© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Pr. Pasolini: Vrem să rămânem oase uscate sau să ne lăsăm reanimaţi de viaţa adevărată?[2025-03-12]pr. Roberto Pasolini OFMCap (foto: Vatican Media)În a patra meditaţie de la exerciţiile spirituale predicate Curiei Romane, a cărei sinteză o propunem, călugărul capucin subliniază că Dumnezeu nu aşteaptă moartea noastră pentru a ne dărui viaţa veşnică, ci o oferă deja în prezent, dacă îl primim pe Duhul Său. Biblia descrie istoria umană ca o tensiune între promisiunea de viaţă veşnică şi realitatea morţii. Israel, cu fidelităţile şi infidelităţile sale, întrupează această luptă, rămânând în căutare perenă a ţării promise. Sfântul Paul vorbeşte despre om ca despre un muribund care trăieşte (2Cor 6,9), exprimând paradoxul existenţei. Între profeţi, Ezechiel reprezintă această condiţie în viziunea văii oaselor uscate (Ez 37): Israel apare ca un cimitir sub cerul liber, lipsit de viaţă şi speranţă. Dumnezeu porunceşte profetului să vorbească oaselor, care se recompun şi se îmbracă în carne, dar rămân fără viaţă până când Duhul său nu suflă asupra lor. Această viziune nu se referă numai la întoarcerea din exil, ci reflectă condiţia umană: adesea existăm fără a trăi cu adevărat. Oasele uscate simbolizează „prima moarte”, cea interioară, care se manifestă în frică, în apatie şi în pierderea speranţei. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Adam şi Eva după păcat: trupul lor era viu, dar separat de Dumnezeu. Numai Duhul lui Dumnezeu poate reda o viaţă autentică. Totuşi, există şi o „a doua moarte”, adesea înţeleasă ca osândă veşnică, dar care poate fi văzută şi ca moartea biologică. Cel care a depăşit deja prima moarte – adică frica, egoismul şi iluzia controlului – o înfruntă pe a doua fără teroare. Sfântul Francisc de Assisi exprimă asta în Cântarea Fratelui Soare, lăudând pe cel care primeşte moartea în Dumnezeu. Apocalipsul afirmă că „învingătorul nu va fi deloc vătămat de moartea cea de-a doua” (Ap 2,11): cel care trăieşte în credinţă şi în speranţă poate să treacă prin ea fără să fie strivit. Viziunea lui Ezechiel ne învaţă că învierea începe deja acum: Dumnezeu nu aşteaptă moartea noastră pentru a ne dărui viaţa veşnică, ci o oferă deja în prezent, dacă îl primim pe Duhul său. Adevărata întrebare este: vrem să rămânem oase uscate sau să ne lăsăm reanimaţi de viaţa adevărată? * * * Publicăm sinteza celei de-a cincea meditaţii a predicatorului Casei Pontificale care conduce exerciţiile spirituale făcute Curiei Romane în Aula „Paul al VI-lea”. Călugărul capucin subliniază că se poate trăi prezentul, experimentând învierea, dacă se încredinţează lui Cristos suferinţele şi rănile, în loc de a căuta remedii în idoli falşi. Adevărata provocare a drumului nostru nu este numai să trecem prin moarte, ci să recunoaştem că viaţa veşnică începe deja aici. Adesea ne înşelăm că există numai două categorii de persoane: cei vii şi cei morţi. Evanghelia lui Ioan, cu învierea lui Lazăr, provoacă această viziune: adevăraţii morţi nu sunt cei care încetează să respire, ci şi cel care este blocat de frică, de ruşine şi de control. Lazăr, înfăşat în fâşii de pânză care limitează orice mişcare, ne reprezintă pe noi toţi când ne lăsăm sufocaţi de aşteptări şi scheme rigide, pierzând contactul cu libertatea noastră interioară. Marta şi Maria, în faţa morţii fratelui, exprimă o credinţă condiţionată: „Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In 11,221). Această mentalitate reflectă ideea unui Dumnezeu care ar trebui să intervină mereu pentru a ne cruţa durerea. Însă Isus nu a venit să elimine suferinţa, ci s-o transforme: „Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,25). Aşadar, adevărata întrebare nu este dacă vom muri, ci dacă trăim deja cu adevărat, în încrederea în Cristos şi în cuvântul Său. Această provocare reiese şi în episodul femeii care avea hemoragie, o femeie bolnavă de doisprezece ani care, cu toate acestea, îndrăzneşte să atingă mantia lui Isus pentru a căuta vindecarea (Mc 5,25-34). Condiţia sa reprezintă întreaga omenire: căutăm remedii, căutăm viaţă, dar adesea ne încredinţăm unor idoli falşi care ne lasă goliţi. Numai contactul cu Cristos poate aduce o vindecare adevărată, care nu este numai fizică ci interioară: capacitatea de a ne încredinţa şi de a ne simţi primiţi. Isus îi spune: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mc 5,34), arătând că mântuirea nu este o intervenţie externă a lui Dumnezeu, ci se exprimă în capacitatea de a ne deschide la prezenţa sa. Acelaşi lucru este valabil pentru spovadă şi pentru orice experienţă de reconciliere: nu este suficient un act formal, este nevoie ca inima noastră să redescopere încrederea într-un Dumnezeu care ne vrea cu adevărat vii. Semnul lui Lazăr şi vindecarea femeii care avea hemoragie ne pun o întrebare radicală: suntem muribunzi care aşteaptă sfârşitul sau vii care deja au început să experimenteze învierea? Viaţa veşnică nu este numai o răsplată viitoare, ci o realitate pe care putem s-o alegem deja acum, trăind cu libertate, speranţă şi încredere în Dumnezeu care ne cheamă la plinătate. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Patraşcu pentru Ercis.ro) Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 127, Ultimul acces: 2026-09-22 14:07:57
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1
