Patriarhul Daniel: Sfintele soţii şi mame ne arată că viaţa de familie poate fi o cale de sfinţire

Acasă > Ştiri > Ştiri Actuale

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel: Sfintele soţii şi mame ne arată că viaţa de familie poate fi o cale de sfinţire

[2026-11-02]

basilica.ro

Patriarhul Daniel: Sfintele soţii şi mame ne arată că viaţa de familie poate fi o cale de sfinţire
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a participat luni la deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare semestriale de toamnă a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, unde a transmis un mesaj în care a subliniat importanţa sfintelor femei în viaţa de familie.
„Într-o societate în care relaţiile dintre oameni sunt adesea afectate de grabă, însingurare şi nesiguranţă, familia are nevoie de încurajare, îndrumare şi ajutor concret. Iar femeile care se ostenesc în familie, în comunitatea parohială sau în comunitatea monahală şi în societate se bucură când osteneala lor este recunoscută şi susţinută”.
Patriarhul României a evidenţiat importanţa rugăciunii în familie şi a sprijinului reciproc, oferind patru exemple de femei care au avut o viaţă sfântă.
„Sfintele soţii şi mame ne arată că viaţa de familie poate fi o cale de sfinţire. Grija pentru cei ai casei, răbdarea în boală, fidelitatea în încercări şi efortul păstrării păcii conjugale au o mare valoare duhovnicească atunci când sunt împlinite în iubirea lui Hristos”, a transmis Preafericirea Sa.
Text integral:
Sfintele femei şi cultivarea credinţei în familie
Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2026 drept Anul omagial al pastoraţiei familiei creştine şi Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar — mironosiţe, muceniţe, monahii, soţii şi mame. Împreună, aceste două teme ne cheamă să aprofundăm legătura dintre sfinţenia vieţii personale, comuniunea familială şi misiunea Bisericii în societate.
Cinstirea sfintelor femei este un prilej de recunoştinţă pentru lucrarea lui Dumnezeu în viaţa fiecărei persoane şi, totodată, o chemare la responsabilitate. Exemplul lor ne ajută să preţuim darurile aduse de femei în viaţa Bisericii, să sprijinim familiile şi să cultivăm transmiterea credinţei de la o generaţie la alta.
Într-o societate în care relaţiile dintre oameni sunt adesea afectate de grabă, însingurare şi nesiguranţă, familia are nevoie de încurajare, îndrumare şi ajutor concret. Iar femeile care se ostenesc în familie, în comunitatea parohială sau în comunitatea monahală şi în societate se bucură când osteneala lor este recunoscută şi susţinută.
I. Demnitatea femeii în lumina creaţiei şi a Întrupării Fiului lui Dumnezeu
Temeiul demnităţii femeii se află în însăşi lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură mărturiseşte că bărbatul şi femeia sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27). Prin urmare, demnitatea persoanei umane precede şi transcende orice deosebire de poziţie socială, de pregătire, de responsabilitate sau de vocaţie.
Păcatul neascultării de Dumnezeu al protopărinţilor Adam şi Eva a slăbit comuniunea dintre oameni, introducând în relaţiile lor neîncrederea, învinuirea reciprocă şi dorinţa de stăpânire sau dominare asupra celuilalt. Însă în Domnul nostru Iisus Hristos, firea omenească este vindecată de neascultare şi sfinţită prin comuniunea cu Dumnezeu. Această înnoire priveşte şi relaţia dintre bărbat şi femeie, aceştia fiind chemaţi să depăşească iubirea pătimaşă de sine (egoistă) şi să crească în iubire darnică, fidelitate şi respect reciproc.
Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre exigenţele vieţii conjugale, respinge acea judecată nedreaptă prin care bărbatului îi este îngăduit ceea ce femeii îi este oprit. El întreabă: „Cum, aşadar, pretinzi curăţie, dar tu însuţi nu o oferi în schimb? Cum ceri ceea ce nu dai? Cum, deşi ai un trup de aceeaşi demnitate, impui legi inegale?”[1]. Îndemnul său arată că fidelitatea şi curăţia vieţii sunt responsabilităţi comune, iar îndreptarea vieţii familiei cere pocăinţa şi efortul atât ale bărbatului, cât şi ale femeii.
În această lumină înţelegem rolul ascultării smerite a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în iconomia mântuirii. Răspunsul Maicii Domnului dat arhanghelului Gavriil la Buna Vestire — „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) — exprimă libertatea persoanei umane care îşi încredinţează deplin viaţa sa lui Dumnezeu. Ascultarea ei rodeşte din credinţă deplină, voinţă smerită şi iubire darnică.
Sfântul Ambrozie al Milanului ne îndeamnă să descoperim în viaţa Maicii Domnului frumuseţea virtuţii: „De aici puteţi lua pilde de vieţuire”[2]. Viaţa ei devine astfel îndrumare pentru toţi cei care doresc să unească rugăciunea cu fapta bună, curăţia inimii cu vieţuirea sfântă şi iubirea milostivă.
Cinstirea Maicii Domnului se poate arăta şi în felul în care ne raportăm la femeile din familie, din comunitatea eclesială şi din societate: cu respect pentru demnitatea lor, cu atenţie faţă de nevoile lor şi cu recunoştinţă pentru binele pe care îl săvârşesc.
II. Femeile mironosiţe şi curajul iubirii evlavioase
Sfintele femei mironosiţe ne arată puterea evlaviei şi iubirii smerite care dăinuie şi în timpul suferinţei. Evangheliile le înfăţişează urmându-L pe Domnul Iisus, slujindu-I, fiind martore la Pătimirile şi la Îngroparea Sa şi venind, în prima zi a săptămânii, la mormântul Său (cf. Luca 8, 1–3; Marcu 15, 40–47; 16, 1–8).
Ele înfruntă primejdia, deşi recunosc neputinţa lor fizică, întrebându-se: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Totuşi, fidelitatea lor este mai puternică decât teama nereuşitei.
La mormânt, ele primesc de la înger vestea care schimbă sensul suferinţei şi al morţii: „A înviat! Nu este aici” (Marcu 16, 6). Ele veniseră să ungă cu aromate trupul Celui răstignit, dar sunt trimise de înger să vestească Învierea Lui!
Sfintele femei mironosiţe ne învaţă că mărturisirea şi misiunea creştină încep prin iubire smerită şi slujire discretă. A rămâne lângă cel bolnav, a însoţi o familie îndoliată, a ajuta un copil lipsit de ocrotire ori a purta în rugăciune suferinţa altuia sunt stări prin care credinţa se face lucrătoare prin iubire (Galateni 6, 9).
În parohii întâlnim multe asemenea mărturii. Femei de vârste şi profesii diferite îşi oferă timpul pentru îngrijirea aproapelui, pentru cateheză, pentru educaţia copiilor şi pentru ajutorarea celor săraci. Uneori, această osteneală smerită şi tăcută rămâne puţin recunoscută de oameni, dar cunoscută, binecuvântată şi preţuită de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. „Vede Dumnezeu, Vidi Bog”, spunea Sfânta Magdalena de la Mălainiţa (Serbia), mărturisitoare a lui Hristos în timpul comunismului.
III. Sfintele muceniţe şi monahii arată puterea harului mărturisirii lui Hristos
Sfintele muceniţe mărturisesc faptul că libertatea omului se împlineşte în comuniunea cu Hristos. Prin statornicia lor, ele arată că ameninţarea, suferinţa şi moartea nu-l pot despărţi de Dumnezeu pe omul care se încredinţează iubirii Sale.
Sfintele muceniţe ne învaţă să păstrăm adevărul credinţei fără încrâncenare şi să răspundem încercărilor şi necazurilor fără a ne pierde speranţa. Curajul lor este dobândit prin credinţă şi rugăciune, este rodul unei vieţi încredinţate lui Dumnezeu.
Această mărturie a lor rămâne actuală. Există şi astăzi oameni care suportă marginalizare pentru credinţa lor, care refuză nedreptatea sau care aleg să apere viaţa şi demnitatea aproapelui cu preţul propriului confort. Pomenirea muceniţelor ne îndeamnă să avem şi noi curajul mărturisirii creştine într-un context ostil.
Alături de muceniţe, sfintele cuvioase sau monahii ne descoperă puterea rugăciunii. Un exemplu apropiat nouă este Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, care a trecut la Domnul în anul 2014 şi este pomenită la 5 iunie. Intrată din tinereţe în viaţa monahală, ea s-a nevoit în obştea Mănăstirii Pasărea şi, mai târziu, în liniştea Muntelui Giumalău din Bucovina. Prin rugăciune, smerenie şi nevoinţă, ea ne învaţă că dobândirea sfinţeniei poate fi împlinită şi în zilele noastre.
Viaţa sfintelor monahii este o mărturie despre dăruirea întregii vieţi lui Hristos. Prin rugăciune şi spovedanie, ospitalitate şi povăţuire, mănăstirile oferă sprijin duhovnicesc multor familii. Oamenii împovăraţi de griji pot descoperi aici liniştea necesară pentru a-şi evalua mai bine viaţa şi pentru a relua, cu încredere, drumul către Dumnezeu, creşterea în comuniune de iubire sfântă cu El.
De aceea, în pastoraţia familiei trebuie să cultivăm legătura duhovnicească dintre parohie şi mănăstire, dintre viaţa de rugăciune, sfatul duhovnicesc şi ajutorul frăţesc.
IV. Sfintele soţii şi mame în comuniunea familiei creştine
Familia creştină este chemată să devină un loc în care credinţa se învaţă prin cuvânt şi prin exemplu. Copilul descoperă puterea rugăciunii, rugându-se împreună cu părinţii săi, înţelege iertarea atunci când o vede pusă în aplicare şi deprinde milostenia participând la ajutorarea concretă a altora.
Sfintele soţii şi mame ne arată că viaţa de familie poate fi o cale de sfinţire. Grija pentru cei ai casei, răbdarea în boală, fidelitatea în încercări şi efortul păstrării păcii conjugale au o mare valoare duhovnicească atunci când sunt împlinite în iubirea lui Hristos.
Fericitul Augustin sintetizează bunătăţile căsătoriei astfel: „Acestea sunt toate bunurile pentru care căsătoriile sunt bune: urmaşii, fidelitatea, Sfânta Taină a Cununiei”[3]. Darul copiilor, fidelitatea reciprocă şi sfinţenia legăturii conjugale cer o cultivare stăruitoare. Iubirea dintre soţ şi soţie se maturizează prin asumarea responsabilităţii familiale, prin fidelitate şi prin renunţarea la egoism pentru binele celuilalt şi al familiei.
Un exemplu grăitor pentru legătura dintre educaţia creştină în familie şi viaţa de sfinţenie este Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea, pomenită la 12 aprilie, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, pomenit la 11 aprilie. Înainte de intrarea în monahism, ea şi-a crescut cei patru fii în credinţă, iar după ce a rămas văduvă şi-a continuat viaţa de rugăciune şi nevoinţă la Mănăstirea Pasărea. În viaţa Sfintei Cuvioase Filofteia vedem legătura dintre slujirea familiei şi dăruirea monahală, unite prin aceeaşi iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
De asemenea, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, pomenită la 16 august, ne oferă o mărturie despre devotamentul unei soţii şi mame creştine trecute prin încercarea pierderii celor dragi. Viaţa ei, marcată de moartea martirică a soţului şi a celor patru fii, ne îndeamnă să ne apropiem cu evlavie de taina suferinţei îndurate cu credinţă.
