Patriarhul Daniel a transmis condoleanţe la înmormântarea domnului Constantin Popa

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel a transmis condoleanţe la înmormântarea domnului Constantin Popa

[2026-09-11]

Alexandru Boboc

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis vineri un mesaj de condoleanţe la înmormântarea domnului Constantin Popa, tatăl arhidiaconului Gheorghe-Cristian Popa, consilier patriarhal şi Directorul Trinitas TV.
Preafericirea Sa l-a descris pe domnul Constantin Popa drept „un mirean credincios al Bisericii Ortodoxe, soţ şi părinte iubitor, om bun şi blând, care, prin felul său de a fi, prin munca sa şi prin dragostea dăruită familiei şi celor din jur, lasă în urmă o amintire luminoasă”.
„Dincolo însă de înşiruirea datelor unei biografii, adevărata măsură a vieţii unui om se descoperă în iubirea pe care a dăruit-o, în binele pe care l-a făcut, în jertfa pe care a ştiut să o poarte în tăcere pentru cei apropiaţi şi în amintirea pe care o lasă în sufletele lor”, a subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Slujba de înmormântare a fost oficiată în Biserica „Izvorul Tămăduirii” din satul Prăjeşti, comuna Măgireşti, judeţul Bacău.
Mesajul integral:
Domnul Constantin Popa (25 noiembrie 1952 – 8 septembrie 2026) – întemeietor de familie creştină şi ziditor de punţi între locuri, oameni şi generaţii
Am aflat cu profundă întristare vestea trecerii din această viaţă a robului lui Dumnezeu Constantin Popa, mirean credincios al Bisericii Ortodoxe, soţ şi părinte iubitor, om bun şi blând, care, prin felul său de a fi, prin munca sa şi prin dragostea dăruită familiei şi celor din jur, lasă în urmă o amintire luminoasă.
În faţa tainei morţii, durerea despărţirii ne arată cât de adânci sunt legăturile iubirii dintre oameni. Însă Biserica lui Hristos nu-i lasă fără mângâiere pe cei aflaţi în faţa mormântului, deoarece credinţa în Domnul Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat luminează întunericul despărţirii vremelnice prin nădejdea vieţii veşnice.
Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, pentru creştin, moartea nu este trecere în nefiinţă, nici sfârşit absolut al persoanei, ci despărţirea vremelnică a sufletului de trup şi trecerea spre întâlnirea cu Dumnezeu, în aşteptarea Învierii celei de obşte.
Domnul Constantin Popa s-a născut la 25 noiembrie 1952, în satul Prăjeşti, comuna Măgireşti, judeţul Bacău, din părinţii Emil şi Ana Popa, provenind dintr-un neam cu rădăcini adânci în vechea comunitate a răzeşilor găzari, familie în care credinţa ortodoxă şi legătura cu Biserica s-au transmis din generaţie în generaţie.
Din acest neam s-au ridicat mai mulţi slujitori ai Sfântului Altar, între care şi Episcopul Ioachim Mareş al Huşilor (1927-2009), iar însăşi tradiţia familiei a păstrat peste timp o legătură apropiată cu slujirea preoţească. Această moştenire avea să rodească şi în propria sa familie, doi dintre cei trei fii ai săi primind Taina slujirii preoţeşti, astfel încât firul credinţei primit de la înaintaşi continuă, într-un chip firesc şi binecuvântat, în generaţiile următoare.
După absolvirea Liceului de Cultură Generală din Moineşti, în anul 1971, şi-a început, în acelaşi an, activitatea profesională. Între anii 1979 şi 1981 a urmat Şcoala de Maiştri din cadrul Grupului Şcolar de Petrol Moineşti, obţinând calificarea de maistru, specialitatea structuri în construcţii, iar în anul 1982 a fost promovat în această funcţie.
Activitatea sa profesională s-a desfăşurat timp îndelungat în domeniul construcţiilor, prin diferitele structuri şi întreprinderi care au funcţionat de-a lungul anilor în zona Moineşti. Calificarea sa profesională, dobândită prin studiu şi consolidată printr-o experienţă îndelungată, a fost însoţită de pricepere, cinste şi corectitudine.
