Buna Vestire

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,42s...

Ştiri şi Evenimente

Buna Vestire

[2007-03-22]

Buna Vestire, pregătitoare a Sfintei Euharistii

O pregătire sufletească şi trupească prin care să ne facem vrednici de Trupul răstignit şi înviat al lui Isus Hristos - pe care zicem că Îl aşteptăm - nu poate să fie concepută fără o reculeasă şi smerită spovedanie, prin care să ajungem la gradul de purificare cerută de venirea în noi a Domnului Hristos; deci fără o conştientizare a ceea ce suntem de fapt, aşa cum ne cunoaşte numai Dumnezeu, iar nu aşa nu cum noi, sărmanii, ne închipuim că suntem, sau am dori să fim. Să încercăm, smeriţi, această cunoaştere despre noi, nu prin repovestirea superficială a evangheliei aducătoare de Vestire Bună, pe care, de bună seamă, cu toţii am auzit-o, ci prin analizarea ei, cât mai profundă, cât mai smerit şi mai onest posibil, pentru elucidarea conştiinţei noastre.

În acest spirit, vom înţelege de ce prima persoană omenească împărtăşită cu Trupul lui Hristos n-a fost vreunul dintre Apostolii participanţi la Cina cea din urmă, aşa cum, fără aprofundare, am fi-ndemnaţi să credem, ci a fost aceea care, fizic, nici nu a fost prezentă. Scriptura spune că în Maria, întru Maria Preacurata, a coborât Cuvântul, să locuiască între noi. În ea, întru neprihănirea, smerenia şi ascultarea ei S-a coborât, întâi şi mai întâi, Dumnezeirea întrupată. Însă Hristos S-a coborât în prealabil în rugăciunea, în sufletul şi în smerenia Mariei, abia după aceea în trupul ei fără prihană. Desăvârşită şi pură, cum era - prin harul unic pe care îl primise din clipa zămislirii ei -, Maria nu mai avea nimic de îndreptat, nimic de curăţit şi regretat prin pocăinţă; cel mult avea de înţeles - atât cât se putea - din sfânt misterul prin care a venit, fără prihană strămoşească-n lume. Pe ea, deci, să o implorăm să ni-L aducă pe Hristos în rugăciune, pe acel Hristos îndumnezeit prin înviere, al Cărui trup ea L-a format din sângele ei preacurat, cel care, unit cu Cel Preasfânt al lui Isus Hristos, s-a scurs mântuitor, din răni, pe Muntele Golgota.

Cea mai frecventă şi mai desăvârşită rugăciune prin care ne adresăm Mariei este formată din cuvinte de inspiraţie cerească, nu ticluite de vreun om. Când Gabriel, Arhanghelul, vine în faţa ei, nu o salută cu "bună ziua", sau cu "bine te-am găsit", ci i se adresează cu cuvinte inspirate din Profetul Zaharia: Saltă de veselie, Fiica Sionului! Strigă de bucurie, Fiica Ierusalimului, căci Împăratul tău vine la tine, smerit biruitor, călare pe mânzul măgăriţei, ca să vestească neamurilor pacea... El, care va stăpâni de la o mare până la cealaltă, până la marginile pământului (9,9-10) şi va veni, aşa cum Şi-a făcut intrarea preasmerită în Ierusalim, Cetate împărătească. La fel, El va veni şi-n noi, cetate-mpărătească sfinţită de către Sfântul Spirit în ceasul Sfântului Botez. Apoi, luând cuvinte dintr-un alt alt Profet - Sofonie -, Arhanghelul continuă: Nu te teme, Marie, căci în sânurile tale vei zămisli şi vei naşte un Fiu, pe care-L vei numi Isus, Mântuitorul lumii; Domnul lui Israel este în tine; va fi recunoscut ca Fiu al Celui Preaînalt (3,14-17).

Suntem în faţa unei grandioase salutări, cum nimeni nu a mai primit. Cum vom trăi, în noi, această grandioasă salutare? Nu cum o vom citi, ci cum o vom trăi? Cum viaţa noastră se va identifica cu ea? .... Altfel, golim de conţinut această cerească salutare. Este în noi această stare sufletească de sfântă înfiorare atunci când o recităm, inconştienţi şi prea superficiali, înstrăinaţi de Preacurata, cea care-L poartă-n sine pe Cel ce poartă totul..., pe cea în care Prunc se face Creatorul - cum inspirat grăieşte Acatistul - ... şi el uitat de noi! Ne amintim şi ni le facem proprii aceste adevăruri? Altfel nu ne rugăm, ci doar citim, sau recităm un oarecare text despre Maria. Dar ce suntem noi, crainici de radio şi televiziune, sau suntem devotaţii Preacuratei, care dorim, la fel cu ea, să vină-n noi Mântuitorul nostru?

