© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Cateheze despre Sf. Paul 7-8[2009-02-18]CATEHEZE DESPRE SF. PAUL, Papa Benedict al XVI-lea7. Relația cu Isus istoric miercuri, 8 octombrie 2008 Iubiți frați și surori, În ultimele cateheze despre sfântul Paul am vorbit despre întâlnirea sa cu Cristos înviat, care și-a schimbat profund viața și apoi despre relația sa cu cei doisprezece apostoli chemați de Isus - îndeosebi cu Iacob, Chefa și Ioan - și despre relația sa cu Biserica din Ierusalim. Rămâne acum problema cu privire la ce anume a știut Paul despre Isus pământesc, despre viața sa, despre învățăturile sale, despre pătimirea sa. Înainte de a intra în această chestiune, poate fi util să ținem cont de faptul că sfântul Paul însuși distinge două moduri de a-l cunoaște pe Isus și mai în general două moduri de a cunoaște o persoană. Scrie în Scrisoarea a doua către Corinteni: "Astfel, de acum înainte, noi nu mai cunoaștem pe nimeni după trup și, dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup, acum nu-l mai cunoaștem astfel" (5,16). A cunoaște "după trup", în mod trupesc, înseamnă a cunoaște numai în mod exterior, cu criterii exterioare: se poate vedea o persoană de mai multe ori, deci să i se cunoască trăsăturile și diferitele detalii ale comportamentului: cum vorbește, cum se mișcă, etc. Totuși, chiar cunoscând pe cineva în acest mod, el nu este cunoscut realmente, nu este cunoscut nucleul persoanei. Numai cu inima se cunoaște cu adevărat o persoană. De fapt, fariseii și saduceii l-au cunoscut pe Isus în mod exterior, au cunoscut învățătura sa, atâtea detalii despre el, dar nu l-au cunoscut în adevărul său. Există o distincție asemănătoare într-un cuvânt al lui Isus. După schimbarea la față, el îi întreabă pe apostoli: "Cine spun oamenii că sunt eu?" și "Voi cine spuneți că sunt eu?". Oamenii îl cunosc, dar în mod superficial; știu diferite lucruri despre el, dar nu l-au cunoscut realmente. În schimb, cei doisprezece, grație prieteniei care cheamă în cauză inima, cel puțin au înțeles în substanță și au început să cunoască cine este Isus. Și astăzi există acest mod diferit de cunoaștere: există persoane pregătite care-l cunosc pe Isus în multele sale detalii și persoane simple care nu cunosc aceste detalii, dar l-au cunoscut în adevărul său: "inima vorbește inimii". Și Paul vrea să spună esențialmente că așa îl cunoaște pe Isus, cu inima, și că el cunoaște în acest mod esențialmente persoana în adevărul său; și apoi, într-un al doilea moment, să-i cunoască detaliile. După ce am spus acestea, rămâne totuși problema: ce anume a știut sfântul Paul despre viața concretă, despre cuvintele, despre pătimirea, despre minunile lui Isus? Pare sigur că el nu l-a întâlnit în timpul vieții sale pământești. Prin intermediul apostolilor și al Bisericii care se năștea cu siguranță a cunoscut și detalii despre viața pământească a lui Isus. În scrisorile sale putem găsi trei forme de referință la Isus prepascal. În primul rând, există referințe explicite și directe. Paul vorbește despre ascendența davidică a lui Isus (cf. Rom 1,3), cunoaște existența "fraților" sau consangvinilor săi (1Cor 9,5; Gal 1,19), cunoaște desfășurarea Ultimei Cine (cf. 1Cor 11,23), cunoaște alte cuvinte ale lui Isus, de exemplu cu privire la indisolubilitatea căsătoriei (cf. 1Cor 7,10 cu Mc 10,11-12), cu privire la necesitatea ca acela care vestește evanghelia să fie întreținut de comunitate deoarece lucrătorul este vrednic de răsplata sa (cf. 1Cor 9,14 cu Lc 10,7); Paul cunoaște cuvintele rostite de Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,24-25 cu Lc 22,19-20) și cunoaște și crucea lui Isus. Acestea sunt referințe directe la cuvinte și fapte din viața lui Isus. În al doilea rând, putem întrevedea în câteva fraze din scrisorile pauline diferite aluzii la tradiția atestată în evangheliile sinoptice. De exemplu, cuvintele pe care le citim în prima Scrisoare către Tesaloniceni, conform cărora "ziua Domnului vine ca un hoț în timpul nopții" (5,2), nu s-ar explica printr-o trimitere la profețiile veterotestamentare, deoarece asemănarea hoțului nocturn se găsește numai în Evanghelia după Matei și după Luca, deci este luată chiar din tradiția sinoptică. Astfel, când citim că "Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii..." (1Cor 1,27-28), se simte ecoul fidel al învățăturii lui Isus despre cei simpli și despre cei săraci (cf. Mt 5,3; 11,25; 19,30). Există apoi cuvintele rostite de Isus în tresăltarea mesianică: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici". Paul știe - este experiența sa misionară - cât de adevărate sunt aceste cuvinte, adică faptul că tocmai cei simpli au inima deschisă la cunoașterea lui Isus. Și aluzia la ascultarea lui Isus "până la moarte", care se citește în Fil 2,8 nu poate să nu amintească de disponibilitatea totală a lui Isus pământesc de a împlini voința Tatălui său (cf. Mc 3,35; In 4,34). Așadar, Paul cunoaște pătimirea lui Isus, crucea sa, modul în care el a trăit ultimele momente ale vieții sale. Crucea lui Isus și tradiția cu privire la acest eveniment al crucii este în centrul kerygmei pauline. Un alt pilastru al vieții lui Isus cunoscut de sfântul Paul este predica de pe munte, din care citează câteva elemente aproape la literă, atunci când le scrie romanilor: "Iubiți-vă unii pe alții... Binecuvântați pe cei care vă persecută... Trăiți în pace cu toți... Învinge răul cu binele...". Deci în scrisorile sale există o reflexie fidelă a predicii de pe munte (cf. Mt 5-7). În sfârșit, este posibil să vedem un al treilea mod de prezență a cuvintelor lui Isus în scrisorile lui Paul: este atunci când el face o formă de transpunere a tradiției pre-pascale la situația de după Paști. Un caz tipic este tema împărăției lui Dumnezeu. El este cu siguranță în centrul predicii lui Isus istoric (cf. Mt 3,2; Mc 1,15; Lc 4,43). În Paul se poate vedea o transpunere a acestei tematici, pentru că după înviere este clar că Isus în persoană, Cel Înviat, este împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare împărăția ajunge acolo unde ajunge Isus. Și astfel, în mod necesar tema împărăției lui Dumnezeu, în care era anticipat misterul lui Isus, se transformă în cristologie. Totuși, înseși dispozițiile cerute de Isus pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu sunt valabile exact pentru Paul cu privire la justificarea prin credință: atât intrarea în împărăție cât și justificarea cer o atitudine de mare umilință și disponibilitate, liberă de orgolii, pentru a primi harul lui Dumnezeu. De exemplu, parabola fariseului și a vameșului (cf. Lc 18,9-14) împarte o învățătură care se găsește la fel în Paul, atunci când insistă asupra excluderii necesare a oricărei laude față de Dumnezeu. Și frazele lui Isus despre vameși și desfrânate, mai disponibili decât fariseii să primească evanghelia (cf. Mt 21,31; Lc 7,36-50), și alegerile sale de a sta la masă cu ei (cf. Mc 9,10-13; Lc 15,1-2) au corespondent deplin în învățătura lui Paul despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de cei păcătoși (cf. Rom 5,8-10; și Ef 2,3-5). Astfel, tema împărăției lui Dumnezeu este repropusă în formă nouă, dar mereu în fidelitate deplină față de tradiția lui Isus istoric. Un alt exemplu de transformare fidelă a nucleului doctrinal voit de Isus se găsește în "titlurile" date lui. Înainte de Paști el însuși se califică Fiu al omului; după Paști devine clar că Fiul Omului este și Fiul lui Dumnezeu. De aceea, titlul preferat de Paul pentru a-l califica pe Isus este Kyrios, "Domn" (cf. Fil 2,9-11), care indică divinitatea lui Isus. Domnul Isus, cu acest titlu, apare în lumina deplină a învierii. Pe Muntele Măslinilor, în momentul agoniei extreme a lui Isus (cf. Mc 14,36), discipolii înainte de a ațipi au auzit cum el vorbea cu Tatăl și-l numea "Abba - Tată". Este un cuvânt foarte familiar, echivalent cu "tăticule", folosit numai de copii în