© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
CATEHEZE DESPRE SF. PAUL, Papa Benedict al XVI-lea[2009-01-27]1. Ambientul religios-cultural2 iulie 2008 Iubiţi fraţi şi surori, Aş vrea să încep astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat marelui apostol, sfântul Paul. Aşa cum ştiţi, lui îi este consacrat acest an care începe de la sărbătoarea liturgică a sfinţilor Petru şi Paul din 29 iunie 2008 şi durează până la aceeaşi sărbătoare din 2009. Apostolul Paul, figură renumită şi aproape inimitabilă, dar oricum stimulatoare, stă în faţa noastră ca exemplu de dăruire totală Domnului şi Bisericii sale, de asemenea de mare deschidere către omenire şi către culturile sale. Aşadar, este drept să-i rezervăm un loc deosebit, nu numai în veneraţia noastră, ci şi în efortul de a înţelege ceea ce el are de spus şi pentru noi, creştinii de astăzi. În această primă întâlnire vrem să ne oprim să vedem ambientul în care a trăit şi a lucrat. O temă de acest gen ar părea să ne ducă departe de timpul nostru, dat fiind faptul că trebuie să ne inserăm în lumea de acum două mii de ani. Şi totuşi, acest lucru este adevărat numai aparent şi oricum numai în parte, deoarece vom putea constata că, sub diferite aspecte, contextul socio-cultural de astăzi nu diferă aşa de mult de cel de atunci. Un factor primar şi fundamental de care trebuie ţinut cont este constituit de raportul dintre ambientul în care Paul se naşte şi se dezvoltă şi contextul global în care se inserează după aceea. El vine dintr-o cultură foarte precisă şi circumscrisă, desigur minoritară, care este aceea a poporului lui Israel şi a tradiţiei sale. În lumea antică şi mai precis în cadrul Imperiului Roman, aşa cum ne învaţă cercetătorii în materie, evreii erau cam 10% din populaţia totală; aici la Roma, apoi, numărul lor pe la jumătatea secolului I era într-un raport şi mai mic, ajungând la maxim 3% din locuitorii oraşului. Credinţele lor şi stilul lor de viaţă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, îi deosebeau clar de ambientul înconjurător; şi acest lucru putea să aibă două rezultate: ori derâderea, care putea duce la intoleranţă, ori admiraţia, care se exprima în forme diferite de simpatie ca în cazul "temătorilor de Dumnezeu" sau al "prozeliţilor", păgâni care se asociau la sinagogă şi împărtăşeau credinţa în Dumnezeul lui Israel. Ca exemple concrete ale acestei duble atitudini putem cita, pe de o parte, părerea tăioasă a unui orator cum a fost Cicero, care dispreţuia religia lor şi chiar oraşul Ierusalim (cf. Pro Flacco, 66-69) şi, pe de altă parte, atitudinea soţiei lui Nero, Poppea, care este amintită de Iosif Flaviu ca "simpatizantă" a iudeilor (cf. Antichităţi iudaice 20,195-252; Viaţa 16), pentru a nu spune că deja Iulius Cezar recunoscuse oficial drepturile lor particulare care ne-au fost transmise de istoricul evreu menţionat, Iosif Flaviu (cf. ibid. 14,200-216). Sigur este că numărul evreilor, aşa cum de altfel se întâmplă şi astăzi, era mult mai mare în afara ţării lui Israel, adică în diaspora, decât în teritoriul pe care alţii îl numeau Palestina. Deci nu uimeşte faptul că Paul însuşi a fost obiectul evaluării duble, contrastante, despre care am vorbit. Un lucru este sigur: particularismul culturii şi al religiei iudaice găsea loc în mod liniştit în cadrul unei instituţii aşa de atotpătrunzătoare cum era Imperiul Roman. Mai dificilă şi frământată va fi poziţia grupului acelora, evrei sau păgâni, care vor adera cu credinţă la persoana lui Isus din Nazaret, în măsura în care ei se vor distinge fie de iudaism, fie de păgânismul care domnea. În orice caz, doi factori au favorizat angajarea lui Paul. Primul a fost cultura greacă sau mai bine zis elenistă, care după Alexandru cel Mare devenise patrimoniu