Trezirea lui "homo indifferens"[2006-03-25]Ce ați spune să vă petreceți seara stând de vorbă cu Papa Benedict? Timp de câteva săptămâni. Să îl întrebați, iar el să vă răspundă cu căldură - nu de la șemineul lângă care purtați discuția, ci cu căldura din inima sa. Nu, nu mă refer la întrebări de genul "ce relații sunt în sânul Sfintei Treimi?" sau "de ce teologia liberală este greșită?" Mă gândesc la întrebări comune: "cine sunteți?", "ce amintiri din copilărie aveți?", "cum ați ajuns Episcop?", "dar Cardinal?", "cum erau întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea?", "este credința prea grea?", "mergem înainte sau înapoi, ca neam omenesc?" și zeci de alte întrebări...Imposibil, veți spune, pe bună dreptate. Cu oarecare imaginație și cu puțină adaptare se poate însă. Cel puțin eu această senzație o trăiesc de ceva vreme, parcurgând o minunată carte apărută recent la Editura Sapientia din Iași. Titlul ei este "Sarea pământului", reprezentând rodul unor dialoguri ale unui jurnalist cu Cardinalul Ratzinger. Regăsindu-mă în unele dintre întrebările respectivului jurnalist, de fiecare dată când închid cartea am senzația că tocmai am mai avut o discuție tête à tête cu Papa Benedict. Aș putea jura că tocmai a părăsit camera, lăsându-mă să meditez la cele spuse. Mulțumită directorului Editurii Sapientia, pr. Ștefan Lupu, în acest număr al revistei vă oferim posibilitatea să citiți o selecție de câteva pagini, din cele peste 300 ale cărții, o invitație la dialog cu cel care de aproape un an este Pontiful Suprem al Bisericii Catolice. Una dintre întrebări - neselectată în materialul din acest număr - se referă la pretenția Bisericii de a-i învăța pe oameni. De unde această pretenție, și mai ales cum de mai este ea susținută și astăzi, când se vorbește atât de mult despre libertate: nu îngrădește Biserica libertatea omului spunându-i ce este bine și ce este rău, ce să facă și ce să nu facă? Veți regăsi aceste întrebări "tocate" mărunt în ultimul articol din revistă. Așa după cum anunțam în numărul trecut, începem acum colaborarea cu prestigioasa revistă catolică de apologetică, "This Rock", găzduită online pe nu mai puțin prestigiosul sit Catholic.com (ce se prezintă a fi al doilea cel mai vizitat sit catolic după Vatican.va). Serialul lor "Step by step" se va regăsi în paginile noastre virtuale în articolele ce închipuie un dialog între două personaje: Criticul și Catolicul. Să revenim însă la răspunsul Cardinalului Ratzinger, care îl citează la final pe Sfântul Augustin. Acesta spunea într-o predică: "Tu vrei să trăiești prost, vrei să te ruinezi. Eu însă nu pot voi așa ceva. Eu trebuie totuși să te mustru, chiar dacă ție nu îți convine." Și pentru a fi mai elocvent, Sfântul Augustin le-a oferit credincioșilor următoarea imagine: Un tată suferă de boala somnului, iar fiul trebuie să îl trezească mereu, aceasta fiind singura șansă a sa de vindecare. Tatăl îi spune însă: "Lasă-mă să dorm odată, sunt groaznic de obosit." Iar fiul îi răspunde: "Nu, nu am voie să te las să dormi." Sfântul Augustin explică apoi: "Aceasta este exact funcția Episcopului. N-am voie să vă las să dormiți. Eu știu că voi ați dormi cu mare plăcere, însă tocmai acest lucru nu-l pot permite." Iar Cardinalul Ratzinger concluzionează: "Biserica trebuie să ridice degetul arătător, devenind incomodă. În această situație, trebuie să se facă simțit faptul că ea nu vrea să șicaneze oamenii, ci ea însăși este însuflețită de neliniștea binelui. Nu vă pot lăsa să dormiți pentru că somnul v-ar fi fatal." Cuvintele celui care acum este Papa Benedict m-au făcut să mă gândesc la cei care sunt nevoiți să călătorească prin ținuturi înghețate. Pentru ei este esențial să nu se oprească din mers. A te opri înseamnă a îngheța. Pericolul cel mai mare vine însă de la oboseală: ochii ți se închid și parcă dacă îi ții așa ți-e mai cald. Partenerii îți strigă: "Nu adormi. Mergi." Dar nu mai poți opune rezistență somnului. Nu ai adormit încă și deja visezi. Iar clipa în care ai adormit... ești mort. Crivățul comunismului prin unele părți, al consumismului prin altele, și cine știe câte alte tipuri de crivățuri, fac ca multe suflete să fie aproape de somnul fatal. Ochii sufletelor dau tot mai apatic din pleoape, spunând: "Lasă-mă în ale mele. Nu mă mai tot trezi. Mi-e așa de bine." Deși cu ochii trupului deschiși, mulți sunt cei ce au închis de tot ochii sufletului. Uite așa, trăim într-o