Patriarhul Daniel: Postul Mare este şcoală duhovnicească a înfrânării şi a pocăinţei (Text integral)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel: Postul Mare este şcoală duhovnicească a înfrânării şi a pocăinţei (Text integral)

[2026-02-24]

de Alexandru Boboc

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit luni, la slujba Canonului Mare, un cuvânt intitulat „Postul Mare este şcoală duhovnicească a înfrânării şi a pocăinţei”.
„Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că postul este şcoală a eliberării de patimi egoiste şi de creştere în virtuţi, şcoală a libertăţii de a alege între Dăruitor şi darurile Sale. Ce e mai important, Dăruitorul sau darurile Sale?”, a subliniat Patriarhul României.
Preafericirea Sa a explicat înţelesul şi folosul Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul în Postul Mare, pe care a prezentat-o ca pe „o epicleză a Liturghiei de pocăinţă”.
Părintele Patriarh Daniel a oficiat slujba Canonului Mare în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reşedinţei Patriarhale.
Textul integral:
Postul Mare este şcoală duhovnicească a înfrânării şi a pocăinţei
Astăzi este prima zi din Postul Mare sau Postul Sfintelor Paşti, în care se citeşte o parte din Canonul Sfântului Andrei Criteanul.
Postul a fost instituit în Rai ca exerciţiu de înfrânare şi ca libertate a omului de‑a alege între Creatorul Dăruitor şi pomul interzis de El.
Există multe înţelesuri duhovniceşti şi multe metafore în care a fost descris postul. Postul Sfintelor Paşti este considerat o primăvară duhovnicească a sufletului, o înnoire a lui spirituală. În Europa, perioada Postului Sfintelor Paşti este o perioadă care coincide cu primăvara calendaristică. În antichitate, anul roman începea cu luna martie. Mai târziu, în anul 46 (î.Hr.), Iulius Cezar (63‑44 î.Hr.) a introdus lunile ianuarie şi februarie înaintea lunii martie, încât luna ianuarie este prima lună din calendarul iulian.
Pentru noi, creştinii, semnificaţia duhovnicească a Postului Sfintelor Paşti este legată de o înnoire duhovnicească a vieţii creştinului, după o eliberare sau iertare de păcatele săvârşite, iar această eliberare se face prin pocăinţă. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că pocăinţa care nu e însoţită de rugăciune şi post nu este suficient de puternică. Nu este suficient un simplu regret, ci este necesară o căinţă continuă, însoţită de cererea de iertare a păcatelor săvârşite, precum şi de o schimbare a felului de a gândi, de a vorbi şi de a vieţui al omului.
Despre vechimea postului, Sfântul Vasile cel Mare, în celebrele sale Omilii despre Post, spune că „legea postului a fost dată în Paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti. «Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului», zice Domnul. Cuvântul nu mâncaţi este o lege a postului şi a înfrânării. Dacă Eva ar fi postit şi nu ar fi mâncat din pom, nu am mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că n‑au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi (Marcu 2, 17). Ne‑am îmbolnăvit prin păcat. Să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă‑te dar înaintea lui Dumnezeu prin post” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Post, Omilia I, 3, Editura Basilica, Bucureşti, 2019, pp. 14‑15).
De ce a interzis Dumnezeu gustarea din acest pom? Pentru că Adam şi Eva nu erau suficient de pregătiţi duhovniceşte. Cunoaşterea creaţiei de către oameni se realiza în etape, ca şi creşterea lor duhovnicească. Iar primul moment de încercare a primilor oameni a fost de a‑i pune să aleagă între Dăruitor şi darurile Sale.
Dumnezeu, Creatorul universului şi al oamenilor, i‑a pus pe oameni în faţa unui examen de maturitate, şi anume aveau de ales între Creator şi creatură, între Dăruitor şi unul dintre darurile Sale. Este vorba aici de un examen de fidelitate sau de ascultare. Dacă Adam şi Eva ar fi înţeles că e mai importantă ascultarea de Dumnezeu Dăruitorul decât darurile create de El, atunci ei creşteau duhovniceşte.