Dorim, este adevărat; dorim un Prunc curat, o duioşie venită din înalturi, curată mângâiere pe-obrajii noştri stinşi; dar oare tot la fel dorim un Prunc care, ajuns matur, cu noi Se va urca pe Cruce să ne aducă mângâiere? ... Sau poate că dorim mai mult o pământeană alinare decât cereasca Euharistie în inimile noastre atât de pângărite, atât de-nstrăinate de îndumnezeirea spre care am fost creaţi cu toţii? Nu suntem oare mai mult bieţi practicanţii ai unui utilitarism profan decât ai unui dor ceresc de a-L purta, asemenea Mariei, pe Dumnezeul Prunc, acelaşi cu Hristosul însângerat pe Crucea pe care, crâncen, chiar noi i-am fost cioplit-o cu fiecare viciu, cu fiecare încălcare a legilor iubirii? Ce fel de drept păgân ne-ar da îndreptăţirea să facem separarea dintre Micuţul Prunc şi Dumnezeul răstignit?

Nu este de mirare că nu avem prezente în noi aceste înţelesuri, când şi unii dintre traducătorii Bibliei ne fac străini de sensul spiritual, adânc, al textului divin. De pildă, la întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta, bătrâna mamă a lui Ioan exclamă: De-ndată ce cuvintele tale au ajuns în urechile mele, a şi tresărit, de bucurie, pruncul în pântecele meu (Lc 1,7). Este adevărat că a fost bucurie, dar nu o bucurie manifestată doar printr-o tresărire. Cuvântul potrivit ar fi a săltat, în sensul saltului de dans religios din timpul ceremoniilor la Templu. Ioan, de bucurie sfântă şi preamăritoare, religios săltat-a în pântecul Elisabetei. Însă, nici măcar în subsol, traducătorii nu dau aceste explicaţii. Problema e ca noi, atunci când ne rugăm, să ne lăsăm cuprinşi de bucuria sfântă că în Fecioara, pentru noi, a coborât Mântuitorul nostru, Care, la fel ca în Maria, coboară şi în noi, la fiecare Cuminecare sfântă. Deoarece, atunci când Isus a coborât în trupul sfânt al Preacuratei, nu a făcut-o numai pentru ea. Domnul "este cu ea", pentru a fi cu noi, cu noi cei păcătoşi, ca să ne mântuiască. În sfânta clipă a Vestirii Bune, Maria a fost învăluită şi copleşită-n bucurie, pentru ca şi noi să o trăim la fel, iar nu ca s-o trădăm.

Nici chiar acum, nici măcar de acum, de când cunoaştem adevărul, să nu simţim dansând în noi, de bucurie sfântă, săracul nostru suflet? În vechiul text ebraic "saltul" de bucurie include şi ideea înălţării către Dumnezeu, către Acela care a coborât în noi. Rostind, de-acum, bogatul text în cinstea Născătoarei, oare ne vom simţi săltaţi de harul bucuriei? Depinde cât credem, de cât de sincer ne e dorul de a Îi venera mărirea. Misterul împărtăşit Mariei de Arhanghel ne este dat şi nouă, nu numai ca să-l admirăm, ci şi să-l imităm. A crede în adevărul acestei tainice Vestiri înseamnă a face asemenea Mariei: a ne deschide inima spre Domnul, prin dragoste şi prin credinţă, pentru ca Domnul să fie şi cu noi, şi-n noi, cu duhul şi fiinţa, aşa precum a fost în trupul şi-n inima Mariei.

Să cerem şi să credem că ea ne va călăuzi în lumea sfântă a realităţilor cereşti, că ea ne va-nvăţa să Îl trăim pe Dumnezeu, cum L-a trăit şi ea. Acesta a fost harul cu care a fost umplută ca nimeni, Maria Preacurata. Acesta este unul din marile-nţelesuri ale cuvintelor plină de har; - de "har", iar nu de "dar", cum ar voi unii să îmbunătăţească textul. Este adevărat că harul este întotdeauna "dar", că este întotdeauna gratuit, însă nu întotdeauna darul este aducător de har. Harul e numai de la Dumnezeu, în timp ce darul poate să vină de la orişicine. Cea care s-a învrednicit să fie subiectul predilect al preferinţelor, al dragostei lui Dumnezeu a beneficiat şi de puterea transformatoare a iubirii, în acţiune de durată; căci dragostea are puterea creatoare de a-l îmbogăţi dăinuitor în bine, pe cel iubit de Dumnezeu, pe cel care perseverează în rugăciune ca Maria.