comuniune cu tatăl lor. Până în acel moment era inimaginabil ca un evreu să folosească un asemenea cuvânt pentru a se adresa lui Dumnezeu; însă Isus, fiind adevărat fiu, în această oră de intimitate vorbește astfel și spune: "Abba, Tată". În scrisorile sfântului Paul către romani și către galateni în mod surprinzător acest cuvânt "Abba", care exprimă exclusivitatea filiației lui Isus, apare pe buzele celor botezați (cf. Rom 8,15; Gal 4,6), pentru că au primit "Duhul Fiului" și acum îl poartă în ei pe acest Duh și pot să vorbească asemenea lui Isus și cu Isus ca adevărați fii ai Tatălui lor, pot să spună "Abba" pentru că au devenit fii în Fiul. Și în sfârșit aș vrea să amintesc dimensiunea mântuitoare a morții lui Isus, pe care noi o găsim în cuvântul evanghelic conform căruia "Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți" (Mc 10,45; Mt 20,28). Reflexia fidelă a acestui cuvânt al lui Isus apare în învățătura paulină despre moartea lui Isus ca răscumpărare (cf. 1Cor 6,20), ca mântuire (cf. Rom 3,24), ca eliberare (cf. Gal 5,1) și ca reconciliere (cf. Rom 5,10; 2Cor 5,18-20). Aici se află centrul teologiei pauline, care se bazează pe acest cuvânt al lui Isus. În concluzie, sfântul Paul nu se gândește la Isus ca un istoric, ca la o persoană din trecut. Cunoaște cu siguranță marea tradiție despre viața, cuvintele, moartea și învierea lui Isus, dar nu tratează toate acestea ca ceva din trecut; le propune ca realități ale lui Isus viu. Cuvintele și acțiunile lui Isus pentru Paul nu aparțin timpului istoric, trecutului. Isus trăiește acum și vorbește acum cu noi și trăiește pentru noi. Acesta este adevăratul mod de a-l cunoaște pe Isus și de a primi tradiția despre el. Trebuie să învățăm și noi să-l cunoaștem pe Isus nu după trup, ca o persoană din trecut, ci ca Domnul și fratele nostru, care este astăzi cu noi și ne arată cum să trăim și cum să murim. 8. Dimensiunea ecleziologică a gândirii lui Paul miercuri, 15 octombrie 2008 Iubiți frați și surori, În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre relația lui Paul cu Isus pre-pascal în viața sa pământească. Chestiunea era: "Ce anume a știut Paul despre viața lui Isus, despre cuvintele sale, despre pătimirea sa?". Astăzi aș vrea să vorbesc despre învățătura sfântului Paul despre Biserică. Trebuie să începem de la constatarea că acest cuvânt "Biserică" în italiană - ca și în franceză "Église" și în spaniolă "Iglesia" - este luat din grecescul "ekkl?sía"! El vine din Vechiul Testament și înseamnă adunarea poporului lui Israel, convocată de Dumnezeu, îndeosebi adunarea exemplară la poalele muntelui Sinai. Cu acest cuvânt este acum semnificată noua comunitate a celor care cred în Cristos, care se simt adunare a lui Dumnezeu, noua convocare a tuturor popoarelor din partea lui Dumnezeu și în fața lui. Cuvântul ekkl?sía își face apariția pentru prima dată sub penița lui Paul, care este primul autor al unei scrieri creștine. Acest lucru are loc în incipit de la prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde Paul se adresează textual "Bisericii tesalonicenilor" (cf. apoi și "Biserica din Laodiceea" în Col 4,16). În alte scrisori el vorbește despre Biserica lui Dumnezeu care este în Corint (1Cor 1,2; 2Cor 1,1), care este în Galația (Gal 1,2 etc.) - așadar, Biserici particulare - dar spune și că a persecutat "Biserica lui Dumnezeu": nu o comunitate locală determinată, ci "Biserica lui Dumnezeu". Astfel vedem că acest cuvânt "Biserică" are o semnificație pluridimensională: indică pe de o parte adunările lui Dumnezeu în locuri determinate (un oraș, un sat, o casă), dar înseamnă și toată Biserica în ansamblul său. Și astfel vedem că "Biserica lui Dumnezeu" nu este numai suma diferitelor Biserici locale, ci diferitele Biserici locale sunt la rândul lor realizare a unicei Biserici a lui Dumnezeu. Toate împreună sunt "Biserica lui Dumnezeu", care precede fiecare Biserică locală și se exprimă, se realizează în ele. Este