Însă, cartea Facerii ne arată că aceşti primi oameni, Adam şi Eva, au fost sfătuiţi cu viclenie şi amăgiţi de şarpe. Mai înainte, Dumnezeu a zis către Adam: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2, 17). Dar „şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul». De aceea, femeia, socotind că rodul pomului era bun de mâncat şi plăcut ochiului la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s‑au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi – adică dezbrăcaţi – şi au cusut frunze de smochin şi şi‑au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin Rai în răcoarea serii, s‑au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi a zis: «Adame, unde eşti?» (care poate fi înţeles şi: în ce stare te afli?) A răspuns acesta, zicând: «Am auzit glasul Tău în Rai şi m‑am temut, căci sunt gol, şi m‑am ascuns». Şi i‑a zis Dumnezeu: «Cine ţi‑a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi‑am poruncit să nu mănânci?» Zis‑a Adam: «Femeia, pe care Tu mi‑ai dat‑o să fie cu mine, aceea mi‑a dat din pom şi am mâncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?» Iar femeia a zis: «Şarpele m‑a amăgit şi eu am mâncat». Zis‑a Domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului. Pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul»” (cf. Facerea 3, 4‑15). Întrucât în limba ebraică subiectul este un masculin, nu un feminin, se poate citi: „acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Astfel, misteriosul ACELA se referă la Hristos, Fiul Fecioarei.
Şi mai spune Scriptura: „Domnul Dumnezeu l‑a scos din grădina cea din Eden pe Adam ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam l‑a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea 3, 23‑24).
Din Sfânta Scriptură înţelegem că Adam şi Eva au fost înşelaţi printr‑un sfat viclean care a venit de la şarpe. Dar cine este şarpele acesta atât de inteligent, de viclean şi de prefăcut? Ne spune Sfântul Apostol Pavel când scrie: „Precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa mă tem ca nu cumva să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos” (2 Corinteni 11, 3).
Iar Sfântul Apostol Ioan ne spune că „diavolul de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). De asemenea, în cartea Înţelepciunea lui Solomon se spune că „Dumnezeu n‑a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l‑a făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s‑o cunoască” (cf. Înţelepciunea lui Solomon 1, 13; 2, 23‑24).
Din ce motiv diavolul i‑a înşelat pe primii oameni, Adam şi Eva? Diavolul, după ce a căzut din cer ca urmare a răzvrătirii şi a mândriei sale, el a devenit invidios pe om, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat la asemănarea cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26‑27). De aceea, diavolul are o mare răutate în sine şi o invidie neţărmurită faţă de om.
Sfântul Ioan Evanghelistul îl numeşte pe diavol ucigător de oameni, tocmai fiindcă i‑a îndemnat pe oameni să încalce porunca dată lor de Dumnezeu. Într‑adevăr, protopărinţii Adam şi Eva, prin neascultare, adică prin ruperea comuniunii lor de iubire cu Dumnezeu, izvorul vieţii, au murit mai întâi spiritual, iar după moartea spirituală a venit mai târziu şi moartea fizică, deoarece Dumnezeu i‑a spus omului: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).
Totuşi, întrucât omul a fost înşelat de diavolul, Dumnezeu a arătat mai târziu milostivire faţă de oameni, tocmai pentru că omul nu a căzut în neascultare de Dumnezeu din proprie iniţiativă, ci pentru că a fost amăgit de diavolul cel invidios.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) spune că dorinţa omului de a fi ca Dumnezeu nu era un păcat în sine, deoarece omul creat după chipul lui Dumnezeu avea vocaţia de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 1, 26‑27), ci păcat este faptul că omul voieşte să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Lucifer, numit şi diavolul sau satana.