comun cel puţin al Mediteranei orientale şi al Orientului Mijlociu, chiar dacă integra în el multe elemente ale culturilor de popoare considerate în mod tradiţional barbare. Un scriitor al timpului afirmă, în această privinţă, că Alexandru "a poruncit ca toţi să considere ca patrie întreaga ecumene... şi că grecul şi barbarul să nu se mai deosebească" (Plutarh, De Alexandri Magni fortuna aut virtute, §§ 6.8). Al doilea factor a fost structura politico-administrativă a Imperiului Roman, care garanta pace şi stabilitate din Britannia până în Egiptul meridional, unificând un teritoriu cu dimensiuni care n-au mai existat înainte. În acest spaţiu exista posibilitatea de mişcare cu suficientă libertate şi siguranţă, având la dispoziţie între altele un sistem stradal extraordinar şi găsind în fiecare punct de sosire caracteristici culturale de bază care, fără să fie în dauna valorilor locale, reprezentau oricum un ţesut comun de unificare super partes, aşa încât filozoful evreu Filon Alexandrinul, contemporan al lui Paul însuşi, îl laudă pe împăratul August pentru că "a adunat în armonie toate popoarele sălbatice... devenind gardian al păcii" (Legatio ad Caium, §§ 146-147). Viziunea universalistă tipică a personalităţii sfântului Paul, cel puţin a lui Paul creştin după evenimentul de pe drumul Damascului, îşi datorează desigur impulsul său de bază credinţei în Isus Cristos, deoarece figura Celui Înviat este situată de acum dincolo de orice restricţie particularistă; de fapt, pentru apostol "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Gal 3,28). Totuşi, şi situaţia istorico-culturală din timpul său şi din ambientul său nu se poate să nu fi avut influenţă asupra alegerilor sale şi asupra angajării sale. Cineva l-a definit pe Paul "om din trei culturi", ţinând cont de matricea sa iudaică, de limba sa greacă şi de prerogativa se de "civis romanus", aşa cum atestă şi numele de origine latină. Trebuie amintită în special filozofia stoică, dominantă în timpul lui Paul, care a avut influenţă, deşi în măsură marginală, şi asupra creştinismului. În acest sens, nu putem să nu amintim câteva nume de filozofi stoici cum ar fi iniţiatorii Zenon şi Cleante, şi apoi pe cei mai aproape din punct de vedere cronologic de Paul cum ar fi Seneca, Musoniu şi Epictet: în ei se găsesc valori foarte înalte de umanitate şi de înţelepciune, care vor fi desigur acceptate în creştinism. Aşa cum scrie foarte bine un cercetător în materie, "Stoa... a vestit un nou ideal, care impunea omului obligaţii faţă de semenii săi, dar în acelaşi timp îl elibera de toate legăturile fizice şi naţionale şi făcea din el o fiinţă pur spirituală" (M. Pohlenz, La Stoa, I, Firenze 19782, pag. 565 şi urm.). De exemplu, să ne gândim la doctrina despre univers înţeles ca un unic mare corp armonios, şi prin urmare la doctrina despre egalitatea dintre toţi oamenii fără distincţii sociale, la echivalarea cel puţin de principiu între bărbat şi femeie şi apoi la idealul cumpătării, al măsurii juste şi al stăpânirii de sine pentru a evita orice exces. Atunci când Paul le scrie Filipenilor: "Preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste" (Fil 4,8), nu face decât să reia o concepţie pur umanistă proprie acelei înţelepciuni filozofice. În timpul sfântului Paul era în desfăşurare şi o criză a religiei tradiţionale, cel puţin în aspectele sale mitologice şi chiar civice. După ce Lucreţiu, deja cu un secol înainte, afirmase în mod polemic că "religia a condus la atâtea nenorociri" (De rerum natura, 1,101), un filozof ca Seneca, mergând mult dincolo de orice ritualism exteriorist, învăţa că "Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este înlăuntrul tău" (Scrisori către Luciliu, 41,1). În mod asemănător, atunci când Paul se