Schimbarea capului, şi cât mai repede

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Schimbarea capului, şi cât mai repede

[2010-03-14]

pr. Alessandro Pronzato

'A doua zi de Paşti ei au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite, chiar în ziua aceea au mâncat.' (Iosua. 5, 9-12)

'Fraţilor, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.' (2Cor. 5, 17-21)

'Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim pentru că fratele acesta al tău, mort era şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.' (Lc. 15, 1-3; 11-32)

Omul acesta este un convertit - îmi spune cineva. A câta oară? - mă grăbesc eu să răspund. La întrebarea mea, informatorul acesta a rămas cu gura căscată. Pentru foarte mulţi creştini convertirea reprezintă un fenomen excepţional cu răsunet, ai cărui protagonişti sunt oameni, care trec de la întunericul păcatului la lumina adevărului, de la o comportare perversă la o viaţă exemplară. Nimeni nu suspectează faptul cum că convertirea nu ar fi o obligaţie de căpetenie şi obişnuită a creştinului, înscrisă în registrul cotidianului.

Obişnuit, oamenii sunt victimele unui echivoc, după care creştinii fie ei chiar preoţi, călugări, ori călugăriţe, se cred a fi puşi într-o stare definitivă, la fel cum unul a primit o diplomă oarecare, şi rămâne pentru toată viaţa: director, inginer, profesor, etc. În privinţa aceasta lucrurile nu stau aşa, ci creştinii caută a deveni creştini adevăraţi, preoţi sau călugări adevăraţi, călugăriţe adevărate. Nimeni nu poate spune cu mâna pe inimă că a ajuns la acel punct de sosire stabil, ci, că fiecare tinde spre acea ţintă care nu poate fi atinsă niciodată pentru totdeauna.

De aceea, convertirea este un angajament de fiecare zi, greu şi dureros. Instinctiv, noi căutăm să deviem sau să rotunjim lucrurile, din care cauză nu suntem niciodată acolo unde ar trebui să fim. Nu ne aflăm niciodată acolo unde este El, cu toate că ne place să ne măgulim cu gândul cum că El ar fi de partea noastră. El se află totdeauna în cealaltă parte faţă de noi. El este totdeauna mai înaintea noastră. El gândeşte cu totul altfel decât noi.

De aceea, a se converti, înseamnă ca noi să observăm că nu ne aflăm la postul încredinţat nouă. Că logica noastră nu se potriveşte cu logica Lui. Că sentimentele noastre nu se aseamănă cu sentimentele Lui. Că paşii noştri nu ţin cadenţa cu paşii Lui. Şi în cazul acesta ce facem? Schimbăm macazul, schimbăm capul, schimbăm mintea, schimbăm ochii, schimbăm totul... Aceasta este convertirea care nu se reduce numai la o simplă împopoţonare, la un simplu machiaj, la o minusculă schimbare, care să nu se stingherească prea mult, adică o modificare neînsemnată..., ci o schimbare completă care cere o transformare radicală, o spargere completă a vechilor calapoade.

Noutatea radicală reprezentată de convertire, este subliniată de Sfântul Paul în lectura a II-a: 'Fraţilor, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: Iată că toate lucrurile s-au făcut noi'. Sfântul Paul îi cedează lui Dumnezeu iniţiativa convertirii, atunci când spune: 'Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării'. Cu mult înainte ca omul să se hotărască împăcarea şi convertirea este hotărârea lui Dumnezeu, prin crucea lui Isus Cristos în favoarea omului.

De aceea, punctul de plecare spre convertire este iertarea lui Dumnezeu. Această reconciliere este oferită întregii lumi, prin ministerul bisericii. Prima lectură, luată din Cartea lui Iosua, ne vorbeşte despre sclavia unei vieţi libere. Şi aici este preamărită lucrarea lui Dumnezeu ('Astăzi am îndepărtat de la voi nelegiuirea Egiptului'). Dar prin aceasta nu încetează binefacerile Domnului. Mana pustiului este înlocuită cu roadele pământului din ţara Canaanului. Poporul va simţi totdeauna grija plină de dragoste a lui Dumnezeu, prin darurile pe care le va primi prin mâna Lui.