La fel ca Petru, prin numele primit, Maria a primit un nou statut: acela de a rămâne perpetuu în predilecţia lui Dumnezeu, cum Petru a rămas perpetuu la cârma Bisericii creştine. Iată efectul unui nume cu rădăcini în cer, când e trăit mereu supus şi recules, cum l-a trăit Maria, îngenuncheat cum l-a smerit pe Petru. Şi iarăşi: oare-nţelegem noi ce-au însemnat, pentru Maria, cuvintele transmise de Dumnezeu, prin Înger, celei Neprihănite - Domnul este cu tine? (Lc 1,28). Ne dăm noi oare seama că, prin Maria, Domnul este şi cu noi? Căci prin Maria a venit Emanuel ("Domnul cu noi"), precum rezultă şi din primul capitol al Evangheliei după Matei (1,23), dar, mai ales, cum răspicat o spune acelaşi sfânt Arhanghel: Vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, Căruia îi vei pune numele Isus. Din clipa aceea, acel "Domnul este cu tine" a devenit "Domnul este în pântecele tău", adică Domnul a devenit "Emanuel": Dumnezeu este cu tine, cu noi, cu fiecare, aicea şi acum -, dacă, din vrere păcătoasă. nu-L izgonim din noi.

Prin harul dat Mariei şi cel al Sfintei Preoţii, Hristos va fi cu noi în Sfânta Euharistie - dumnezeiască înnoire-n noi a tainicei Bune-Vestiri, spre care ne pregătim prin post şi rugăciune, prin necontenită şi sfântă stăruinţă de a-L primi de Paşti, pe Cel crucificat şi înviat din Sfânta Euharistie, spre a-L păstra de-a pururea în noi, ca mod trăit, încă de pe acum, al învierii noastre. Amin.

Prin Buna-Vestire, la Răstignire şi la Înviere

La sfântul text al rugăciunii pe care o adresăm, în fiecare zi, Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, mereu aflaţi întru nevoi şi mistuiţi de ele, noi, pământenii, mizerabili, mereu strigăm Roagă-te pentru noi acum, dar nu numai "acum", ci şi în ora morţii noastre, ştiind dintr-o experienţă tristă, personală, cât suntem de înrobiţi în rele şi cât de nevoiaşi vom fi în înspăimântătorul ceas al morţii fără de apel, cu care fiecare, cu siguranţă, ne vom confrunta - acum sau mâine sau numai Domnul ştie când. Ce neglijent şi criminal ne-am dezobişnuit să nu fim conştienţi de textul rugăciunii. Nu mai avem măsura justă a înspăimântării care ar trebui să ne cuprindă în absolut inevitabilul moment al morţii iremediabile?

Ca să ne dăm seama de infinitatea beznei şi a chinurilor ce pot să ne aştepte, de despărţirea irecuperabilă de toate câte ne-au legat de lume, întâi şi mai întâi, să cerem luminarea conştiinţei, ca să ne înţelegem starea în care se află conştiinţa noastră, pentru ca nu cumva să ne rugăm în necunoaşterea păcatelor în care am trăit cu superficialitate şi fără responsabilitate, sau fără a fi convinşi de ele, deci fără să ni le regretăm profund. "Atunci", întru acel "atunci", probabil că de frica morţii, am accepta o culpabilitate confuză şi globală, spunându-ne, cu falsă resemnare "toţi suntem cu păcat", sau "ce aş fi putut să fac?"

Dar toţi fiind dotaţi cu raţiune responsabilă, toţi vom fi întrebaţi de Domnul ce am făcut cu ea? La ce mi-am folosit-o? El ne-a iubit, ne-a dat viaţă, chiar propria Lui viaţă, ne-a dat şi cutremurătoara-I Răstignire şi ni Se dăruieşte total în Sfânta Euharistie, în care Îşi reactualizează - din dragoste neistovită - Preasfânta Jertfa de pe Cruce, aici, în faţa conştiinţei noastre oarbe. Ce diferenţă crudă punem între iubirea Lui faţă de noi şi deplorabila meschinărie cu care îi răspundem?

