Cuvântul Patriarhului Daniel la Centenarul Patriarhiei Române (text integral)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cuvântul Patriarhului Daniel la Centenarul Patriarhiei Române (text integral)

[2025-02-04]

de Sorin Ioniţe

La împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt în care subliniază importanţa aniversării ca timp de recunoştinţă, dar şi de cunoaştere mai profundă a istoriei Bisericii noastre.
„De-a lungul celor 100 de ani de existenţă ca instituţie şi organizare, Patriarhia Română a fost lumină călăuzitoare către Hristos Mirele Bisericii, precum şi un factor de unitate şi stabilitate de-a lungul vremurilor grele prin care a trecut”, a spus Preafericirea Sa marţi, la Catedrala Patriarhală.
Despre noii sfinţi proclamaţi la Centenar, Părintele Patriarh a spus că reprezintă „rodul cel mai de preţ pe care Biserica noastră l-a adus în acest răstimp de 100 de ani”.
Textul integral:
Centenarul Patriarhiei Române – timp de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi binefăcătorilor, prilej solemn de cinstire a sfinţilor recent canonizaţi
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,
Stimaţi membri ai Adunării Naţionale Bisericeşti,
Iubiţi credincioşi,
Anul 2025, consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea, marchează în mod solemn încununarea firească a unei perioade de bogată lucrare a Bisericii Ortodoxe Române atât în folosul poporului român dreptcredincios, cât şi al Sfintei Ortodoxii.
Această aniversare este atât o rememorare a trecutului, cât şi un timp de recunoştinţă faţă de înaintaşi şi de reflecţie asupra rolului Bisericii în viaţa poporului român. De-a lungul celor 100 de ani de existenţă ca instituţie şi organizare, Patriarhia Română a fost o lumină călăuzitoare către Hristos, Mirele Bisericii, precum şi un factor de unitate şi stabilitate de-a lungul vremurilor grele prin care a trecut.
Împlinirea unui secol de la înfiinţarea Patriarhiei Române constituie un prilej de cunoaştere mai profundă a istoriei Bisericii noastre, strâns legată de viaţa poporului român şi de aspiraţiile lui către unitate şi libertate. Patriarhia Română a fost înfiinţată la 4 februarie 1925, într-un context istoric luminat de Marea Unire din 1918, care a adus împreună toate provinciile istorice româneşti într-un singur stat unitar. Unitatea naţională, realizată prin acest act istoric, a impus şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii Ortodoxe Române, care să reflecte noua realitate politică şi teritorială. Ridicarea la rang de Patriarhie a Ortodoxiei româneşti a fost o necesitate administrativă şi o expresie a unităţii spirituale existente între clericii şi credincioşii din toate provinciile României Mari.
După recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885, unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria mamă – Regatul României, în anul 1918, a impus uniformizarea liturgică şi organizarea sinodală unitară a Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea Sfântului Sinod întrunit în capitala ţării, la Bucureşti. Această lucrare unificatoare a culminat cu alegerea la 18 decembrie 1919 a Episcopului ardelean Miron Cristea al Caransebeşului din Banat în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, investitura în scaunul chiriarhal de la Bucureşti având loc în ziua imediat următoare alegerii.
Prin noua organizare canonică a Bisericii Ortodoxe Române, în care numărul de eparhii, de clerici şi de credincioşi crescuse foarte mult, devenind a doua ca mărime în rândul Bisericilor Ortodoxe surori, ridicarea ei la rangul de patriarhie a devenit o necesitate.
Acest fapt a fost realizat de ierarhii Sfântului Sinod care, la 4 februarie 1925, au hotărât în unanimitate ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea de Patriarhie, iar pe titularul scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ţării Româneşti (Ungrovlahiei), la vrednicia de patriarh. În respectiva şedinţă sinodală, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire „Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc”, iar hotărârea a fost comunicată guvernului spre ratificare. După adoptarea proiectului de lege de către Senat şi Adunarea deputaţilor (12 şi 17 februarie 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din ziua de 25 februarie 1925.