Cum a ajuns diavolul dintr‑un arhanghel bun, plin de lumină, să devină un înger căzut, plin de răutate şi invidie? Ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, într‑una din catehezele sale baptismale (Cateheza a II‑a. Către cei ce au să se lumineze), şi anume când citează pe Prorocul Iezechiel (cap. 28, 12‑13, 15, 17) zicând că, la început, acest arhanghel s‑a îndrăgostit de propria lui frumuseţe şi a devenit mândru: „Din pricina frumuseţii tale s‑a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi‑ai pierdut înţelepciunea. De aceea te‑am aruncat la pământ” (Iezechiel 28, 17). Adică Lucifer s‑a privit pe sine, cum am zice noi, astăzi, într‑un mod narcisist, uitând pe Cel ce i‑a dăruit frumuseţea, uitând pe Dumnezeu‑Creatorul.
Iar profetul Isaia vorbeşte despre dorinţa lui Lucifer de‑a pune tronul său pe norii cerului şi de‑a fi ca Dumnezeu (cf. Isaia 14, 13‑14). Deci, la început, mândria lui Lucifer s‑a manifestat ca iubire de sine pătimaşă, privind la frumuseţea proprie, pe care nu şi‑a dat‑o el însuşi, ci i‑a fost dată de Dumnezeu Cel care l‑a creat. Iar în loc să‑I mulţumească lui Dumnezeu pentru frumuseţea şi lumina şi slava cu care a fost înzestrat, acesta s‑a răzvrătit şi a dorit să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu şi în neascultare de Dumnezeu.
Astfel, diavolul a fost prima creatură care, din iubire pătimaşă de sine şi din mândrie, a devenit neascultător de Dumnezeu. Mai târziu, protopărinţii Adam şi Eva, fiind imaturi duhovniceşte, au fost înşelaţi de diavolul, devenind şi ei neascultători de Dumnezeu. De aceea, în cartea Înţelepciunea lui Solomon se spune că „prin invidia diavolului moartea a intrat în lume”.
Pentru a îndrepta sau vindeca în noi păcatul neascultării de Dumnezeu, al neînfrânării şi al lăcomiei de lucruri materiale, limitate şi trecătoare, urmând pilda Domnului Iisus Hristos, Biserica Sa practică postul ca fiind şcoală a înfrânării, luptă cu duhurile rele pentru eliberarea treptată din patimile egoiste şi pentru a creşte în virtuţi, dar mai ales pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă care se află în Iisus Hristos, Cel care „S‑a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8), ca să vindece neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva.
Întrucât postul instituit de Dumnezeu în Rai sau Eden, pentru protopărinţii Adam şi Eva, nu a fost împlinit de aceştia, ei devenind neascultători, Domnul Iisus Hristos – Noul Adam, la începutul activităţii Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan de către Ioan, a fost dus în pustie de către Duhul Sfânt, ca să fie ispitit sau încercat duhovniceşte ca om. Acolo, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post şi rugăciune, Iisus a fost ispitit. Evangheliile ne arată modul cum a fost ispitit Iisus după ce a flămânzit.
Sfântul Vasile cel Mare spune că înainte nu se apropiau demonii de El, simţind dumnezeirea Lui. Dar când El a flămânzit ca un om, atunci au prins curaj şi s‑au apropiat de El. El a avut de trecut trei ispite sau încercări. Dar pe toate trei, Domnul Iisus Hristos le‑a respins. Prima a fost ispita lăcomiei de averi materiale, tentaţia de‑a avea pâine fără muncă, fără efort, prin transformarea pietrei în pâine, în mod automat sau magic.
Însă Domnul Iisus Hristos a respins ispita aceasta, zicând că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică nu numai cu hrană biologică sau materială se va hrăni omul, ci şi cu hrană spirituală, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Aşadar, prima ispită respinsă de Iisus a fost lăcomia de averi sau ispita puterii economice.
