Sărbătoarea Întâmpinării Domnului în Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului în Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea

[2025-02-05]

foto: EGCO.ro / Eugen Ivuţ
De sărbătoarea Întâmpinării Domnului nostru Isus Cristos în Templu, pe 2 februarie, Sa Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, a celebrat Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala Greco-Catolică „Sf. Nicolae” din Oradea împreună cu un sobor de preoţi şi arhidiaconi. În cadrul celebrării, Eparhul de Oradea l-a felicitat pe părintele conf. univ. dr. habil. Alexandru Buzalic pentru obţinerea gradului de profesor universitar în teologie, vineri, 31 ianuarie a.c., la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Totodată, Preasfinţitul Virgil a împărtăşit bucuria aniversării a 50 de ani de Preoţie ai părintelui Ioan Fărcaş, din Arhieparhia de Alba-Iulia şi Fărăgaş, căruia i-a mulţumit că a ales să marcheze acest Jubileu la Oradea. În ziua precedentă a fost sărbătorit şi Jubileul Persoanelor Consacrate la Oradea, cu participarea preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor din Eparhia şi Dieceza de Oradea, împreună cu păstorii locului.

„Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că «voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». Acei «voi» suntem noi, cei pentru care Domnul Dumnezeu trimite pe Fiul Său. Noi suntem cei locuiţi de Dumnezeu şi cu această convingere venim de fiecare dată la Biserică şi ne trăim viaţa cea de toate zilele”, a spus în cuvântul de învăţătură la Sfânta Liturghie părintele Ioan Fărcaş, pornind de la lectura duminicii a XVII-a după Rusalii, din Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel. Părintele a vorbit despre această dublă sărbătoare – a duminicii şi a Întâmpinării Domnului, evidenţiind o personalitate atât vechi-testamentară, cât şi nou-testamentară: „Dreptul Simeon este un arc între cele două Testamente, fiind cel care îl ia în braţele sale pe Pruncul Isus şi îi mulţumeşte Lui Dumnezeu pentru că a ajuns această zi”. Astfel, în Templul din Ierusalim este plinirea unei rânduieli a Legii vechi potrivit căreia după 40 de zile de la naştere tot cel născut de partea bărbătească trebuia să fie adus la Templu şi închinat Domnului. „Isus a fost dus în Templul din Ierusalim, un loc care trebuia să fie plinit de Cel care vine şi este mai presus decât Templul, cel care este Lumină atât pentru poporului lui Israel cât şi pentru neamurile care de atunci se luminau. Un lucru extraordinar care vine să ne înveţe şi pe noi, căci că de fiecare dată când suntem împreună în Casa Domnului ne zidim sufleteşte, ascultăm Cuvântul, iar acesta trebuie să ne determine viaţa şi să ne ajute să o trăim ca atare”, a spus predicatorul.
Trăirea şi emoţia Dreptului Simeon ţinându-L în braţe pe Cel pe care Poporul lui Israel şi toate neamurile îl aşteptau este cuprinsă „într-o exclamaţiune extraordinară” care este rostită de fiecare preot la încheierea Sfintei Liturghii şi care a devenit un imn cântat la oficiul Vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace”. Dacă Cel pe care dreptul Simeon îl ţinea în braţele sale şi l-a prezentat ca fiind „Lumină spre descoperirea neamurilor” şi spre mărirea lui Israel, Evanghelia duminicii a XVII-a după Rusalii (Lc 2,25-32) ni-l prezintă pe Mântuitorul nostru Isus Cristos care în opera sa misionară răscumpărătoare depăşeşte graniţele ţării Poporului ales şi se abate în părţile Tirului şi ale Sidonului, unde este aclamat de o femeie cananeeancă a cărei fiice era posedată de diavol.