Conform prevederilor canonice, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trimis la 12 martie 1925 o scrisoare irenică adresată Patriarhiei Ecumenice şi celorlalte Bisericii Ortodoxe Autocefale, prin care anunţa ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, prezentând argumentele istorice şi canonice care au motivat această decizie.
Patriarhia Ecumenică şi celelalte Bisericii Ortodoxe Autocefale au luat act de hotărârea Bisericii şi a Statului român şi au recunoscut prin consens ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, iar Mitropolitul Primat Miron Cristea a fost învestit la Palatul Regal şi întronizat ca Patriarh al României în Catedrala din Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, într-o atmosferă de mare bucurie duhovnicească.
Astfel, prin acest act de înaltă demnitate bisericească s-a încununat dezvoltarea constantă a Bisericii Ortodoxe Române, care îşi are temelia în propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip, şi care a fost întărită de jertfele martirilor, susţinută de rugăciunile cuvioşilor monahi, de slujirea sfântă a ierarhilor, preoţilor şi diaconilor, apărată de binecredincioşii voievozi şi de iubitoarea de Hristos oaste, şi mereu ajutată cu mare evlavie de poporul român cel dreptcredincios. Biserica Ortodoxă Română de sorginte apostolică, în existenţa ei bimilenară s-a bucurat că lucrarea sa sfinţitoare a rodit, prin harul Duhului Sfânt, sfinţi rugători şi mărturisitori ai lui Hristos de-a lungul veacurilor.
În acest context, se cuvine astăzi, când aniversăm centenarul Patriarhiei Române (1925-2025), să îi cinstim pe marii păstori de suflete, preoţi mărturisitori, mucenici şi mari duhovnici, care au strălucit prin faptele lor vrednice de laudă în acest răstimp de 100 de ani, devenind pildă de vieţuire pentru cler şi credincioşii mireni.
Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat astăzi în mod solemn canonizarea a 16 sfinţi români care au mărturisit credinţa în Hristos în perioada grea a regimului comunist din România. Aceşti sfinţi reprezintă rodul cel mai de preţ pe care Biserica noastră l-a adus în acest răstimp de 100 de ani, deoarece prin ei se arată, mai intens, lucrarea tainică a harului Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă Română.
Aceşti slujitori au fost canonizaţi sau înscrişi în calendarul Bisericii fiindcă au fost constatate în viaţa lor semnele sfinţeniei: ortodoxia credinţei, viaţa sfântă de pocăinţă şi rugăciune, iubire smerită şi milostivă faţă de aproapele, mărturisirea jertfelnică a credinţei, iar uneori chiar facerea de minuni, precum şi evlavia poporului faţă de ei.
Biserica îi cinsteşte mai ales pentru că au rezistat cu bărbăţie persecuţiilor şi au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar şi în condiţii de tortură şi moarte, oferind astfel un exemplu viu de trăire creştină deplină. Canonizarea lor este un act de recunoaştere a sfinţeniei vieţii lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creştină nu susţine ideologii lumeşti trecătoare, ci valorile eterne ale credinţei şi iubirii de Dumnezeu.
Printre aceşti sfinţi, care împodobesc de astăzi calendarul Bisericii noastre, se numără mucenicii care au mărturisit credinţa în Hristos cu preţul vieţii lor, fiind încununaţi cu slăvite cununi muceniceşti. Îi amintim pe Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, care a primit moarte martirică pentru că a refuzat să trădeze Taina Sfintei Spovedanii; pe Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, care a fost arestat pentru activitatea sa catehetică, murind în chinuri cumplite în temniţa de la Aiud; pe Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, mare nevoitor isihast, care a mărturisit credinţa în Hristos, murind muceniceşte în penitenciarul de la Târgu-Ocna; pe Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, care în urma unor bătăi cumplite a murit mărturisind pe Hristos în mănăstirea de pe Valea Jiului; pe Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, care a trecut la Domnul după grele suferinţe în temniţa de la Aiud; şi pe Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, care la vârsta de 80 de ani a fost deportat, dezbrăcat, bătut, tras de barbă, înfometat şi umilit, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din oraşul rusesc Kazan.