Păcatul este, în mod esenţial, tocmai această lipsă de iubire şi lipsa de luciditate care îl însoţeşte, cu tot nefastul ei cortegiu de decăderi din har: Examinându-le cu responsabilitate ne vom da seama că nu avem decât o singură soluţie de a scăpa de gâtuirea morţii: aceea de a iubi mai mult, căci cine îl iubeşte pe aproape, acela împlineşte toată Legea (Ro 13,8). Deci răul trebuie atacat la rădăcină, acolo de unde am secat iubirea: o lipsă de iubire ne face "căldicei" sau "reci". Căci iată ce spune Domnul în sfânta Carte a Apocalipsei, nouă celor aflaţi aici, nouă spre care Îşi îndreaptă Evanghelia Iubirii, nouă celor ce astăzi nu ne lepădăm de noi, nouă, nu numai celor dintr-un mâine sau din nişte vremuri parcă pierdute-n ceaţă: Ştiu bine faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte! O, dacă ai fi rece, sau dacă ai fi fierbinte! Dar fiindcă nu eşti nici rece, nici fierbinte, eşti numai căldicel, am să te vărs din gură (Apoc 3,15-16). E vorba dintre legătura dintre mine şi aproapele; dar dac' ar fi vorbă de relaţia pe care o am cu Dumnezeu? Care ar fi răspunsul meu? Putem să ne permitem să fim doar "căldicei", ştiind prea bine că vom fi vărsaţi din gură?

Ne rânduim viaţa spre binele aproapelui, spre preamărirea Iubirii care ne-a creat şi care ne-a răscumpărat? Ne-am curăţit memoria de gândurile rele, de egoismele şi de orgoliile care mereu ne fac să ne vedem doar interesul şi mărirea personală? În ce constă păcatul ce ne caracterizează? E o greşeală gravă, sau de una mai uşoară? Am conştientizat-o? Sau, poate că, obişnuiţi cu ea, o neglijăm, considerând-o că ne e firească? Însă inconştienţa neglijentă este culpabilă oricând, în orice situaţie şi trebuie combătută. Altfel, ajungem la superficialitate cu Dumnezeu şi conştiinţa proprie.

Ieşirea din păcat nu o realizăm prin a fi mulţumiţi de noi şi nici prin a ne admira pe noi. Căci, în măsura în care ne apropiem e Dumnezeu, o conştiinţă reculeasă îşi dă mai bine seama cât de departe este de iubirea şi de sfinţenia lui Cristos, pe care ar trebui să le realizeze întru fiinţa sa, spunând cu ajutorul Fecioarei din Buna Vestire: să fiu, o, Doamne, aşa precum mă vrei, şi nu precum amorul propriu îmi cere ca să fiu. Cel ce voieşte să se smulgă din păcat e necesar să ştie că primul har pe care trebuie să-l ceară e luminarea conştiinţei, căci o greşeală pusă în lumină, înţeleasă şi cotropită de căinţă, pe jumătate e iertată şi tot pe atât de vindecată. Acel acum, din rugăciunea mariană nu se referă numai la cel care se roagă, ci la trăirea Evangheliei în fiecare zi, într-un mereu "acum", la binele familiei, la binele Bisericii; pe toate să le aşezăm, prin rugă, în Inima Mariei, mereu în rugăciune pentru noi, trăind, mereu cu ea, prezentul veşniciei.