Însă, dincolo de lucrările pe care le-a avut în grijă, cei care l-au cunoscut îşi amintesc mai ales felul său de a lucra cu oamenii. Ştia să-i unească, să-i îndrume şi să-i încurajeze, preocupându-se nu numai ca celor aflaţi în responsabilitatea lui să nu le lipsească cele necesare, ci şi ca ei să crească, să capete încredere şi să dorească mai mult de la propria lor viaţă. Astfel, lucrarea sa de constructor a căpătat şi un înţeles simbolic de ziditor: a ştiut să construiască poduri între locuri şi a înţeles să creeze punţi între oameni.
La 8 septembrie 1984, Constantin Popa s-a căsătorit cu Lenuţa Popa, împreună întemeind o familie binecuvântată cu trei fii: preotul Constantin, arhidiaconul Gheorghe-Cristian şi Ioan-Dorin, cadru medical. Dincolo însă de înşiruirea datelor unei biografii, adevărata măsură a vieţii unui om se descoperă în iubirea pe care a dăruit-o, în binele pe care l-a făcut, în jertfa pe care a ştiut să o poarte în tăcere pentru cei apropiaţi şi în amintirea pe care o lasă în sufletele lor.
În acest sens, chipul lui Constantin Popa rămâne strâns legat de familie. Şi-a iubit soţia, copiii şi nepoţii, cu o inimă jertfitoare şi plină de bunătate. O grijă deosebită a purtat formării celor trei fii ai săi, dorind să le ofere o educaţie aleasă şi punând cu generozitate resursele familiei în slujba creşterii şi pregătirii lor. Pentru el, bucuria împlinirilor copiilor şi ale nepoţilor era mai importantă decât orice satisfacţie personală; modestia îl făcea să vorbească foarte puţin despre propria persoană, iar cu adevărat bucuros devenea atunci când vorbea despre cei dragi.
Bucuria familiei sale s-a împlinit apoi prin cei şase nepoţi – Teodor, Maria Nectaria, Efrem-Ioan, Iustin, Damian şi Diana-Ilinca, pe care i-a iubit cu aceeaşi inimă largă cu care şi-a înconjurat întreaga familie. În ei vedea continuarea familiei şi unul dintre cele mai mari daruri ale vieţii sale, iar faptul că vorbea cu atâta bucurie despre copii şi nepoţi arată cât de adânc era pentru el sentimentul apartenenţei la familie şi cât de mare era recunoştinţa sa pentru binecuvântările primite de la Dumnezeu.
Bunătatea sa era însoţită de o generozitate firească. Ajuta atunci când i se cerea, chiar cu preţul unei renunţări personale, iar această disponibilitate faţă de aproapele nu era însoţită de dorinţa de a fi văzut sau lăudat. Modestia şi simplitatea au rămas trăsături puternice ale personalităţii sale. Într-o lume în care omul este adesea ispitit să îşi facă cunoscute propriile reuşite, domnul Constantin Popa a ales discreţia, lăsând faptele şi relaţiile cu semenii să vorbească în locul său.
În acelaşi timp, era un om care ştia să aducă bucurie în jurul său. Avea un simţ al umorului deosebit şi darul de a stârni un zâmbet chiar şi atunci când împrejurările vieţii deveneau apăsătoare. Această capacitate de a aduce bună dispoziţie era expresia unei bunătăţi care dorea să uşureze povara celuilalt. Se bucura, de asemenea, de frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, de lumină, de aerul curat, de pădure, de roadele pământului şi de flori, primind lucrurile simple ale vieţii cu inimă deschisă şi recunoscătoare.
Mai presus de toate, în anii maturităţii sale duhovniceşti, legătura cu Biserica a devenit pentru Constantin Popa izvor de lumină şi de întărire. Un moment cu o puternică însemnătate sufletească a fost pelerinajul săvârşit în Sfântul Munte Athos, împreună cu cei trei fii ai săi, la împlinirea vârstei de 70 de ani, experienţă pe care a considerat-o cea mai frumoasă din viaţa sa.
