FEMEI TARI

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

FEMEI TARI

[2009-04-21]

Siluana Vlad, femeia care a ieşit din umbra călugărilor

20 Apr 2009

Gabriela Lupu

Călugăriţa Siluana Vlad este una dintre rarisimele figuri feminine care ies “în faţă” în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Călugăriţele ortodoxe, deşi foarte importante în lucrarea lor, rămân întotdeauna în umbra călugărilor, în special a marilor duhovnici. Pentru o femeie tunsă în monahism, viaţa la mânăstire va însemna cel mai adesea, pe lângă rugăciunea continuă, munci făcute sub ascultare la câmp, la bucătărie, la ţesut de covoare, munci “de femeie”. O intelectuală este de multe ori nevoită, din păcate, să îşi îngroape “talanţii” daţi de Dumnezeu: mintea ascuţită şi cultura. Din fericire, nu acesta a fost şi cazul maicii Siluana care şi-a găsit calea şi în cinul monahal. O măicuţă intelectuală care scrie cărţi, ţine conferinţe, predă, a realizat emisiuni radio şi tv şi este o misionară în cel mai curat sens al cuvântului, mergând să ducă vindecare nu la cei “sănătoşi” care nu au nevoie de doctor, ci în spitale, la puşcării şi în orfelinate.

A fost profesoară de filozofie în viaţa civilă.

Pentru că a înfuriat autorităţile comuniste afirmând public că “materia nu poate fi o formă superioară de organizare”, a fost “retrogradată” ca paznic şi apoi bibliotecar la Universitatea din Galaţi. După propriile mărturisiri, în tinereţe nu fusese credincioasă, punând mult mai mult preţ pe cultură şi pe ştiinţă. “Revolta” ei a ţinut doar până când l-a cunoscut pe părintele Galeriu, cel ce avea să-i schimbe viaţa. După revoluţie, a predat istoria religiilor elevilor şi studenţilor din Galaţi, pe mulţi dintre ei aducându-i pentru prima dată la biserică.

M-am aflat şi eu printre zecile de puşti care umpleau până la refuz garsoniera Genei (Eugenia era numele ei din viaţa “de dinainte”), aflată la ultimul etaj al unui bloc de nefamilişti din cartierul Ţiglina 1 din Galaţi. O cămăruţă mică, cât o chilie, ale cărei singure podoabe erau cărţile. Lecţiile ei de istoria religiilor erau facultative şi ca orice lucru care nu era obligatoriu atrăgea o grămadă de adolescenţi. Gena era o femeie minionă de aproape 50 de ani, cu părul grizonat strâns într-o codiţă mică şi îmbrăcată, pe atunci, aproape tot timpul în pantaloni. Nici urmă de cochetărie la această femeie de o inteligenţă sclipitoare. De altfel, dispreţuia profund acest lucru. Numai eu ştiu de câte ori nu m-a boscorodit că mă “mâzgălesc” cu ruj. “Vrei să faci facultate sau doar să devii «nevastă»? Dacă vrei doar să te măriţi, rujul e de-ajuns. Pentru şcoală e nevoie de ceva mai mult”, mă “prelucra” ea fără milă. După fiecare curs de istoria religiilor, puştii se strângeau ciopor lângă ea, punându-i tot soiul de întrebări. “Lăsaţi-mă în pace. Aveţi şi alţi profesori. Ce vreţi de la mine?”, încerca ea să ne alunge. “Nu se poate. Sunt întrebări care ne obsedează”, spuneam noi. Şi aşa a început “Clubul întrebărilor obsedante”, loc în care ne adunam ca să găsim răspuns tuturor neliniştilor noastre. “Eu nu ştiu să vă lămuresc”, s-a declarat Gena “încuiată” de întrebările noastre şi ne-a dus la biserică.

Aveam “canon” să ne rugăm unii pentru alţii la anumite ore, oriunde ne-am afla. Acum mi se pare aproape amuzant cu câtă grijă ne scoteam, la cursuri, în autobuz sau pe stradă listele care se făceau din zi în zi mai lungi cu nume pe care le citeam în gând. La ceva vreme după ce aflasem că la toate întrebările există un singur răspuns: dragostea lui Dumnezeu, Gena s-a dus la mânăstire, la Buciumeni. Intelectuala din ea, care nu ştia nici măcar să facă o ciorbă, a fost şocată de “ascultările” care i se dădeau: să meargă cu vacile, să facă mâncare şi alte lucruri potrivite pentru o gospodină, pentru acea “nevastă” care ea refuzase mereu să fie. Dar nu s-a dat bătută. A început să le predea maicilor foarte tinere religie, unele dintre ele ştiau doar că vor să-l slujească pe Dumnezeu, dar nu aveau habar nici măcar care sunt cele şapte taine ale Bisericii. Răpuse de muncă, cele mai multe adormeau cu capul pe caiet, lucru care nu a făcut-o să renunţe pe vechea profesoară devenită între timp maica Siluana.

De la Buciumeni a ajuns la Bucureşti, unde a umblat prin canale după aurolaci împreună cu alţi membri ai asociaţiilor Sfânta Macrina şi Sfântul Stelian, a fost monahie la mănăstirea Christiana, unde a tradus cărţi şi şi-a continuat acţiunea misionară începută înainte de a fi maică. A ajuns apoi la Craiova, sub ascultarea Mitropolitului Teofan, unde a lucrat în Centrul de Formare şi Consiliere “Sfinţii Arhangheli “Mihail şi Gavril” cu copii abuzaţi fizic şi emoţional. Fidelă învăţăturii sfântului Siluan Athonitul, cel de la care şi-a luat numele de monahie, care spune “ţine-ţi minea în iad şi nu dispera”, maica Siluana a coborât adesea în iadul puşcăriilor încercând să-i împace cu Dumnezeu pe criminali, pe violatori, pe hoţi, toţi oi rătăcite ale Domnului. După care, Maica Siluana s-a mutat, cu centru de formare şi consiliere cu tot, la Iaşi continuându-şi munca acolo. A devenit una dintre cele mai recunoscute, dar şi cele mai calde voci din biserică. E celebră. Conferinţele ei se găsesc până şi pe YouTube. “Despre iertare”, “Despre iadul din noi”. E o măicuţă atipică ce şi-a câştigat un loc atât de special în cadrul Bisericii tocmai pentru că este o femeie tare. Din modestie nu a vrut să vorbească “presei” despre ea.

Unii dintre adolescenţii pe care i-a dus ea atunci, în Galaţiul anilor ’90, la biserică nu au mai părăsit acel loc niciodată şi au devenit, asemenea ei, călugări: Nicolae, Bogdan, Mircea, Sorin, Jeni. Alţii s-au făcut teologi: Mihai, Vlad, Sergiu, profesorul nostru, Daniel. Cei mai mulţi, însă, am rămas în “lume”, urmărim conferinţele Maicii Siluana pe Internet şi îi citim cărţile. Uneori ne este dor de Gena, dar ştim că ea este acum “acasă”, alături de cei care au mult mai multă nevoie de ea.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 850, Ultimul acces: 2026-08-17 02:43:42

Timp total: 0.03s...

[1]:1