A doua ispită a fost pofta de stăpânire asupra lumii, ispita sau tentativa puterii politice, de a stăpâni peste popoare sau naţiuni. Diavolul i‑a arătat lui Iisus toate frumuseţile lumii acesteia şi i‑a spus că dacă Se închină lui va primi toate acestea. Însă Domnul Iisus l‑a respins zicând că numai lui Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, se cuvine să ne închinăm, nu diavolului (cf. Matei 4, 10).
Iar a treia ispită pe care a respins‑o Domnul Iisus a fost ispita sau tentaţia slavei deşarte, supraevaluarea narcisistă a eului uman şi iluzia succesului nelimitat, adică ispita de a fi atotputernic ca Dumnezeu, fără comuniune cu Dumnezeu sau în locul lui Dumnezeu. Aceste trei tentaţii au fost respinse de Domnul Iisus Hristos.
Sfinţii Părinţi ne arată că postul Domnului Iisus Hristos în pustie avea ca scop să ne înveţe pe noi oamenii înfrânarea sau lupta duhovnicească, lupta cu ispitele care vin din partea materiei, din partea poftei de stăpânire şi din obsesia de afirmare egoistă de sine sau de slavă deşartă, ca şi cum am fi Dumnezeu, în locul lui Dumnezeu.
Aceste trei ispite sunt permanente în umanitate. De aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că postul este şcoală a eliberării de patimi egoiste şi de creştere în virtuţi, şcoală a libertăţii de a alege între Dăruitor şi darurile Sale. Ce e mai important, Dăruitorul sau darurile Sale?
Din acest motiv, Postul Mare este semnul iubirii credincioşilor ortodocşi faţă de Dumnezeu‑Dăruitorul vieţii şi al tuturor darurilor. Prin post arătăm că ascultarea de Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune este mai importantă decât consumarea cu lăcomie a darurilor materiale oferite de Dumnezeu oamenilor pentru hrana trupului.
În acest înţeles, cine posteşte, dar nu se roagă şi nu cere ajutorul lui Dumnezeu, posteşte doar ca exerciţiu fizic, pentru a păstra linia sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine posteşte, dar nu face milostenie, posteşte ca să se îmbogăţească”, adică adună rezerve pentru viitor.
Aşadar, perioada Postului Mare este şcoală a înfrânării de bucate şi păcate şi a libertăţii omului de‑a oferi întâietate darurilor spirituale, faţă de darurile materiale, de‑a respinge patima lăcomiei de avere, de putere şi plăcere şi de‑a cultiva iubirea harnică şi darnică. În acest sens, comuniunea cu Domnul Iisus Hristos şi cu sfinţii Lui prin rugăciune, prin hrănirea sufletului din cuvintele Scripturii şi din sfintele slujbe, dar mai ales prin spovedania şi împărtăşirea euharistică mai deasă şi prin milostenie este izvor de sfinţire, de pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17).
În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că „postul diminuează greutatea trupului, dar arată mai puternic sănătatea sufletului”. În Postul Sfintelor Paşti, ne înfrânăm de la produsele de origine animală, folosind produse vegetale, pentru a ne ruga mai uşor şi pentru a ne pregăti mai bine pentru împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele lui Hristos care sunt arvuna vieţii veşnice (cf Ioan 6, 45).
Înţelesul şi folosul Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul în Postul Mare
În general, în timpul Postului Mare, sâmbăta se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminica, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Aceste liturghii de sâmbătă şi duminică sunt liturghii euharistice depline, adică săvârşite cu invocarea Duhului Sfânt asupra darurilor euharistice, pâine şi vin.
Însă mulţi dintre credincioşii ortodocşi au dorit să se împărtăşească şi în celelalte zile din Postul Mare: luni, marţi, miercuri, joi şi vineri. Din acest motiv, deşi în aceste zile nu se săvârşeşte liturghia euharistică deplină, adică liturghia cu epicleză, cu invocarea Duhului Sfânt, se săvârşeşte totuşi o rânduială a împărtăşirii numită Liturghia Darurilor înainte sfinţite, care nu este o liturghie euharistică deplină, tocmai fiindcă nu are epicleză euharistică.
