Cine a săpat acea fântână?

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.06s...

Ştiri şi Evenimente

Cine a săpat acea fântână?

[2008-02-24]

pr. Alessandro Pronzato

Cuvintele spun altceva...

Miezul zilei. Umbra profundă a fântânii, liniile impunătoare ale Munţilor Garizim şi Ebal care ies în relief pe fundalul unui cer cristalin, şi aerul sufocant din jur. Femeia a aşezat ulciorul pe margine. Şi ar fi vrut să se elibereze astfel de oboseala sa, de greutate, de golul pe care îl simte în interior (poate greutatea este cu atât mai zdrobitoare, cu cât mai mare este golul). Străinul este obosit ca şi ea. Îi este sete ca şi ei. Străinul este puţin ciudat, pentru că îşi ia libertatea de a vorbi cu o femeie. Un iudeu diferit de ceilalţi, care se înjoseşte să ceară de băut unei duşmance, o renegată, care aparţine unui popor "bastard".

Convorbirea înaintează obositoare, printre rezistenţele, neîncrederea şi ocolişurile femeii. Apa reprezintă o temă obligatorie. Dar el răstoarnă cu dezinvoltură poziţiile, din cerşetor devine cel ce oferă, făcând aluzie la un dar misterios, la un secret ale cărui chei numai el le deţine. Convorbirea se lărgeşte. Se mai vorbeşte de apă, dar pare să nu mai fie acea apă de acolo. El se referă la un izvor, care însă nu mai are nimic de a face cu acea fântână. Atinge argumentul setei, totuşi este o altfel de sete. Foloseşte cuvintele tuturor, dar ea are impresia că acele cuvinte acoperă un conţinut care este necunoscut.

Limbajul este cel obişnuit. Şi totuşi El se referă la altceva. Folosesc aceeaşi limbă. Dar înţeleg lucruri diferite.

Nu oglinda...

La întâlnirea cu femeia din Samaria se poate surprinde o anumită pedagogie a lui Cristos. Aş vrea să subliniez, pe urmele unor fine observaţii ale lui Jean Marc Chappuis, unele aspecte semnificative. Isus nu oferă samaritencei o oglindă, în care să se poată privi şi cel puţin să simtă repulsie. Nu-i prezintă o oglindă acuzatoare: "Vezi cât eşti de mizerabilă... Cât de distrusă este existenţa ta..." Îi pune înainte, în schimb,o icoană. Icoana a ceea ce poate fi, a unei frumuseţi de atins, rupând crustele care desfigurează chipul ei autentic.

Fiecare dintre noi, în faţa unei oglinzi, recită rolul lui Narcis. Se opreşte la contemplarea sinelui, atât pentru a se admira, cât şi pentru a se detesta. Şi astfel se blochează. Isus nu-i întinde lui Narcis o oglindă care să-i permită să fie şi mai narcisistic. Îi întinde o icoană, adică o imagine inedită, splendidă, de unde omul poate să ia existenţa şi dorinţa unei autodepăşiri, chemarea la o metamorfoză neauzită. Nu este vorba, pentru el, de a restaura omul vechi, de a-i reda posibilitatea de a funcţiona mai bine sau mai rău, ci de a face să se nască omul nou. Astfel face cu Nicodim. Aşa cu Samariteanca.

Aceasta este tactica preferată de Isus: să sape în inima omului, să-l facă să fie conştient de nostalgiile sale secrete, să descopere dorinţa sa cea mai radicală, să facă să izvorască, aproape să explodeze dorinţa, să-i descopere posibilităţile sale. Isus nu numai că satisface aşteptările omului. Mai întâi, se obligă să le trezească. Înainte de a satisface setea sa cea mai adevărată, o provoacă. Nu se limitează să răspundă omului, dar vrea să-l facă să cunoască, să dilate dorinţele sale, să lărgească orizonturile sale, să-l poarte dincolo de aşteptările sale.

Omul trebuie să se măsoare după proiectul lui Dumnezeu, nu să-l constrângă pe Dumnezeu după proiectul său redus. Iacob s-a limitat să sape o fântână, la care trebuie să se întoarcă de fiecare dată pentru a scoate apă. Isus sapă o fântână în interiorul creaturii. O fântână care devine izvor nesecat de "apă vie". Izvorul este în interiorul fiecăruia, şi devine principiu interior de cunoaştere, iubire, rodnicie.