După această călătorie, chiar dacă puterile trupeşti au început să slăbească, a rămas nelipsit de la sfintele slujbe oficiate la Catedrala „Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Ierarh Nicolae” din Moineşti şi a păstrat rânduiala Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii, până la plecarea sa la Domnul în ziua de 8 septembrie 2026, la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.
Astfel, moştenirea credinţei primite într-o familie cu veche tradiţie bisericească nu a rămas pentru el doar o amintire a înaintaşilor, ci s-a întâlnit, spre sfârşitul vieţii, cu o tot mai stăruitoare apropiere de viaţa sacramentală a Bisericii.
În această perspectivă, înţelegem mai bine că viaţa creştinului nu se măsoară numai prin numărul anilor săi, nici numai prin realizările văzute, ci mai ales prin felul în care darurile primite de la Dumnezeu devin iubire, slujire, jertfă şi binecuvântare pentru ceilalţi. Iar în familia domnului Constantin Popa, legătura dintre generaţii capătă o semnificaţie aparte: credinţa primită de la strămoşi, într-un neam care a dăruit Bisericii slujitori ai Sfântului Altar, a fost transmisă mai departe copiilor şi nepoţilor, devenind astfel o moştenire spirituală vie, chemată să rodească şi în viitor.
Astăzi, privind cu recunoştinţă la viaţa robului lui Dumnezeu Constantin, familia şi cei apropiaţi nu îşi amintesc doar un om al muncii şi al datoriei, ci mai ales un soţ iubitor, un părinte jertfelnic, un bunic bucuros de nepoţii săi, un om bun şi blând, generos şi modest, care a ştiut să îi apropie pe oameni şi să aducă lumină şi bună dispoziţie în jurul său. Aceasta este moştenirea nevăzută, dar trainică, pe care o lasă: nu una alcătuită din lucruri trecătoare, ci din iubirea sădită în inimile celor din familie, din binele făcut semenilor şi din amintirea unei vieţi trăite cu simplitate şi demnitate.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca, atunci când îi conducem pe cei dragi spre mormânt, să nu ne întristăm asemenea celor care nu au nădejde (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-14). Apostolul nu ne cere să nu plângem, pentru că lacrimile izvorâte din iubire sunt fireşti şi omeneşti; ne îndeamnă însă ca durerea noastră să nu devină deznădejde. Creştinul plânge despărţirea, dar crede în reîntâlnire; simte golul lăsat de cel plecat, dar se roagă; priveşte mormântul, dar aşteaptă Învierea. De aceea, pomenirea celor adormiţi este o lucrare a iubirii care continuă dincolo de hotarul morţii.
În aceste momente de durere şi despărţire vremelnică, până la Învierea de obşte, adresăm doamnei Lenuţa Popa, celor trei fii – preotul Constantin, arhidiaconul Gheorghe-Cristian şi domnul Ioan-Dorin –, nepoţilor, rudelor, prietenilor şi tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit pe Constantin Popa un gând părintesc de mângâiere, compasiune şi întărire sufletească. Durerea pierderii unei persoane atât de apropiate nu poate fi înlăturată prin cuvinte, însă ea poate fi luminată şi diminuată prin credinţă, rugăciune şi recunoştinţă. Iubirea adevărată nu încetează odată cu moartea, ci se transformă în rugăciune şi în pomenire.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, Biruitorul morţii şi Domnul vieţii, să ierte toate greşelile cele cu voie şi cele fără de voie ale robului Său Constantin, să odihnească sufletul său împreună cu drepţii, în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, iar familiei îndoliate şi tuturor celor care îl plâng să le dăruiască mângâiere, pace, putere sufletească şi nădejdea binecuvântată a revederii în lumina Învierii celei de obşte.
Veşnica lui pomenire din neam în neam!
Cu părinteşti condoleanţe şi binecuvântări pentru familia îndoliată,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 5, Ultimul acces: 2026-09-26 15:24:46

Timp total: 0.04s...

[]:1