O altă ceată, prezentă între sfinţii preaslăviţi astăzi, este ceata preoţilor mărturisitori în temniţele comuniste, care şi-au sfinţit viaţa prin răbdare, dragoste şi smerenie, iertând pe cei care i-au bătut, chinuit şi batjocorit, mutându-se astfel cu pace la cereştile locaşuri. Între aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu se cuvine să îi menţionăm pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim care a mărturisit credinţa în Hristos în penitenciarele de la Bucureşti, Jilava, Aiud, Galaţi şi Balta Brăilei, după eliberare devenind unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai Capitalei, fiind numit de credincioşi „Apostolul Bucureştilor”; pe Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, care a săvârşit anii de temniţă în închisorile de la Jilava şi Aiud; el a fost cunoscut ca traducător al Filocaliei româneşti şi al altor texte patristice, precum şi ca un înţelept dascăl de Teologie Ortodoxă; pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, care a trecut prin patru detenţii, după eliberare fiind forţat să locuiască în lume, însă păstrându-şi rânduiala de vieţuire monahală în taină, arătându-se uneori după adormire ca făcător de minuni; pe Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătuşu, care a pătimit în închisorile de la Galeşu – Constanţa, Peninsula – Constanţa (Canalul Dunăre – Marea Neagră), Târgu-Ocna şi Periprava, fiind un mare rugător, care avea darul smereniei, după adormire trupul său fiind descoperit întreg şi cu bună mireasmă, săvârşind mulţime de minuni; şi pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, unul dintre cei mai mari misionari români din perioada interbelică pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru, care a mărturisit credinţa în Hristos opt ani în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică, după adormire sfintele sale moaşte arătându-se izvorâtoare de mir.
Între sfinţii care s-au preaslăvit astăzi, se remarcă şi o a treia ceată, ceata cuvioşilor, care au fost recunoscuţi de poporul dreptmăritor ca fiind duhovnici şi povăţuitori preaînţelepţi ai sufletelor pe calea mântuirii. Printre aceşti mari nevoitori isihaşti se numără: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, care a dus o viaţă de aspră nevoinţă pustnicească, plin de smerenie şi dragoste faţă de cei care îl cercetau, după adormire arătându-se ca făcător de minuni; Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, unul dintre cei mai iubiţi duhovnici români ai secolului trecut, bun predicator, povăţuitor neobosit al clericilor şi al credincioşilor, care a primit de la Dumnezeu şi darul facerii de minuni; Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ, smerit duhovnic rugător, care întreaga sa viaţă s-a remarcat prin harisma neagonisirii, fiind un părinte milostiv, care dădea tot ceea ce avea pentru a-i ajuta pe cei care erau în nevoie, după adormire fiind numit de popor „apostolul moţilor”; Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, care a fost călăuzitor al multor suflete către Dumnezeu în perioada comunistă, pentru viaţa sa sfântă primind de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de minuni; şi Sfântul Cuvios Calistrat de la Timişeni şi Vasiova, smerit misionar şi duhovnic în Banat, care a păstrat cu multă acrivie rânduiala vieţii călugăreşti, pentru smerenia şi nevoinţele sale primind de la Dumnezeu darul vindecării şi al izgonirii duhurilor necurate.
Centenarul Patriarhiei Române este aşadar un moment de sfântă bucurie şi recunoştinţă pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci şi o moştenire spirituală profundă, lăsată de înaintaşii noştri – patriarhi, ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi mireni, care au apărat şi transmis credinţa ortodoxă de-a lungul timpului. În pofida încercărilor şi a vicisitudinilor prin care ea a trecut, Biserica Ortodoxă Română a rămas statornică în misiunea ei, îmbinând în istoria sa jertfa Crucii, cu speranţa şi bucuria Învierii.
La acest eveniment de aniversare solemnă, Patriarhia Română, prin clericii şi credincioşii ei, înalţă rugăciuni de mulţumire Preasfintei Treimi, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor pentru ocrotirea şi binecuvântările revărsate asupra Bisericii şi a poporului român, exprimând totodată recunoştinţa ei faţă de toţi cei care au contribuit la înfiinţarea, organizarea şi dezvoltarea Patriarhiei Române ca instituţie slujitoare şi apărătoare a credinţei ortodoxe şi a unităţii naţionale.
Acest centenar să ne fie prilej de întărire în credinţă şi de recunoştinţă faţă de cei care, prin jertfa lor, ne-au lăsat o lucrare demnă şi o moştenire sfântă, spre slava lui Dumnezeu şi binele Sfintei Ortodoxii!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 262, Ultimul acces: 2026-11-10 14:01:06

Timp total: 0.04s...

[]:1