„Cel care a fost prezentat Lumină vine în acest ţinut al neamurilor, al păgânilor, să ne ofere o experienţă cu o femeie căreia la prima vedere îi spune « Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor». Însă, observându-i credinţa Mântuitorul îi vindecă fiica şi îi redă calificativul: «Femeie, mare este credinţa ta!». Această pildă, ne face să ne gândim la credinţa omului umil şi umilit, aşa cum era la vremea respectivă femeia caneneeancă care ni se oferă ca pildă. Pentru că nu ne putem asemăna cu Domnul şi Dumnezeul nostru dacă nu suntem umili, dacă nu suntem smeriţi”, a asigurat părintele, evidenţiind cum Isus a trăit o „prăpastie a umilinţei” pentru ca noi să îl primim în pâinea şi vinul Sfintei Euharistii, transformate de atotputernicia Lui, coborând din Preasfânta Treime în pântecele Sfintei Fecioare Maria, în ieslea din Betleem; a urcat apoi pe Cruce şi a coborât în Mormânt pentru noi: „Dacă nu avem smerenie nu ne putem asemăna cu Dumnezeu, de aceea lecţia femeii caneneence este deosebit de potrivită pentru noi cei de astăzi!”
În încheierea cuvântului de învăţătură al acestei duminici suntem îndemnaţi să rămânem cu două convingeri pe să le reconsiderăm şi să le punem în faţa conştiinţei şi a vieţii noastre: „suntem temple ale Lui Dumnezeu căruia îi place să locuiască în noi. Sf. Vasile cel Mare spunea că «lui Dumnezeu îi place să locuiască mai mult în inimile noastre decât în Ceruri», deci suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Lui îi place să se intersecteze cu cărările vieţii noastre şi să răspundă strigătelor noastre, aşa cum a procedat cu femeia cananeancă. Apoi, venind la Sfânta Liturghie, «culmea spre care tind toate celelalte acţiuni liturgice ale Bisericii» (cf. Conciliul Vatican al II-lea), noi experimentăm ceea ce a trăit dreptul Simeon, adică îl primim pe Isus în ‘îmbrăţişarea inimii noastre’ şi putem rosti de fiecare dată cuvintele lui – «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace» – plecând împăcaţi.”
La împlinirea a 50 de ani de slujire preoţească pr. Ioan Fărcaş a mărturisit că nu poate fi decât fericit şi mulţumit pentru că a răspuns unei chemări: „Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru că printr-o o unealtă aşa de ‘ruginită’, atât de ‘nepotrivită’, cum spunea Sf. Bernadeta Soubirous, Dumnezeu s-a folosit de mine în toţi aceşti ani. Şi, cuvântul meu nu poate fi decât «Mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor celor care au fost în formarea mea, pe parcursul vieţii mele!»”. Mărturia slujitorului lui Dumnezeu care a avut un rol central în redobândirea Catedralei Greco-Catolice „Sf. Treime” din Blaj, pe 19 mai 1991, este cu atât mai valoroasă în acest An Sfânt 2025, când suntem cu toţii chemaţi să redescoperim frumuseţea vocaţiei şi credinţei noastre:
„Am şi eu păcate, cum toţi avem păcate”, a spus în încheiere pr. Ioan Fărcaş, „dar ceea ce pot spune cu toată convingerea este că niciodată, în toată viaţa mea nu m-am îndoit de existenţa Lui Dumnezeu, de prezenţa şi ajutorul Său pentru mine şi pentru ai mei. Apoi, niciodată nu am pus la îndoială ceea ce Biserica cea Una ne învaţă: o integritate a credinţei. Îmi doresc ca toţi să procedăm aşa: căci dincolo de păcatele şi greşelile noastre, Dumnezeu este viu, Dumnezeu locuieşte în noi, Dumnezeu este cu noi, ne însoţeşte pe Cale! Biserica este stâlpul şi temelia Adevărului, ne învaţă şi ne conduce.” În încheiere sărbătoritul i-a mulţumit Preasfinţitului Virgil pentru această zi frumoasă din Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea şi tuturor celor pe care i-a întâlnit sau îi cunoaşte aici, asigurându-i de rugăciunea sa: „Bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Amin.” Toţi cei prezenţi s-au întors la casele lor cu lumânările sfinţite de ierarhul Eparhiei de Oradea cu prilejul sărbătoarii Întâmpinării Domnului, reînnoind chemarea noastră de creştini şi a prezenţei Luminii Sale în lume! (Biroul de presă al Eparhiei de Oradea, Mihaela Caba-Madarasi)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 238, Ultimul acces: 2026-11-10 14:01:25

Timp total: 0.83s...

[]:1