adresează unui auditoriu de filozofi epicureici şi stoici în Areopagul din Atena, spune textul că "Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mână de om... căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fap 17,24.28). Cu aceasta el afirmă desigur credinţa iudaică într-un Dumnezeu care nu poate fi reprezentat în termeni antropomorfi, dar se plasează şi pe o lungime de undă religioasă pe care auditorii săi o cunoşteau bine. În afară de asta, trebuie să ţinem cont de faptul că multe culte păgâne făceau abstracţie de templele oficiale din oraş şi se desfăşurau în locuri private care favorizau iniţierea adepţilor. De aceea, nu constituia motiv de uimire că şi reuniunile creştine (ekklesiai), aşa cum ne atestă mai ales scrisorile pauline, aveau loc în case private. De altfel, pe moment încă nu exista nici un edificiu public. De aceea, adunările creştinilor trebuiau să apară contemporanilor ca o simplă variantă a acestei practici religioase a lor mai intime. Oricum, diferenţele dintre cultele păgâne şi cultul creştin nu sunt de mică importanţă şi se referă atât la conştiinţa identitară a participanţilor cât şi la participarea în comun a bărbaţilor şi femeilor, celebrarea "cinei Domnului" şi citirea Scripturilor. În concluzie, din această rapidă trecere în revistă a ambientului cultural din primul secol al erei creştine apare clar că nu-l putem înţelege în mod adecvat pe sfântul Paul fără a-l plasa pe fundalul, atât iudaic cât şi păgân, al timpului său. În felul acesta figura creşte în importanţă istorică şi ideală, revelând în acelaşi timp împărtăşire şi originalitate faţă de ambientul său. Dar acest lucru este valabil în mod asemănător pentru creştinism în general, pentru care apostolul Paul este o paradigmă de prim rang, de la care noi toţi avem încă mereu multe de învăţat. Acesta este scopul Anului Paulin: să învăţăm de la sfântul Paul, să învăţăm credinţa, să-l învăţăm pe Cristos, în sfârşit să învăţăm calea vieţii drepte. 2. Viaţa sfântului Paul înainte şi după Damasc miercuri, 27 august 2008 Iubiţi fraţi şi surori, În ultima cateheză înainte de vacanţă - în urmă cu două luni, în primele zile ale lunii iulie - începusem o nouă serie de tematici cu ocazia Anului Paulin, luând în considerare lumea în care a trăit sfântul Paul. Astăzi aş vrea să reiau şi să continui reflecţia despre apostolul neamurilor, propunând o scurtă biografie. Deoarece vom dedica miercurea viitoare evenimentului extraordinar care a avut loc pe drumul Damascului, convertirea lui Paul, cotitură fundamentală a existenţei sale ca urmare a întâlnirii cu Cristos, astăzi ne oprim pe scurt asupra ansamblului vieţii sale. Extremele biografice ale lui Paul le avem în Scrisoarea către Filemon, în care el se declară "bătrân" (Flm 9: presbytes), respectiv în Faptele Apostolilor, care în momentul uciderii cu pietre a lui Ştefan îl califică "tânăr" (7,58: neanias). Cele două desemnări sunt desigur generice, dar, conform calculelor antice, "tânăr" era calificat omul în vârstă de circa treizeci de ani, în timp ce "bătrân" era spus atunci când ajungea pe la şaizeci de ani. În termeni absoluţi, data naşterii lui Paul depinde în mare parte de datarea din Scrisoarea către Filemon. În mod tradiţional, redactarea sa este plasată în timpul detenţiei romane, la jumătatea anilor 60. Paul s-ar fi născut în anul 8, deci ar fi avut mai mult sau mai puţin şaizeci de ani, în timp ce în momentul uciderii cu pietre a lui Ştefan el avea 30 de ani. Aceasta ar trebui să fie cronologia corectă. Şi celebrarea Anului Paulin pe care-o facem urmează tocmai această cronologie. A fost ales anul 2008 gândindu-ne la o naştere mai mult sau mai puţin în anul 8. În orice caz, el s-a născut la Tars în Cilicia (cf. Fap 22,3). Oraşul era sediul administrativ al regiunii şi în anul 51 î.C. l-a avut ca proconsul nici mai mult nici mai puţin, pe Marcu Tuliu Cicero, în timp ce după zece ani, în anul 41, Tars a fost locul primei întâlniri dintre Marc Antoniu şi Cleopatra. Evreu din diaspora, el vorbea greaca, deşi avea un nume de origine latină, de altfel derivat prin asonanţă din originarul ebraic Saul/Saulos, şi avea cetăţenie romană (cf. Fap 22,25-28). Deci Paul este încadrat la graniţa a trei culturi diferite - romană, greacă, ebraică - şi probabil şi din această cauză era disponibil la deschideri universaliste rodnice, la o mediere între culturi, la o adevărată universalitate. El a învăţat şi o muncă manuală, probabil derivată de la tatăl său, care consta în meseria de "confecţioner de corturi" (cf. Fap 18,3: skenopoios), care trebuie înţeleasă probabil ca prelucrător al lânii de capră sau al fibrelor de in pentru a face din ele rogojini sau corturi (cf. Fap 20,33-35). Pe la 12-13 ani, vârsta la care băiatul evreu devine bar mitzva ("fiul preceptului"), Paul a părăsit Tarsul şi s-a mutat la Ierusalim pentru a fi educat la picioarele rabinului Gamaliel cel Bătrân, nepot al marelui rabin Hillel, conform celor mai rigide norme ale fariseismului şi dobândind un mare zel pentru Tora mozaică (cf. Gal 1,14; Fil 3,5-6; Fap 22,3; 23,6; 26,5). Pe baza acestei ortodoxii profunde pe care a învăţat-o la şcoala lui Hillel, în Ierusalim, întrevede în noua mişcare care făcea referinţă la Isus din Nazaret un pericol, o ameninţare pentru identitatea iudaică, pentru adevărata ortodoxie a părinţilor. Acest lucru explică faptul că el a "persecutat Biserica lui Dumnezeu" cu îndârjire, aşa cum va admite de trei ori în scrisorile sale (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6). Chiar dacă nu este uşor să ne imaginăm concret în ce consta această persecuţie, atitudinea sa a fost oricum una de intoleranţă. Aici se plasează evenimentul din Damasc, asupra căruia ne vom întoarce în următoarea cateheză. Este sigur faptul că, începând din acel moment, viaţa sa s-a schimbat şi el a devenit un apostol neobosit al evangheliei. De fapt, Paul a intrat în istorie mai mult pentru ce a făcut ca şi creştin, ba chiar ca apostol, decât ca fariseu. În mod tradiţional se subîmparte activitatea sa apostolică pe baza celor trei călătorii misionare, la care s-a adăugat a patra călătorie la Roma ca prizonier. Toate sunt relatate de Luca în Faptele Apostolilor. Însă, cu privire la cele trei călătorii misionare trebuie să se deosebească prima de celelalte două. De fapt, la prima (cf. Fap 13-14), Paul nu a avut responsabilitatea directă, care a fost încredinţată în schimb cipriotului Barnaba. Împreună ei au plecat de la Antiohia, trimişi de acea Biserică (cf. Fap 13,1-3) şi, după ce au ridicat ancora din portul Seleucia pe coasta siriană, au străbătut insula Cipru de la Salamina la Pafos; de aici au ajuns la coastele meridionale ale Anatoliei, astăzi Turcia, şi au ajuns în oraşele Attalia, Perge din Pamfilia, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe, de unde s-au întors la punctul de plecare. Astfel s-a născut Biserica popoarelor, Biserica păgânilor. Şi între timp, mai ales la Ierusalim, apăruse o discuţie dură: până la ce punct aceşti creştini care proveneau din păgânism erau obligaţi să intre şi în viaţa şi în legea lui Israel (diferite reguli şi prescrieri care separă Israelul de restul lumii), pentru a fi părtaşi realmente de promisiunile profeţilor şi pentru a intra efectiv în moştenirea lui Israel. Pentru a rezolva această problemă fundamentală pentru naşterea Bisericii viitoare s-a reunit la Ierusalim aşa-numitul Conciliu al apostolilor, pentru a decide cu privire la această problemă de care depindea naşterea efectivă a unei Biserici universale. Şi a fost