Mai întâi oferta, apoi denunţarea

Isus, înainte de toate, a oferit apa vie. A făcut propunerea sa. Şi numai după ce a satisfăcut dorinţa neaşteptată, a denunţat femeii păcatele sale, mai mult a constrâns-o pe ea însăşi să le declare. Mai întâi descoperă frumuseţea darului său, apoi semnalează obstacolele care împiedică primirea lor. Începe cu ceea ce este pozitiv. Denunţarea sa nu arde, pentru că înainte a lăsat să se întrevadă o descoperire înflăcărată, o perspectivă atrăgătoare.

Învăţătorul nu cere o ruptură care să lase femeia în gol, în absenţă. Mai întâi deschide o poartă, deschide o trecere spre plinătate, deci barează toate porţile şi drumurile care nu conduc nicăieri. Numai un fugitiv accent asupra situaţiei matrimoniale a femeii, pentru a o face conştientă de starea sa de "împrăştiere", de divizare. În viaţa ei s-au succedat o serie de bărbaţi, dar "nu are bărbat". Existenţa ei este sfâşiată, lipsită de centru, merge în mii de direcţii. Isus, pentru a oferi darul său, vrea ca să ne îndreptăm spre el cu inima unificată, ca să nu cerem de la altul sau de la alţii ceea ce numai el este în stare de a ne oferi.

Străinul cunoaşte patria noastră adevărată

Da. Este nevoie de un străin, de unul care vine de departe. Se trăieşte din obiceiuri, sub ochii, judecăţile şi condamnările altora. Orizontul obişnuit. Preocupările obişnuite. Gesturile obişnuite repetate. Ca acelea ale femeii. Parcurgem acelaşi drum, scoatem din fântână, umplem, ducem acasă. Şi mâine va fi ca astăzi. Totul după acelaşi rol. Impresia de a ne învârti în gol. Cotidianul devine insuportabil, când nu este străbătut de o lumină, zguduit de presimţirea unui alt lucru.

Apoi vine cineva care te fixează cu alţi ochi. Te fixează cu o privire care trădează o lumină intensă, un secret fascinant. Chiar şi ţie îţi oferă o privire nouă: asupra lumii, asupra vieţii, asupra altora. Ţi se revelează şi ţie. Îşi revelează ce ai mai bun în tine însuţi, acel "mai bun" care rămâne necunoscut chiar şi de tine, obişnuit cum eşti de a explora ceea ce este mai rău.

"Experienţa îmi demonstrează că un om este mereu mai bun decât propriul examen de conştiinţă", ne asigură J. Leclercq, un preot obişnuit să frecventeze drojdia societăţii şi să scotocească printre epavele societăţii. Importanţa privirii. Importanţa unui chip. Dialogul nu este alcătuit din cuvinte. Este înainte de toate întâlnirea privirilor. Isus, când vorbeşte, nu adoptă termeni scoşi dintr-o carte, dintr-un codice. Cuvintele sale fac un tot cu persoana sa, cu chipul său, cu surâsul. Dialogul, deşi lipsit de orice concesie de uşurinţă, se desfăşoară din partea sa, sub semnul blândeţii, al înţelegerii, al răbdării. Urmează pe femeie chiar şi în rătăcirile sale, în manevrele sale şirete diversive.

Este vorba - cum spune tot J. Leclercq - de "a arunca inima în faţa interlocutorului". Nu polemică, discuţii subtile, viclenii verbale, formulări îndărătnice, argumente, dovezi. La acest nivel, se poate ajunge la a avea dreptate, a reduce la tăcere pe adversar, chiar umilindu-l, punându-l în încurcătură Atunci când cineva este victorios într-o discuţie, nu s-ar spune că Dumnezeu a câştigat. Sunt numai eu care mă afirm, predomin... Cristos, dimpotrivă, caută cu delicateţe o rază de lumină spre inimă. Singura cale de parcurs, pentru El, este cea a omeniei. Nu este vorba de a forţa, nici de a produce un consens uşor, de a obliga să adopte o soluţie deja programată de la bun început. Ci de a înfrunta riscul de a merge împreună, de a descoperi împreună. Numai dialogul care este o confruntare deschisă, nu în sens unic, poate să transforme.

Samariteanca ne avertizează că este periculos de a ne apropia de acea fântână...

Chiar şi femeia are să ne înveţe ceva. Ne revelează pericolul întâlnirii cu Isus. Ea a intuit, chiar din prima clipă, că acea faţă în faţă era extrem de riscantă, compromiţătoare. Putea pune în discuţie întreaga sa viaţă, să răstoarne echilibrul dobândit. De aceea a încercat în orice chip să-l evite, s-o ia la fugă după primele cuvinte, dându-şi bine seama de consecinţele "tulburătoare".