Toate aceste exemple ne îndeamnă să ajutăm cu mare grijă familiile încercate de boală, de despărţire sau de moarte. În asemenea împrejurări, cuvântul nostru trebuie unit cu prezenţa, rugăciunea şi ajutorul concret.
O înţelegere corectă din punct de vedere duhovnicesc a familiei ne fereşte de idealizări care pot ascunde suferinţe reale. Soţul şi soţia au amândoi nevoie să înveţe să asculte şi să îşi ceară iertare. Au nevoie să împartă în mod egal responsabilităţile casei şi ale creşterii copiilor. Au nevoie uneori şi de sprijinul duhovnicului, şi de ajutorul altor persoane competente.
Mama are o contribuţie deosebită în formarea copilului, iar tatăl este chemat să fie receptiv, activ şi responsabil. Creşterea copiilor este o lucrare comună. Iubirea jertfelnică a mamei pentru copii trebuie însoţită de sprijinul soţului şi al comunităţii, pentru ca ea să nu poarte singură povara acestor griji.
Totodată, familiile care nu pot avea copii trebuie întâmpinate cu delicateţe. Suferinţa lor cere sensibilitate şi rugăciune. Comuniunea dintre soţ şi soţie îşi păstrează valoarea eternă, iar iubirea lor poate rodi în numeroase alte forme de slujire şi de ocrotire a vieţii.
Un exemplu luminos al iubirii materne şi al misiunii duhovniceşti este Sfânta Monica. Fericitul Augustin vorbeşte despre ea cu recunoştinţa fiului care a înţeles, în lumina propriei întoarceri la Dumnezeu, puterea rugăciunii şi a răbdării mamei sale. Descriind grija ei pentru oamenii din jur, el scrie: „Ne-a purtat de grijă ca şi cum ne-ar fi născut pe toţi; ne-a slujit ca şi cum s-ar fi născut din noi toţi”[4]. Aceste cuvinte arată o iubire care trece dincolo de legăturile de rudenie. Sfânta Monica îi ia pe ceilalţi oameni în grija sa şi le slujeşte cu smerenie. Maternitatea trupească pentru fiul ei devine astfel şi o maternitate duhovnicească pentru toţi creştinii.
În această lumină trebuie înţeleasă lucrarea femeilor care îi încurajează pe oamenii descurajaţi, îi îndrumă pe toţi cei ce au nevoie de orientare şi sfat bun, îi ascultă pe cei singuri şi îi ajută pe cei aflaţi în suferinţă. Prin rugăciune şi bunătate, ele contribuie la creşterea acestora în credinţă.
Pentru părinţii îngrijoraţi de îndepărtarea copiilor de Biserică, exemplul Sfintei Monica este un îndemn la speranţă şi discernământ. Rugăciunea trebuie unită cu răbdarea, cu exemplul personal şi cu păstrarea unei relaţii în care copilul să poată găsi ascultare şi încredere.
Credinţa se transmite printr-o mărturie vie şi creează comuniune. Rigoarea excesivă sau disciplina lipsită de iubire poate îndepărta, iar nepăsarea sau neglijenţa poate lăsa copilul sau tânărul fără repere. De aceea, părinţii au nevoie de discernământ pentru a uni fermitatea cu blândeţea şi libertatea cu responsabilitatea.
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne ajută să înţelegem familia în legătură cu viaţa de comuniune a Bisericii. El subliniază limpede: „Membrii familiei sunt chemaţi să–şi dea în acest scop în primul rând lor un ajutor reciproc. Ei sunt chemaţi să–şi ierte unii altora greşelile ce le săvârşesc ca oameni, să se îndemne cu cuvântul şi cu pilda la ferirea de lucruri urâte, să se ajute în cele bune, să se îngrijească unul de altul şi să se îndemne cu pilda la rugăciune. Şi, făcând astfel, ei simt cum înaintează spre Hristos”[5].
