Via Dolorosa - Originile Căii Crucii[2009-03-27]Deși mulți cred că franciscanii au fost aceia care au pus bazele devoțiunii Căii Crucii, originile ei îi precedă pe urmașii Sfântului Francisc cu câteva secole, în dezvoltarea ei existând numeroase surse. Pentru a putea înțelege stațiunile Căii Crucii, trebuie să pornim de la analizarea mentalității medievale. Având în vedere că o mare parte din pietatea Evului Mediu se concentra pe suferințele omului Cristos, am putea considera multe dintre practicile evlavioase ale timpului ca fiind la limita morbidului. Isus, însângerat și bătut, era obiectul adorației medievale. Rugăciunile care se concentrau pe rănile sfinte, pe sângele prețios, pe cele "șapte căderi", pe cele șapte ultime cuvinte, pe coCuprinși de dorința de a se uni în mod spiritual cu în patima, moartea și înmormântarea lui Cristos, cei înstăriți făceau adesea pelerinaje în Țara Sfântă. În timp ce Via Sacra (Calea Sfântă) este menționată în secolul al XII-lea, cuvântul "stațiune", care se referă la un loc de oprire, este folosit pentru prima oară de către un englez, William Wey, care vizitase Țara Sfântă în 1458 și în 1462. La început, drumul obișnuit era aparent inversul celui pe care îl avem noi, începutul fiind Calvarul, iar sfârșitul la locuința lui Pilat. În plus, multe dintre opriri - incluzând casa mironosițelor, poarta orașului, arca Ecce Homo, școala Preasfintei Fecioarei și casa lui Simeon Fariseul - nu mai sunt considerate părți din Via Dolorosa (Drumul Durerii). Când pelerinii din Evul Mediu se întorceau acasă, aduceau adesea cu ei o bucățică din Palestina. Pe lângă relicve, aceștia veneau acasă cu dorința de a recrea scenele din Țara Sfântă pentru a-și putea împărtăși experiențele cu cei care nu putuseră să viziteze locurile sfinte. În momentul în care turcii au închis accesul la Țara Sfântă, replicile europene ale locurilor sfinte au devenit tot mai populare. S-au constituit sanctuare comemorative în nu mai puțin de treizeci de locuri diferite, incluzând aici Cordoba, Anvers, Nurenberg, Rhodos și Louvain. În timp ce intenția era "recrearea" drumului sfânt, numărul de opriri varia de la cinci la patruzeci și două. Numărul actual pare să provină mai degrabă din literatură religioasă decât din adevărata practică a pelerinajului. O carte scrisă în anul 1584 notează douăsprezece stațiuni identice cu primele douăsprezece de astăzi, iar manualele devoționale din Germania și Țările de Jos, cunoscute drept "pelerinaje spirituale", popularizau ideea de patrusprezece opriri, însă numărul nu era obligatoriu. Dieceza de Viena, spre exemplu, folosea până în 1799 de un set de unsprezece opriri. O devoțiune populară din Germania care pare să fi exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării stațiunilor Căii Crucii a fost "Cele șapte căderi ale lui Cristos". Deși Evanghelia nu menționează nici o cădere, tradiția religioasă susținea că Cristos a căzut de șapte ori pe drumul Calvarului, numărul șapte corespunzând probabil celor șapte păcate de moarte pe care avea să le învingă. Se considera că Isus a căzut în momentul întâlnirii cu mama lui, când Simon din Cirene i-a preluat crucea, când Veronica și-a folosit vălul pentru a-i șterge fața, și atunci când femeile din Ierusalim au început să plângă - episoade care sunt reflectate în cadrul celei de-a patra, de-a cincea, de-a șasea și de-a opta stațiuni. Celelalte trei, care corespund celei de-a treia, de-a șaptea și de-a noua stațiuni, nu au prezentat caracteristici distincte și au fost reținute ca simple căderi. Franciscanii au devenit activi în dezvoltarea stațiunilor din momentul în care au câștigat custodia locurilor sfinte din Ierusalim, în 1343, și au început răspândirea devoțiunii patimilor lui Cristos. Un călugăr, Sf. Leonard de Port Maurice, și-a exprimat zelul ridicând 571 de seturi de stațiuni între 1731 și 1751, devenind cunoscut ca "predicatorul Căii Crucii". Este probabil ca tot el să fi fost responsabil pentru inversarea ordinii stațiunilor, astfel încât să se termine cu cea a Calvarului, și nu cu cea de la locuința lui Pilat. Sf. Leonard a fost și cel care a construit o monumentală Cale a Crucii la Coloseumul din Roma (15 stațiuni, ultima fiind dedicată Fecioarei Durerilor). În Vinerea Mare, după cum știm, însuși Sfântul Părinte prezidează o solemnă Cale a Crucii la Coloseum, care atrage mii de credincioși. În 1686, Papa Inocențiu al XI-lea a acordat franciscanilor dreptul exclusiv de a constitui stațiuni și, în plus, a acordat aceeași indulgență parcurgerii Căii Crucii ca în cazul vizitării locurilor sfinte din Ierusalim. La început, numai aceia care aveau legătură cu franciscanii, precum membrii ordinului terțiar, puteau obține indulgențe, însă Papa Benedict al XIII-lea a deschis practica pentru toți credincioșii în 1726. Franciscanii au menținut un monopol timp de mulți ani privitor la construirea de stațiuni ale Căii Crucii, dar în 1731 Papa Clement al XII-lea a extins dreptul și la bisericile nefranciscane, dacă stațiunile erau construite de franciscani. Papa Benedict al XIV-lea îndemna în 1742 toți preoții să doteze bisericile cu Calea Crucii. În 1862 au fost eliminate ultimele restricții ce legau Calea Crucii de franciscani. Astăzi, majoritatea bisericilor au Calea Crucii, fie ca stațiuni ridicate lângă biserici, fie măcar ca tablouri religioase în biserică. Deoarece câteva dintre episoadele tradiționale ilustrate în cadrul stațiunilor nu se regăsesc în Scriptură, Papa Paul al VI-lea a aprobat în 1975 un nou set de stațiuni, bazat pe Evanghelie. Însuși Papa Ioan Paul al II-lea a folosit această nouă Cale a Crucii bazată pe Scriptură, care începe cu Cina cea de Taină și se încheie cu Învierea. Dat fiind că devoțiunea Căii Crucii este în esență o meditație asupra patimii și morții lui Cristos, este improbabil ca ea să dispară vreodată din viața devoțională a catolicilor. Să ne amintim ce le spunea Sf. Leonard Episcopilor și preoților: "Vă implor în numele lui Isus Cristos să deschideți credincioșilor această comoară, în care ei vor găsi instrumente pentru convertirea interioară și un izvor de binecuvântări și de haruri cerești. Dacă Dumnezeu este aspru cu slujitorul care își ascunde talantul în pământ, cum va reacționa el oare față de cel care ascunde credincioșilor săi nenumărații talanți ai acestei comori neprețuite?" autor: Woodeene Koenig-Bricker traducător: Cristina Andreea Trifu sursa: © Our Sunday Visitor Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 908, Ultimul acces: 2026-08-16 08:50:20
|
Timp total: 0.03s...
[]:1