decis să nu se impună păgânilor convertiţi respectarea legii mozaice (cf. Fap 15,6-30): adică nu erau obligaţi la normele iudaismului; singura necesitate era să fie ai lui Cristos, să trăiască cu Cristos şi conform cuvintelor sale. Astfel, fiind ai lui Cristos, erau şi ai lui Abraham, ai lui Dumnezeu şi părtaşi de toate promisiunile sale. După acest eveniment decisiv, Paul s-a despărţit de Barnaba, l-a ales pe Sila şi a început a doua călătorie misionară (cf. Fap 15,36-18,22). După ce a trecut prin Siria şi Cilicia, a revăzut oraşul Listra, unde l-a luat cu sine pe Timotei (figură foarte importantă din Biserica ce se năştea, fiu al unei evreice şi al unui păgân), şi l-a circumcis, a străbătut Anatolia centrală şi a ajuns în oraşul Troas pe coasta de nord a Mării Egee. Aici a avut loc din nou un eveniment important: în vis a văzut un macedonean de cealaltă parte a mării, adică în Europa, care spunea: "Vino şi ajută-ne şi pe noi!". Era Europa viitoare care cerea ajutorul şi lumina evangheliei. Stimulat de această viziune, a intrat în Europa. De aici, a pornit pe mare spre Macedonia intrând astfel în Europa. După ce a debarcat la Neapoli, a ajuns la Filipi, unde a întemeiat o frumoasă comunitate, apoi a trecut la Tesalonic şi, plecând de aici datorită dificultăţilor pe care i le-au provocat iudeii, a trecut prin Bereea, ajungând la Atena. În această capitală a culturii greceşti antice a predicat, mai întâi în Agora şi apoi în Areopag, păgânilor şi grecilor. Şi discursul de la Areopag, prezentat în Faptele Apostolilor, este modelul cum se traduce evanghelia în cultura greacă, cum să-i facă pe greci să înţeleagă că acest Dumnezeu al creştinilor, al evreilor, nu era un Dumnezeu străin de cultura lor, ci Dumnezeul necunoscut aşteptat de ei, adevăratul răspuns la cele mai profunde întrebări ale culturii lor. Apoi de la Atena a ajuns la Corint, unde a stat un an şi jumătate. Şi aici avem un eveniment foarte sigur din punct de vedere cronologic, cel mai sigur din toată biografia sa, pentru că în timpul acestei prime şederi la Corint el a trebuit să se prezinte în faţa guvernatorului provinciei senatoriale din Ahaia, proconsulul Galion, acuzat de un cult ilegitim. Despre acest Galion şi despre timpul său la Corint există o inscripţie antică găsită la Delfi, unde se spune că era proconsul la Corint între anii 51-53. Deci aici avem o dată absolut sigură. Şederea lui Paul la Corint a avut loc în anii aceia. Prin urmare putem presupune că a sosit mai mult sau mai puţin în anul 50 şi a rămas până în anul 52. Apoi, de la Corint, trecând prin Cancreea, port oriental al oraşului, s-a îndreptat spre Palestina ajungând la Cezareea Maritimă, de unde a urcat la Ierusalim pentru a se întoarce apoi la Antiohia. A treia călătorie misionară (cf. Fap 18,23-21,16) a început tot la Antiohia, care devenise punctul de origine a Bisericii păgânilor, a misiunii către păgâni, şi era şi locul unde s-a născut termenul "creştini". Aici pentru prima dată, ne spune sfântul Luca, adepţii lui Isus au fost numiţi "creştini". De aici Paul s-a îndreptat direct spre Efes, capitala provinciei din Asia, unde a stat timp de doi ani, desfăşurând o slujire care a avut repercusiuni rodnice asupra regiunii. De la Efes Paul a scris scrisorile către Tesaloniceni şi către Corinteni. Însă populaţia oraşului a fost aţâţată împotriva lui de către argintarii locali, care vedeau cum scad profiturile lor datorită reducerii cultului lui Artemis (templul dedicat ei la Efes, Artemysion, era una din cele şapte minuni ale lumii antice); de aceea, el a trebuit să fugă spre nord. După ce a străbătut din nou Macedonia, a coborât din nou în Grecia, probabil la Corint, rămânând acolo trei luni şi scriind celebra Scrisoare către Romani. De aici s-a întors pe acelaşi