Sintetizând primele două lecturi putem afirma că pocăinţa sau convertirea implică: părăsirea păcătoşeniilor trecutului, pe care Dumnezeu le-a şters din controalele Sale; o deschidere în direcţia viitorului, după învăţătura cea nouă a libertăţii. Însă, pentru a fi totdeauna liberi, poporul şi fiecare om în parte vor trebui să trăiască noi şi noi ieşiri din Egipt. De aceea, tot ceea ce avem de spus acum, este ilustrat de pilda fiului risipitor, aşa cum aflăm în Evanghelia de astăzi. Sunt evidenţiate în această povestire trăsăturile conducătoare a Mesajului care sunt: a) Convertirea ca descoperire a posibilităţii de a se pierde şi a voinţei neclintite de a se mântui; b) Antifariseismul ca împotrivire în faţa unui drept câştigat, a unei moşteniri fizice, trupeşti; c) Simpatia faţă de cei curajoşi, faţă de 'cei care ştiu să spargă acoperişul', faţă de cei care urcă în copac aşa ca Zacheu, în contradicţie cu orgoliul static al acelora lipsiţi de iniţiative, pentru că se cred a fi în toate drepturile lor. Dar mai mult decât despre fiul risipitor, despre această creatură capabilă de a lua o hotărâre, astăzi vreau să vă vorbesc despre un alt personaj din parabolă, adică despre fratele mai mare, figură statică, monument de credincioşie, şi ca atare constituţionalmente incapabil de a se converti.

Cel mai tânăr este un abuziv. Cel mai mare este un insuportabil pentru că se află în drepturile lui. Acesta nu face nici un pas spre convertire, stă cocoţat pe locul lui, închis în colivia legii, în observarea ei. 'S-ar putea ca el să se afle în starea harului, dar desigur, nu şi în lucrarea harului. Păcate mari nu a săvârşit dar este lipsit de dragoste. Viaţa lui ordonată i-a secătuit inima, l-a înăsprit'. (L. Evely) Are nevoie de siguranţă, de stabilitate, şi se simte asigurat atunci când îşi îndeplineşte cu rigurozitate obligaţiile, fără întârziere. În vreme ce prorocia, aşa cum observă A. Paoli, este o căutare a siguranţei, în avântul de a merge tot înainte zi de zi, pe calea riscantă a credinţei, el caută siguranţa în referirea exterioară a unui regulament, în ascultarea oarbă.

Fiul cel mare este un socotitor, un birocrat, lipsit de virtuţi, lipsit de bucurie şi spontaneitate. Perfecţiunea lui este o perfecţiune executivă, fără suflet, fără creativitate. Aici nu există numai prăpastia dintre el şi fratele lui risipitor, dar mai ale prăpastia dintre mentalitatea lui şi a tatălui său, deoarece observăm că ambii se exprimă într-un limbaj cu totul diferit. El vorbeşte despre viţei, capre, iezi, boi, drepte şi nedrepte. Tatăl, vorbeşte despre persoana aflată, moartă şi înviată. Cel mai mare dintre fii vorbeşte limbajul legii, al pedepsei şi al durităţii. Tatăl vorbeşte limbajul dragostei, al iertării, al milostivirii şi al gingăşiei. Tatăl se află într-o perspectivă de gratuitate. Fiul cel mare rămâne anchilozat într-o mentalitate a dreptăţii distribuitive.

Cu toate aparenţele, în această parabolă, lipseşte sfârşitul fericit. Acesta se va afla numai atunci când vom afla convertirea fiului mai mare, a celui care a rămas acasă şi care nu şi-a părăsit postul. Desigur că aceasta va fi o convertire mai îndrăzneaţă decât prima. Greu este de a convinge pe cineva că locul în casă nu se poate 'păstra', ci numai 'reafla' zi de zi printr-o infinită surprindere. Şi că fidelitatea nu înseamnă, pur şi simplu, a rămâne în casă ci o acceptare zilnică a noutăţii, logica paradoxală şi iniţiativele tulburătoare ale tatălui. Nepărăsirea casei este ceva, dar asta nu-i suficient. Trebuie să ştim a-l urma pe tatăl care iese în întâmpinarea fiului rătăcit.

Tatăl a pregătit din timp viţelul cel gras, inelul de aur, încălţările şi hainele cele mai elegante. Dar nu a prevăzut primirea ce i-o va face fratele lui mai mare pentru că aceasta nu se afla în puterea lui. Din păcate, de aceasta tatăl nu putea dispune. Acum, nici nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne cercetăm fiecare pe noi înşine şi să vedem cum ne-am fi purtat noi într-o asemenea împrejurare.

Sursa: www.ProFamilia,ro

Contor Accesări: 957, Ultimul acces: 2026-10-02 15:25:20

Timp total: 0.03s...

[]:1