Ajutorul reciproc manifestă, confirmă şi întăreşte iubirea dintre soţ şi soţie. El se exprimă în disponibilitatea de a asculta, în grija faţă de cel obosit, în sprijinirea celui bolnav şi în asumarea împreună a hotărârilor importante. Prin asemenea fapte, membrii familiei învaţă să depăşească închiderea egoistă în propriile dorinţe sau nevoi.
Această învăţătură are o mare însemnătate pastorală. Dacă vorbim despre familie numai în termeni generali, există riscul să nu ajungem la problemele ei concrete. Suntem chemaţi să îi ajutăm pe oameni să descopere cum se trăiesc credinţa şi iubirea în mijlocul multor griji, alocarea timpului şi rezolvarea neînţelegerilor.
Participarea la Sfânta Liturghie va da multe roade bune în relaţiile dintre membrii familiei. Împărtăşirea de viaţa lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, din Sfânta Euharistie, ne cheamă să devenim mai atenţi, mai îngăduitori şi înţelegători, mai răbdători şi mai dispuşi la împăcare. Familia creştină primeşte astfel putere să transforme greutăţile în prilejuri de apropiere şi de sporire a comuniunii familiale.
În parohii, aceste preocupări se pot concretiza în cateheze pentru familii, întâlniri pregătitoare pentru Cununie, activităţi comune pentru părinţi şi copii, precum şi sprijin pentru persoanele vârstnice. Colaborarea cu medici, psihologi, profesori şi asistenţi sociali poate completa, potrivit competenţelor fiecăruia, această lucrare duhovnicească.
Organizaţiile de femei creştine au un rol important în această slujire. Experienţa lor poate ajuta comunitatea să identifice nevoi care altfel rămân neobservate şi să ofere un răspuns apropiat de viaţa oamenilor.
Cunoaşterea vieţii sfintelor femei recent canonizate poate susţine această lucrare pastorală. Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea ne oferă un exemplu de educaţie creştină şi dăruire, Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea ne îndeamnă la rugăciune şi smerenie, iar Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu ne întăreşte în speranţa în timpul suferinţei.
În încheiere, reţinem următoarele îndemnuri:
Cinstirea sfintelor femei din calendar ne cheamă să unim memoria recunoscătoare cu urmarea exemplului lor.
Să cultivăm respectul pentru demnitatea fiecărei femei şi recunoştinţa pentru darurile prin care ea contribuie la viaţa Bisericii şi a societăţii. Să sprijinim mamele şi taţii în responsabilitatea lor, să fim aproape de copii şi de vârstnici şi să îi ajutăm pe cei care suferă în tăcere, smerenie şi răbdare.
Familia se întăreşte când membrii ei se roagă împreună, îşi poartă reciproc sarcinile şi păstrează dorinţa împăcării. Biserica este chemată să binecuvânteze şi să ajute această creştere cu răbdare, discernământ şi iubire generoasă sau darnică.
Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Sfintei Cuvioase Filofteia de la Pasărea, a Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea, a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu şi a tuturor sfintelor femei, să ne dăruiască tuturor înţelepciune, râvnă şi iubire pastorală, pentru întărirea familiilor în credinţă, pentru intensificarea comuniunii bisericeşti şi pentru mântuirea celor încredinţaţi spre păstorire.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea a XXXVII-a, 7, în: PG 36, 289; vezi şi în: Sources Chrétiennes, nr. 318, introduction, texte critique et notes par Claudio Moreschini, traduction par Paul Gallay, Paris, Les Éditions du Cerf, 1985, pp. 284-285 .
[2] Sfântul Ambrozie al Milanului, De virginibus, II, 2, 6, în: PL 16, 208.
[3] Fericitul Augustin, De bono conjugali, XXIV, 32, în: PL 40, 394.
[4] Fericitul Augustin, Confessiones, IX, 9, 22; în: PL 32, 773.
[5] D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 44

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 5, Ultimul acces: 2026-11-13 01:31:45

Timp total: 0.04s...

[]:1