Această rânduială a Liturghiei darurilor înainte sfinţite a fost posibilă pentru că Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în care sunt patru cereri de alungare a duhurilor răutăţii şi patru cereri de chemare a duhurilor bunătăţii, deşi nu este o epicleză a Liturghiei euharistice depline, este totuşi o epicleză a Liturghiei de pocăinţă, deoarece, în timpul Postului Mare, de luni până vineri, toate slujbele laolaltă formează o Liturghie a pocăinţei.
Toate slujbele formează o Liturghie a pocăinţei, dar această rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, spune Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, „este epicleza liturghiei de pocăinţă, care nu este o invocare a Duhului Sfânt asupra pâinii şi vinului, ci asupra persoanei care se pocăieşte. Iar schimbarea nu este a pâinii în trupul Domnului şi a vinului în sângele Domnului, ci schimbarea omului păcătos în om virtuos prin iertarea păcatelor ca urmare a pocăinţei şi prin împărtăşirea cu Hristos prin rugăciune şi prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei”.
Această formulare a Sfântului Cuvios Petroniu Tănase de la Prodromu este foarte importantă, fiind pentru prima dată expusă în scrierile sale duhovniceşti, care merită să fie citite. Şi anume, el spune în cartea sa „Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului”, ediţia a treia, apărută la Editura Doxologia, Iaşi, 2011, că Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este epicleza liturghiei de pocăinţă. Şi apoi explică: „Ea este mai mult decât o rugăciune. Este însăşi lucrarea pocăinţei, care schimbă şi înnoieşte pe om. Ea este o preschimbare reală, care ne duce cu mintea la preschimbarea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se preschimbă în trupul şi sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh – cele patru duhuri din rugăciune – omul păcătos se preschimbă în mod duhovnicesc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul fiind epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi primită imediat. Ne‑o adevereşte Sfânta Evanghelie”. Şi dă exemple: „Vameşul a suspinat, zicând: Milostiv fii mie, păcătosul. Şi degrabă s‑a îndreptat. Tâlharul pe cruce a strigat: Pomeneşte‑mă, Doamne, întru împărăţia Ta! Şi îndată a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în Rai.
Iată dar că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu, primind‑o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, sau preschimbarea lui, nu se poate săvârşi dintr‑odată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi. Fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire”. Iar ce spune apoi Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu este, de asemenea, foarte important: „dacă Liturghia Euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu – aceea cu epicleză, din sâmbătă şi duminică –, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste a lui Dumnezeu prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două liturghii într‑o zi. Or noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte liturghia pocăinţei, Liturghia Euharistică – aceasta, cu epicleză – nu se săvârşeşte, Liturghia Darurilor înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea Sfintelor Taine”.
Iată cum românul atonit, Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, pe baza unei înţelegeri duhovniceşti pe care a primit‑o prin scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, spune el, a ajuns la concluzia că Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este epicleza liturghiei de pocăinţă. De aceea, această rugăciune nu se rosteşte sâmbăta şi duminica, când se săvârşeşte Liturghia euharistică deplină, cu epicleză.
În concluzie, Postul Mare este o şcoală a înfrânării şi a pocăinţei, a schimbării sau înnoirii vieţii, prin venirea harului lui Dumnezeu în omul smerit şi rugător, pentru a trăi o viaţă de înfrânare, pace şi sfinţenie, în iubire smerită faţă de Hristos şi iubire darnică faţă de semeni, ca pregătire pentru slăvita şi luminata Sărbătoare a Sfintelor Paşti. Amin.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
(Text revăzut de autor)

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 159, Ultimul acces: 2026-10-02 05:14:15

Timp total: 0.04s...

[]:1