important de observat că aproape întotdeauna cuvântul "Biserică" apare cu adăugirea calificativului "a lui Dumnezeu": nu este o asociație umană, născută din idei sau interese comune, ci dintr-o convocare a lui Dumnezeu. El a convocat-o și de aceea este una în toate realizările sale. Unitatea lui Dumnezeu creează unitate Bisericii în toate locurile în care ea se află. Mai târziu, în Scrisoarea către Efeseni, Paul va elabora din belșug conceptul de unitate a Bisericii, în continuitate cu conceptul de popor al lui Dumnezeu, Israel, considerat de profeți ca "mireasă a lui Dumnezeu", chemată să trăiască o relație nupțială cu el. Paul prezintă unica Biserică a lui Dumnezeu ca "mireasă a lui Cristos" în iubire, un singur trup și un singur spirit cu Cristos însuși. Este cunoscut că tânărul Paul fusese adversar înverșunat al noii mișcări constituite de Biserica lui Cristos. A fost adversarul ei, pentru că văzuse amenințată în această nouă mișcare fidelitatea față de tradiția poporului lui Dumnezeu, animat de credința în Dumnezeul unic. Această fidelitate se exprima mai ales în circumcizie, în respectarea regulilor purității cultuale, ale abținerii de la anumite mâncăruri, ale respectării sâmbetei. Israeliții plătiseră această fidelitate cu sângele martirilor, în perioada Macabeilor, când regimul elenist voia să oblige toate popoarele să se conformeze cu singura cultură elenistă. Mulți israeliți au apărat cu sânge vocația proprie a lui Israel. Martirii au plătit cu viața identitatea poporului lor, care se exprima prin aceste elemente. După întâlnirea cu Cristos înviat, Paul a înțeles că creștinii nu erau trădători; dimpotrivă, în noua situație, Dumnezeul lui Israel, prin Cristos, lărgise chemarea sa la toate neamurile, devenind Dumnezeul tuturor popoarelor. În acest mod se realiza fidelitatea față de unicul Dumnezeu; nu mai erau necesare semne distinctive constituite din norme și precepte speciale, pentru că toți erau chemați, în varietatea lor, să facă parte din unicul popor al lui Dumnezeu, al "Bisericii lui Dumnezeu" în Cristos. Pentru Paul a fost clar imediat un lucru în noua situație: valoarea fundamentală și întemeietoare a lui Cristos și a "cuvântului" pe care-l vestea. Paul știa că nu numai că nu se devine creștin prin constrângere, dar că în configurația internă a noii comunități componenta instituțională era în mod inevitabil legată de "cuvântul" viu, de vestirea lui Cristos viu în care Dumnezeu se deschide tuturor popoarelor și le unește într-un singur popor al lui Dumnezeu. Este simptomatic că Luca în Faptele Apostolilor folosește de mai multe ori, chiar și cu privire la Paul, sintagma "a vesti cuvântul" (Fap 4,29.31; 8,25; 11,19; 13,46; 14,25; 16,6.32), cu intenția clară de a evidenția la maxim însemnătatea decisivă a "cuvântului" vestirii. În concret, acest cuvânt este constituit din crucea și din învierea lui Cristos, în care s-au realizat Scripturile. Misterul pascal, care a provocat cotitura vieții sale pe drumul Damascului, se află desigur în centrul predicii apostolului (cf. 1Cor 2,2; 15,14). Acest mister, vestit în cuvânt, se realizează în sacramentele Botezului și Euharistiei și apoi devine realitate în caritatea creștină. Opera evanghelizatoare a lui Paul nu are alt scop decât să implanteze comunitatea celor care cred în Cristos. Această idee este cuprinsă în însăși etimologia cuvântului ekkl?sía, pe care Paul, și împreună cu el întregul creștinism, l-a preferat în locul celuilalt termen de "sinagogă": nu numai pentru că la origine primul este mai "laic" (derivând din practica greacă a adunării politice și nu propriu-zis religioase), dar și pentru că el implică direct ideea mai teologică a unei chemări ab extra, deci nu a unei simple adunări împreună; credincioșii sunt chemați de Dumnezeu, care îi adună într-o comunitate, Biserica sa. În această linie putem înțelege și conceptul original, exclusiv paulin, al Bisericii ca "trup al lui Cristos". În această privință, trebuie