Maria este mereu Fecioara începuturilor: prin ea a început neprihănirea, prin ea a început Isus viaţa Dumnezeirii pe pământ. Prin ea Isus a săvârşit prima minune din Cana Galileii. Minunea sfântă a căsătoriei noastre, menită ca din ea să nască seminţe noi de veşnicie în pruncii daţi părinţilor să-i crească pentru cer. De la Calvar, până în Ziua Sfintelor Rusalii şi până la ridicarea ei la cer, Maria a fost inima începătoare a turmei lui Hristos. Prin ea să ne începem viaţa nouă de veste bună pentru alţii. Am reuşit vreodată să fim o veste bună pentru alţii? Dacă am reuşit o dată, vom reuşi mereu în rolul de vestitori ai cerului şi ai Împărăţiei pe care zilnic o cerem să vină între noi, pe care, totuşi, cu jalnică inconştienţă, chiar noi, pare că uneori o izgonim din lume. Ce le vestim celor cu care Domnul ne dă să ne-ntâlnim? Le dăm minciuni sau le dăm adevăr? Le dăm Cuvânt, sau omorâm în noi cuvântul, vestindu-le tăcerea şi frica de Cuvânt? Isus a spus Ce vă spun Eu în întuneric, voi să vestiţi întru lumină, ce aţi auzit şoptite la ureche, voi propovăduiţi de pe acoperişuri (Mt 10,27). Am propovăduit Cuvântul sau L-am ucis în noi tăcându-L? Ne noi seama că, tăcând, asasinăm în noi cuvântul lui Isus şi că din vestitori ajungem sugrumători siniştri, că, prin tăcere, ucidem Cuvântul adevărului, Cel întrupat în vintrele Mariei? Tăcerea ne exclude dintre aceia ce beneficiază de Dogma comuniunii Sfinţilor, prin care Biserica ne-mpărtăşeşte pe toţi din meritele tuturor Sfinţilor care au apărut în veacuri. După Isus Hristos, Maria este prima şi cea mai iubitoare prezenţă alăturea de noi. Ea ne cunoaşte toate temerile şi fricile de moarte, căci L-a văzut pe Fiul ei murind. Ea nu doreşte ca moartea cruntă a lui Isus Hristos să ne-spăimânte moartea şi nici să ne înghită hăul şi uitarea. De aceea, să fim siguri că ea va fi alăturea de noi şi-n ora morţii noastre: în ochii ei vom recunoaşte lumina şi iubirea Celui pe care L-a vegheat pe Cruce.

Cu această raţiune, cu care toţi ne lăudăm, am căutat să înţelegem cât din năpraznica Suferinţă de pe Cruce ni se datorează nouă? Cât din această mântuitoare suferinţă este cuprins în Sfânta Veste de bucurie adusă de Arhanghel Preacuratei? E cineva care să ia în seamă bucuria de a participa, ca Mamă, la bucuria cu care Isus lăsa să fie răstignit pe Cruce? E cineva care să se gândească la tragismul bucuriei Dragostei lui Cristos de a Se răstigni pe Cruce, pentru mântuirea noastră? Şi totuşi, Isus S-a bucurat de perspectiva faptului că suferinţa Lui ne va aduce mântuire. Suntem în stare să desluşim în suferinţe prilejuri de sfinţenie?

Cine a înţeles adâncul tainic şi cutremurător al acestei nepreţuite bucurii? Cine altcineva decât aceea despre care bătrânul Simion va declara în Templu că însăşi inima ta va fi străpunsă de sabie (Lc 2,35). Deplin, numai Neprihănita Mamă, care de bună seamă că se bucura că suferinţa ei poate să fie o alinare pentru îndureratul Fiu? Sfântul apostol Luca ne spune că Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei (2,19), gânduri în care era cuprinsă şi acceptarea deplină de Mamă identificată cu Fiul ei Isus, de Mamă a mântuirii noastre, prin Fiul răstignit? Ce diferenţă crudă punem între iubirea Lui faţă de noi şi deplorabila meschinărie cu care Îi răspundem!

Când noi, intrând în umbra morţii, când nu vom mai avea puterea să ne rostim "Amin"-ul, ca semn al încheierii oricărei rugăciuni, ca semn că chiar şi moartea vrem să ne fie rugăciune şi încheiere a vieţii noastre în Hristos. atunci, Maria, Mama noastră, va spune, în locul sufletului nostru, Aminul cel mai sfânt, Aminul cel prin care, pentru veşnicie, vom locui în Inima Preasfântă, pe care, de atâtea ori în viaţă, am ignorat-o, şi am străpuns-o cu fierul nerecunoştinţei noastre, pe care, inconştienţi, am adăpat-o cu fierea orgoliilor noastre.

Să spunem şi noi, răscoliţi de tainele Apocalipsei, cu sfântă frică, ne-ncetat: Vino Isuse! - Da, Eu vin curând. Amin. (Apoc 22,20). Cât de curând, Isuse bun...? - Chiar de acum! Chiar de acum, Eu sunt aici, pentru acela care Mă primeşte, cu vrednicie, în Sfânta Euharistie. Amin, Iubire neiubită! Amin, Fecioară adorată, care mereu spui pentru noi AMIN!

pr. Tertulian Langa

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 691, Ultimul acces: 2026-05-12 18:23:02

Timp total: 0,42s...

[]:1