Dialogul ei, adesea aspru, dur, devenit picant din cauza ironiei şi chiar a sarcasmului, punctat de sărituri, tentative intenţionate de a conduce pe Învăţătorul "în afara argumentului" (în fond, chestiunea teologică a Templului, deşi legitimă, pusă în mod corect, nu este altceva decât un alibi, o diversiune pentru a nu înfrunta adevărata problemă, chestiunea arzătoare pentru ea...), descoperă destul de clar dorinţa de a fugi de prinsoare, de a nu rămâne prinsă în capcană, de a nu fi constrânsă de a face o alegere, de a lua o hotărâre. Femeia anonimă din Samaria ne aminteşte că Isus "ştie", cunoaşte dezordinile noastre cele mai secrete.

Cuvântul său, şi mai întâi chiar chipul său, ne smulge masca, pune în lumină rănile pe care noi încercăm să le ascundem sub straturi dense de farduri mângâietoare, denunţă adevăratele cauze ale nemulţumirii noastre şi ale neliniştilor noastre. În faţa lui, creatura este pusă inexorabil în nuditatea ei, despuiată de iluziile sale, cojită de aparenţe, lipsită brutal de siguranţele false. El te constrânge să admiţi că orice mulţumire este, în realitate, o sărăcire. Orice satisfacţie plăcută, o micşorare.

Noi, dimpotrivă, am pus la punct arta de a face inofensive contactele cu El, de a goli puterea cuvintelor sale, de a neutraliza paradoxurile sale, de a face inofensive provocările sale, de a absorbi fără stricăciuni excesive loviturile sale, de a amâna până mâine convertirea, de a apăra până la infinit hotărârile cele mai urgente. Femeia ne avertizează, cu semnalul lipsit de echivoc al ulciorului părăsit pe marginea fântânii, cu fuga sa spre cetate pentru a împărtăşi şi altora descoperirea senzaţională, să semene întrebări, să aţâţe o mişcare de căutare, că nu putem continua să ne apropiem nevătămaţi de acea fântână, că nu ne este permis să scoatem apă din ea fără daune.

Întâlnirea cu El, dacă este o adevărată întâlnire, şi nu un teatru, este "subversivă", nu mai lasă lucrurile şi persoanele ca înainte. După aceea, nimic nu mai este la locul său. Ceea ce părea urgent, lasă spaţiu pentru lucrurile importante. Apar realităţi care până acum au rămas periferice în raport cu preocupările noastre. Suntem constrânşi să refacem scara valorilor. Sunt priorităţi de resistematizat. Se verifică o schimbare radicală a obiceiurilor. Se descoperă esenţialul. Se intuieşte, mai ales, că trebuie să dăm cont şi celorlalţi despre experienţa avută. Se inventează "comunicarea narativă" (între paranteze: ar fi bine ca teologii să recunoască faptul că prima schiţă de "cateheză narativă" este datorată acestei femei eretice...) În sfârşit: dacă întâlnirea cu Cristos este inofensivă, liniştitoare pentru obiceiurile noastre, dacă de la acea fântână ducem tot calabalâcul nostru copleşitor, este motiv de a ne îndoi că am evitat întâlnirea, am stat la dist anţă de acea fântână.

Izvorul păcii

Fântâna pe care Cristos o sapă în interiorul fiecăruia dintre noi, nu este destinată să rămână goală. Este umplută, graţie acţiunii neîncetate a Duhului, a iubirii sale. Ne-o sugerează cu claritate sfântul Paul (a doua lectură): "Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt..." Şi noi ne regăsim copleşiţi dincolo de orice măsură şi aşteptare. Ulciorul nostru personal se descoperă nepotrivit să conţină acea iubire. Însuşi Dumnezeu trebuie să se oblige să facă profunde săpături în interiorul nostru, să dilate spaţiile. Şi astfel cel credincios trăieşte în pace. "Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Dumnezeu".

Cele două părţi esenţiale ale păcii sunt: Iubirea lui Dumnezeu. O iubire "dovedită". Isus pe cruce reprezintă dovada supremă, indiscutabilă. Conştiinţa de a fi iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă suntem păcătoşi, ne dă o mare seninătate şi ne dă curajul indispensabil pentru a înfrunta dificultăţile vieţii. Speranţa "care nu ne înşeală". Pentru aceasta ne este permis să aruncăm o privire asupra viitorului, fără a fi cuprinşi de nelinişte sau teamă. Chiar şi în obscuritate şi în încercare, putem descifra viitorul nostru ca un "viitor de Iubire".

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1070, Ultimul acces: 2026-09-28 11:19:15

Timp total: 0.07s...

[]:1