Marie-Françoise Baslez: Cum au devenit creştinii catolici. Secolele I-V

Acasă > Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Marie-Françoise Baslez: Cum au devenit creştinii catolici. Secolele I-V

[2026-09-23]

La Editura Sapientia din Iaşi a apărut recent cartea „Cum au devenit creştinii catolici. Secolele I-V”, scrisă de Marie-Françoise Baslez şi tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecţia „Istoria Bisericii”, în format 14×20, are 322 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 40 lei.

„Ai spus «catolic»? Dar ce fel de catolic?” – întreabă un guvernator roman, interogând un preot creştin din Smirna în timpul persecuţiei din anul 250. Întrebarea ni se pare nepotrivită. A fi catolic înseamnă astăzi a aparţine Bisericii Romane, ce transmite o imagine în care se confundă universalismul, unitatea şi tradiţia. Printr-un reflex natural care constă în reconstituirea trecutului în funcţie de ceea ce observăm în prezent, normele „catolicităţii” ni se par ca o dimensiune orizontală şi spaţială a Bisericii – spaţiul evanghelizării extins la întreaga lume -, dar şi ca o axă verticală reprezentată de o tradiţie şi, în cele din urmă, ca o centralizare în jurul Romei. Catolicitatea Bisericii de astăzi se bazează pe un trepied: o unitate de credinţă, rezultată din respingerea ereziilor, o unitate de cult în întreg spaţiul creştinat, o unitate instituţională în jurul unui centru de guvernare, papalitatea, care s-a impus în timpul schismelor.
Identificarea catolică nu a fost la fel de evidentă pentru grecii şi romanii care au asistat la apariţia noii religii. Guvernatorul roman afişează o ironie oarecum dispreţuitoare, căci cuvântul desemna probabil iniţial un cenzor! Katholikos era de fapt un cuvânt împrumutat din limba profană, ca multe alte cuvinte din vocabularul ecleziastic, fără conotaţii religioase speciale. Nici nu era cea mai frecventă modalitate de a exprima universalul în limba greacă, redat de altfel prin referire la spaţiul lumii, cel al „pământului locuit” (oikoumene în greacă, ce va da „ecumenic”), sau în raport cu „lumea întreagă” (kosmos), ansamblul ordonat pe care îl constituie reuniunea oamenilor.
În secolul al II-lea d.C., termenul „catolic” trebuie înţeles mai întâi în sensul de „general”, vehiculând ideea foarte modernă de universal şi cuprinzător: astfel, în limbajul papirusurilor, o „scrisoare catolică” este o scrisoare de interes general; un „cuvânt catolic”, un loc comun [o afirmaţie general valabilă]; „istoria catolică”, o istorie globală, în opoziţie cu monografiile particulare şi locale. Sub Imperiul Roman, termenul căpătase o accepţie financiară şi juridică mai tehnică, pentru a desemna conturile generale ale guvernului central, sau o clasificare a legislaţiei care distingea ordonanţele cu aplicabilitate colectivă de reglementările particulare sau individuale. În definitiv, în lumea greco-romană, „catolic” era folosit mai ales în sens comparativ pentru a opune generalul particularului, distingând două niveluri sau două ordine de realităţi.
De aceea, cuvântul a căpătat o semnificaţie religioasă în iudaismul elenizat al diasporei. Filon din Alexandria îl foloseşte la începutul Imperiului Roman pentru a explica dubla apartenenţă a evreilor: identitatea ebraică se înscrie, desigur, într-un cadru sociopolitic determinat, dar ea îi însoţeşte pe evrei oriunde în lume; este catolică în sensul de „universală”, deoarece este determinată de alegerea divină; ea se exprimă prin respectarea unor legi speciale care au, la rândul lor, o semnificaţie catolică în sensul de „generală”, deoarece se bazează pe un oracol al Domnului. Filon, evreu din diaspora, dintr-o generaţie anterioară lui Paul, consideră că identitatea ebraică este referinţa comunitară „cea mai universală (katholikoteros)”, deoarece asociază unei domicilieri locale, aleatorii, o dimensiune transcendentă, polarizată atunci în jurul templului, care este practic coextensivă la întreaga lume locuită. Accepţia cuprinzătoare a termenului „catolic”, care justifica utilizarea sa oficială în administraţie, ne îndeamnă să reflectăm asupra statutului universalismului creştin în contextul Imperiului Roman şi asupra experienţei de globalizare pe care acesta l-a reprezentat, inserându-l într-o dezbatere de actualitate.
Cu toate acestea, a fost nevoie de trei secole pentru a defini mai complet Biserica drept „una, sfântă, catolică şi apostolică”, în cadrul Conciliului de la Niceea din 325, şi de încă un secol pentru ca „ortodoxia” să fie definitiv configurată după Conciliul de la Calcedon din 451 – care constituie finalul acestui studiu. Identificarea Bisericii universale a fost, aşadar, cumulativă şi progresivă. Ea denotă o lungă muncă de maturizare, reflectată într-un alt mod de imaginea turnului în construcţie, care se ridică şi se dărâmă, rămânând neterminat până la sfârşitul timpurilor. Această reprezentare dinamică, a creştinilor din Antichitate, introduce istoria şi actorii săi în procesul de construcţie a Bisericii catolice, alături de factorii doctrinari. Ea conduce la înţelegerea faptului creştin în pluralitatea inscripţiei sale geopolitice locale, care a fost punctul de plecare al construcţiei ecleziale. (Marie-Françoise Baslez)
Share

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 22, Ultimul acces: 2026-09-26 00:41:55

Timp total: 0.05s...

[]:1