ținut cont de cele două dimensiuni ale acestui concept. Una este cu caracter sociologic, conform căruia trupul este constituit din componentele sale și nu ar exista fără ele. Această interpretare apare în Scrisoarea către Romani și în prima Scrisoare către Corinteni, unde Paul asumă o imagine care exista deja în sociologia romană: el spune că un popor este ca un trup cu diferite mădulare, având fiecare dintre ele funcția proprie, dar toate, chiar și cele mai mici și aparent nesemnificative, sunt necesare pentru ca trupul să poată trăi și realiza propriile funcțiuni. În mod oportun apostolul notează că în Biserică există atâtea vocații: profeți, apostoli, învățători, persoane simple, chemați toți să trăiască în fiecare zi caritatea, necesari toți pentru a construi unitatea vie a acestui organism spiritual. Cealaltă interpretare face referință la însuși trupul lui Cristos. Paul susține că Biserica nu este numai un organism, ci devine realmente trup al lui Cristos în sacramentul Euharistiei, unde toți primim trupul său și devenim realmente trupul său. Se realizează astfel misterul nupțial ca toți să devină un singur trup și un singur spirit în Cristos. Astfel realitatea merge mult dincolo de imaginea sociologică, exprimând adevărata sa esență profundă, adică unitatea tuturor celor botezați în Cristos, considerați de apostol "una" în Cristos, conformați cu sacramentul trupului său. Spunând asta, Paul arată că știe bine și ne face pe noi toți să înțelegem că Biserica nu este a lui și nu este a noastră: Biserica este trup al lui Cristos, este "Biserică a lui Dumnezeu", "ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu... templul lui Dumnezeu" (1Cor 3,9.16). Această ultimă desemnare este deosebit de interesantă, deoarece atribuie unui țesut de relații interpersonale un termen care în mod obișnuit era folosit pentru a indica un loc fizic, considerat sacru. De aceea, raportul dintre Biserică și templu asumă două dimensiuni complementare: pe de o parte, este aplicată comunității ecleziale caracteristica de separare și puritate care revenea edificiului sacru, dar, pe de altă parte, este depășit și conceptul unui spațiu material, pentru a transfera această valoare realității unei comunități vii de credință. Dacă înainte templele erau considerate locuri ale prezenței lui Dumnezeu, acum se știe și se vede că Dumnezeu nu locuiește în edificii făcute din pietre, ci locul prezenței lui Dumnezeu în lume este comunitatea vie a celor credincioși. Un discurs aparte ar merita calificativul de "popor al lui Dumnezeu", care în Paul este aplicat în mod substanțial poporului din Vechiul Testament și apoi păgânilor care erau "non popor" și au devenit și ei popor al lui Dumnezeu grație inserării lor în Cristos prin cuvânt și sacrament. Și în sfârșit o ultimă nuanță. În Scrisoarea către Timotei Paul califică Biserica drept "casă a lui Dumnezeu" (1Tim 3,15); și aceasta este o definiție cu adevărat originală, deoarece se referă la Biserică drept structură comunitară în care se trăiesc calde relații interpersonale cu caracter familiar. Apostolul ne ajută să înțelegem tot mai profund misterul Bisericii în diferitele sale dimensiuni de adunare a lui Dumnezeu în lume. Aceasta este măreția Bisericii și măreția chemării noastre: suntem templul lui Dumnezeu în lume, locul unde Dumnezeu locuiește realmente, și suntem, în același timp, comunitate, familie a lui Dumnezeu, care este iubire. Ca familie și casă a lui Dumnezeu trebuie să realizăm în lume iubirea lui Dumnezeu și astfel să fim, cu forța care vine din credință, loc și semn al prezenței sale. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne dea să fim tot mai mult Biserica sa, trupul său, locul prezenței iubirii sale în această lume a noastră și în istoria noastră. Traducere: Mihai Pătrașcu Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 1159, Ultimul acces: 2026-08-15 14:51:11
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