lume a orbilor. Doar acest orb tot mai generalizat poate să explice grozăviile ce se petrec astăzi în lume. Este un orb pe care îl au și mulți creștini, dacă nu cei mai mulți. Vă amintiți, poate, sper, o știre Catholica.ro de la mijlocul acestei luni, ce ne spunea că "cel mai răspândit fenomen religios este acela al credincioșilor ce nu aparțin sau nu practică o credință anume". Țara noastră cu pretenții de a fi creștină nu duce lipsă de așa ceva. Cu numele, cred că suntem creștini poate și 98%... dar așa ar arăta țara noastră dacă titulatura de creștin ce ne-o arogăm ar avea acoperire în credință, în fapte? Chiar recent am prins o secvență la știri, în care un diacon dintr-o anumită Biserică și dintr-o anume localitate povestea despre prietena sa - care se sinucisese - că aceasta i-a cerut să aibă relații sexuale. Dar el i-a spus: "Nu se cade în Post." Problema nu era faptul că nu erau căsătoriți, ci că era Post. Un exemplu aparent hilar, ce denotă însă divorțul între eticheta ce ne-o punem și produsul care suntem în realitate. Gura ne afirmă sau nu credința în Dumnezeu - este mai puțin relevant, comportamentul este "ca și când Dumnezeu nu ar exista". Într-un discurs mai vechi, Cardinalul Paul Poupard vorbea despre oamenii pentru care "poate că Dumnezeu există, dar nu contează, oricum nu îi simțim lipsa". I-a numit "homo indifferens", oamenii pentru care căutarea fericirii este redusă la dorința de prosperitate materială și la satisfacerea impulsurilor sexuale. O analiză interesantă a fenomenului credinței și necredinței o găsiți în penultimul articol al acestui număr. Să ne întoarcem însă la închisul ochilor. Când se închid și cei ai sufletului și cei biologici, atunci se lasă spațiu pentru acțiuni regretabile precum cele din Cipru. Deși la Catholica.ro am avut o știre, am simțit nevoia să revenim cu un material mai amplu, apelând din nou la atentul analist Sandro Magister. "Ruinele sunt sub ochii noștri, dar Uniunea Europeană preferă să își întoarcă privirea", spune la un moment dat unul dintre personajele anchetei jurnalistice din Cipru. O atitudine condamnabilă desigur... dar pe care trebuie să o condamnăm și la noi, pentru că și noi închidem ochii în fața atâtor ruine: de la bețivul necunoscut ce zace lângă garaj până la familia de deasupra ce nu își găsește pacea de când unul dintre părinți s-a dus în străinătate să câștige bani. Și tot închizând ochii ca să nu vedem ceea ce nu ne place, în final ne fură somnul. Să nu fie cel fatal. Comunicând fără vorbe. La 2 aprilie se va împlini un an de când fostul Pontif a închis pe veci ochii biologici: cu ochii sufletului însă larg deschiși. "Un om ca Papa Ioan Paul al II-lea se naște probabil unul pe secol", spune Arhiepiscopul Chaput în articolul imediat următor. Acum câteva săptămâni s-a împlinit anul de la acele impresionante momente când Papa Ioan Paul al II-lea a încercat să vorbească de la fereastra apartamentului său, fără să poată să scoată vreun sunet. Vă amintiți? Vă amintiți fața lui exprimând probabil șocul și supărarea interioară de a nu putea vorbi? Vă amintiți acel gest care ar fi fost ca un pumn în masă dacă Papa nu ar fi fost deja atât de fragil atunci? Și atunci cealaltă voce s-a auzit: vocea interioară, vocea mărturiei sale finale. După mai bine de 26 de ani de pontificat, ochii care nu s-au închis niciodată, observând mereu, cu vigilență și iubire în același timp, s-au deschis mai mult, în ceruri, pentru a-l vedea nemijlocit pe Dumnezeu. Vocea, care s-a auzit până la capătul pământului - și mă refer tot la vocea interioară -, a sporit în forță: mai direct decât cu actualul Pontif, cu Papa Ioan Paul al II-lea putem sta de vorbă seară de seară, oricând de fapt. El ne poate învăța cum să privim departe, mai departe decât pot ochii trupului. Ne poate învăța mai ales cum să luptăm cu somnul, al rațiunii și al credinței - nu le-a separat niciodată. "N-am voie să vă las să dormiți", spunea Sfântul Augustin, iar Biserica, Papii, Episcopii, preoții și-au asumat aceste cuvinte. Dacă dormim, creștinismul va fi dat afară nu doar din nordul Ciprului, ci poate din întreaga Europă. Dacă dormim, riscăm să fim jefuiți de toate valorile noastre. Dacă dormim, viața va putea fi manipulată oricând, la început, la mijloc, la sfârșit, oricând. Dacă dormim... murim. autor: Radu Capan Sursa: www.catholica.ro Contor Accesări: 918, Ultimul acces: 2026-08-11 05:53:52
|
Timp total: 0.03s...
[]:1