romane să-i fie compromisă loialitatea, fiindcă sub administraţia Imperiului, iudeii şi-au pierdut dreptul de a aplica pedeapsa cu moartea (cf. In 18,31). O părere în favoarea aplicării legii i-ar fi adus acuza de amestec în treburile administrative romane. O părere în defavoarea legii i-ar fi afectat misiunea sa de învăţător. Isus rezolvă problema în scris. Gestul său este al aceluia care nu intenţionează să condamne, ci să pună în evidenţă dorinţa de a da un răspuns bine gândit; iar acuzatorilor le dă răgaz să-şi amintească de cele scrise în Lege în legătură cu procesul intentat unui acuzat. Şi fiindcă acuzatorii se grăbeau şi insistau, Isus se ridică, îi priveşte până în adâncul sufletului şi le spune: "Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra!". În Lege erau prevăzute următoarele: 1) declaraţia martorilor; 2) judecătorii să nu pună mai mult cont pe declaraţii, cât mai ales pe faptul dacă martorii sunt vrednici de crezare; 3) dacă există un dubiu asupra netrebniciei martorilor, să se deschidă un proces împotriva lor şi de vor fi găsiţi vinovaţi că s-au implicat în acel caz sau în altă fărădelege, să fie aspru pedepsiţi; 4) în semn că martorul a spus adevărul trebuia să pună mâna pe capul vinovatului în semn de jurământ pe viaţă, adică pe Dumnezeu ca autor al vieţii, şi să arunce prima piatră asupra condamnatului la moarte. Isus urmează procedura legală în mod riguros.
Din aceste motive, răspunsul lui Isus nu trebuie considerat ca un simplu argument de a ieşi dintr-o situaţie dificilă, ci ca pe un atac adevărat împotriva acelora care îl atacau în primul rând pe el, printr-un procedeu ilegal.
În cele din urmă, plecând acuzatorii, Isus îşi asumă misiunea de judecător corect: "Dacă acuzatorii nu te-au condamnat, nici eu nu te condamn. Mergi! Dar să nu mai păcătuieşti!" Încă o dată Isus se dovedeşte a fi mântuitorul lumii (cf. CBL pag. 1358-1360), de a fi Degetul lui Dumnezeu care scrie pe pământ o lege nouă: a iubirii.
Cele 10 porunci date lui Moise pe Muntele Sinai au fost scrise pe lespezile de piatră cu degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Isus a venit să desăvârşească Legea (cf. Mt 5,17-19). Desăvârşirea Legii stă în iubire (cf. 1In 4,17). Dat fiind faptul că iubirea din om este rodul Duhului Sfânt (Gal 5,22), şi că Isus era mereu condus de Duhul Sfânt (Mt 4,1; Mc 1,12-13; Lc 4,1), gestul său de a se pleca şi de a scrie, precum şi conţinutul scrierii nu puteau fi decât un act al iubirii faţă de noi, ca să învăţăm iubirea care iartă. Isus s-a plecat spre pământ, adică spre noi, arătând că faţa lui Dumnezeu este îndreptată spre opera mâinilor sale.
Dumnezeu, fiind iubirea infinită, iartă întotdeauna. Iertarea sa echivalează cu o ştergere totală a păcatelor, cu o uitare desăvârşită, dacă omul şi-a însuşit lecţia iubirii şi iartă din toată inima chiar şi pe cei mai mari duşmani. Aşa cum o scriere făcută în praf dispare la cea mai mică adiere de vânt, tot aşa păcatele noastre, scrise în cartea vieţii cu degetul lui Dumnezeu, dispar la cea mai mică adiere de vânt, adică atunci când ne lăsăm conduşi de Duhul lui Cristos.
Deşi am mai spus-o, o repet: omul iartă mai rar din toată inima, fiindcă are o iubire mărginită. Natura însă, fiind moartă, fără suflet nemuritor, este incapabilă de iubire şi de aceea nu iartă niciodată. Ea este condusă de legi fixe. Orice lege a naturii care este încălcată atrage în mod automat după sine o pedeapsă. Isus, iubirea infinită, a iertat pe femeia păcătoasă şi nici nu i-a dat vreo pedeapsă, ci doar îndemnul de a nu mai păcătui. Natura însă, fiindcă femeia adulteră a încălcat-o în însăşi firea ei, a trebuit în cele din urmă să plătească cu moartea naturală, chiar dacă s-a convertit total.
Ca un remediu împotriva morţii care a intrat în lume prin păcat (Rom 6,23), apostolul Paul propune cunoaşterea lui Cristos, care valorează mai mult decât Biblia în totalitatea ei. Credinţa în cele care rezultă din trăirea cunoaşterii lui Cristos îl face pe apostolul neamurilor să alerge spre viitor, spre înviere, cu o vitalitate divină, cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Cu cât viteza este mai mare, cu atât cele care rămân în urmă nu mai au nici o valoare, fiindcă nici nu le poţi distinge bine. De aceea vor fi date uşor uitării. Cunoaşterea lui Cristos, prin urmare, ne pune în mişcare printr-o rugăciune plină de credinţă, speranţă şi iubire şi ne face campioni ai cursei spre viaţa veşnică (cf. CBL pag. 1701-1702).
Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm - am spus la începutul Liturghiei - ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii (LR).
A-l urma cu bucurie pe Isus înseamnă a-l cunoaşte, înseamnă a scrie cu degetul pe pământ iubirea care iartă şi transmite peste veacuri vestea mântuirii. "Voi înşivă - scrie apostolul Paul credincioşilor săi din Corint - sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toată lumea. Este limpede că voi sunteţi scrisoarea lui Cristos, [...] scrisă nu cu cerneală, ci cu Spiritul Dumnezeului Celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele inimii" (2Cor 3,2-3).
Numai din scrisoarea lui Isus din praful de pe pământ, care suntem noi, numai din cenuşa de pocăinţă de pe capetele noastre, poate apare o lume nouă, care să nu mai păcătuiască, capabilă să dea uitării trecutul păcătos şi să privească cu încredere spre viitorul luminos al învierii. Amin.

Sursa: www.ProFamilia,ro

Contor Accesări: 1222, Ultimul acces: 2026-10-01 12:23:16