drum: a trecut din nou prin Macedonia, în corabie a ajuns la Troas şi apoi, mergând în trecere în insulele Mitilene, Chios, Samos, a ajuns la Milet unde a ţinut un discurs important bătrânilor Bisericii din Efes, făcând un portret al păstorului adevărat al Bisericii (cf. Fap 20). De aici a pornit din nou îndreptându-se spre Tir, de unde a ajuns la Cezareea Maritimă pentru a urca încă o dată la Ierusalim. Aici a fost arestat pe baza unei înţelegeri greşite: unii iudei i-au considerat păgâni pe alţi iudei de origine greacă, introduşi de către Paul în zona templului rezervată numai israeliţilor. Condamnarea la moarte, prevăzută pentru acest lucru, nu a fost aplicată datorită intervenţiei tribunului roman aflat de gardă în zona templului (cf. Fap 21,27-36); acest lucru a avut loc în timp ce în Iudeea era proconsul imperial Antoniu Felix. După ce a trecut o perioadă de detenţie (a cărei durată este discutată), şi Paul, ca şi cetăţean roman, făcând apel la Cezar (care pe atunci era Nero), următorul procurator Porcius Festus l-a trimis la Roma sub pază militară. Călătoria spre Roma a atins insulele mediteraneene Creta şi Malta şi apoi oraşele Siracuza, Reggio Calabria şi Pozzuoli. Creştinii din Roma i-au ieşit în întâmpinare pe Via Appia până la Forul Appio (la circa 70 de km sud de capitală) şi alţii până la Trei Taverne (circa 40 km). La Roma i-a întâlnit pe delegaţii comunităţii ebraice, cărora le-a destăinuit că pentru "speranţa lui Israel" purta el lanţurile sale (cf. Fap 28,20). Însă relatarea lui Luca se termină cu menţionarea celor doi ani petrecuţi la Roma sub o pază militară blândă, fără a aminti nici de o sentinţă a lui Cezar (Nero), cu atât mai puţin de moartea acuzatului. Tradiţii succesive vorbesc de o eliberare a lui, care ar fi favorizat fie o călătorie misionară în Spania, fie o altă călătorie în Orient şi mai specific la Creta, la Efes şi la Nicopoli în Epir. Tot pe bază ipotetică se presupune o nouă arestare şi o a doua detenţie la Roma (de unde ar fi scris cele trei scrisori aşa-numite pastorale, adică două către Timotei şi una către Tit) cu un al doilea proces, care i-ar fi fost defavorabil. Totuşi, o serie de motive îi induce pe mulţi cercetători ai sfântului Paul să termine biografia apostolului cu relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor. Asupra martiriului său ne vom întoarce mai încolo în ciclul acestor cateheze ale noastre. Deocamdată, în această scurtă prezentare a călătoriilor lui Paul, este suficient să aflăm cum s-a dedicat el vestirii evangheliei fără a precupeţi energie, înfruntând o serie de încercări foarte dificile, a căror listă ne-a lăsat-o în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 2Cor 11,21-28). De altfel, el scrie: "Toate le fac pentru evanghelie" (1Cor 9,23). Vedem o angajare care se explică numai cu un suflet realmente fascinat de lumina evangheliei, îndrăgostit de Cristos, un suflet susţinut de o convingere profundă: este necesară să ducă lumii lumina lui Cristos, să vestească tuturor evanghelia. Acest lucru mi se pare că rămâne din această scurtă trecere în revistă a călătoriilor sfântului Paul: a vedea pasiunea lui pentru evanghelie, a intui astfel măreţia, frumuseţea, ba chiar necesitatea profundă a evangheliei pentru noi toţi. Să ne rugăm ca Domnul, care a arătat lumina sa lui Paul, l-a făcut să audă cuvântul său, a atins inima lui în mod intim, să ne arate şi nouă lumina sa, pentru ca şi inima noastră să fie atinsă de cuvântul său şi astfel să putem să dăm şi noi lumii de astăzi, căreia îi este sete, lumina evangheliei şi adevărul lui Cristos. Traducere: Mihai Pătraşcu Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 1423, Ultimul acces: 2026-09-25 01:16:07
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
