Pocăinţa; Examinarea conştiinţei

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pocăinţa; Examinarea conştiinţei

[2007-03-15]

Pocăinţa

Dacă de-a lungul mai multor meditaţii am stăruit asupra importanţei conştiinţei în construirea unei vieţi spirituale, motivul a fost dorinţa de a vă consolida convingerea că Dumnezeu e permanent prezent în viaţa fiecăruia din noi. Aţi înţeles desigur că nu este vorba de o ficţiune, de o prezenţă doar imaginară, ci de una absolut reală, căci, după cum accentuam, când încercam să definesc ce este conştiinţa, ea este ambientul spiritual în care Dumnezeu se află şi se manifestă în viaţa fiecăruia. Indiferent că-i conştientizăm sau nu prezenţa, i-o recunoaştem sau dacă i-o contestăm. El este, orişicum, căci El a afirmat, când i-a trimis în lume pe Apostoli: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). Aceasta Isus a spus-o tocmai în preajma Înălţării, când prezenţa fizică urma să înceteze, când deci risca să intre în contradicţie cu sine Însuşi, când singur s-ar fi discreditat în faţa celor care credeau în El, dacă ar fi subînţel es că vorbeşte de o prezenţă veşnică, absurdă, a trupului Său fizic; dar El S-a referit la permanenţa prezenţei Sale în Spirit, pe care a şi confirmat-o prin apariţii de nimeni contestate şi prin minunile care Îi confirmau prezenţa în tot ce săvârşeau Apostolii, însăşi Biserica fiind o confirmare a veşnicei prezenţe a lui Isus Hristos, Biserică pe care "porţile iadului nu o vor birui" în veci.

Or, dacă Hristosul Dumnezeu este în mod etern şi pretutindenea prezent, să nu ne îndoim că în "pretutindenea prezenţă" a lui Isus Hristos este inclusă şi conştiinţa noastră. Şi în ea, aşa cum am mai spus, Dumnezeirea e prezentă. Dacă credinţa noastră ar fi măcar cât un grăunte de muştar (Mt 17,20), atunci am pipăi cu degetul credinţei, ca Toma, realitatea rănilor lui Cristos şi am simţi cum din înaltul Crucii ne picură pe frunte stropii fierbinţi ai dragostei ispăşitoare şi, poate, ne-am căi. Dar oare credem cu adevărat în ceea ce mărturisim în Crez că "pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră a pătimit pe Cruce"? Dacă am crede că El a ispăşit pentru păcatele poporului (Evr 2,17), deci şi pentru ale mele, atunci, iarăşi asemenea lui Toma, am striga Domnul meu şi Dumnezeul meu ! (In 20,28), şi poate că am implora cu tatăl copilului trântit de diavol la pământ: Dacă (mai) poţi face ceva, fie-ţi milă de noi şi ajută-ne (Mc 9, 23). Dar credem? Credem că Dumnezeu este prezent în conştiinţa noastră atunci când ne-o examinăm, pentru a face o mărturisire bună, pe care Atoateştiutorul ne-o poate măsura? Credem că nu preotului îi mărturisim păcatele, ci Domnului din conştiinţa noastră, Care, mai bine decât noi ne măsură sinceritatea căinţei când stăm îngenuncheaţi sub patrafir? Desigur credem, căci altfel nu am fi aici. Credem, dar ştim ce trebuie să credem? Ştim toţi în ce constă căinţa? Şi ştim că numai dintru umilinţă sinceră omul care îşi recunoaşte vina de a-l fi pironit pe cruce pe Regele Iubirii poate, pe drept, să spere în iertare? Suntem, într-adevăr, smeriţi şi sinceri atunci când încercăm spovada, sau suntem farisei? Ştim că o căinţă lipsită de sinceritate şi de adânc regret nu obţine dezlegarea? Să nu ne amăgim crezând că actele externe de căinţă ar fi suficiente pentru a dobândi iertarea. Dar mai cu seamă ştim că dacă ne cuminecăm fără spovadă bună, nedezlegaţi, comitem sacrilegiu, păcat mai greu de cât oricare altul? Să implorăm o sinceră şi o adâncă pocăinţă. Având o astfel de căinţă, să n-avem nici o îndoială că dragostea ispăşitoare a Celui de pe Cruce ne-a curăţit păcatul. Aşa cum paraliticul a fost tămăduit de neputinţa sa şi a primit, ca semn al vindecării, puterea de a-şi lua în spate patul, la fel şi noi, prin har putem primi puterea de a purta povara sfântă de a fi persevenţi în bine fără greş; nu în virtutea voinţei omeneşti, ci în virtutea harului pe care ni-l conferă dezlegarea.

Apocalipsa sfântului Ioan, tulburător, ne spune: Nici unul dintre întinaţi nu va intra-n Împărăţie (Ap 21,27). Cumplit avertisment pentru aceia care, o dată dezlegaţi se lasă întinaţi din nou de poftele păcatului. Trecut de pragul morţii, cel care a fost iertat e necesar să îşi păstreze inocenţa şi să persevereze în ea, prin harul adus de dezlegarea primită într-o spovadă bună şi stăruinţa în rugăciunea plină de speranţă. Mult am greşi dacă nu ne-am trăi căinţa îndureraţi şi dacă nu ne-am detesta păcatul, crezând că e suficientă mărturisirea, fie ea şi conştiincioasă şi completă, deoarece chiar cel mai desăvârşit regret rămâne sterp când nu este asociat cu hotărârea de a recurge la spovadă după o nouă recădere în păcat. Luând însă această hotărâre să ştim că totuşi ea poate să rămână fără nici o consecinţă dacă nu va recurge la meritele sângelui vărsat de Domnul pe crucea de răscumpărare, cu care trebuie să ne asociem şi suferinţa dreaptă adusă de păca t. Nu semnele exterioare de căinţă sunt cele care obţin iertarea, ci numai plânsul sincer că am putut răni iubirea. Ca orişice bolnav, şi păcătosul dator e să accepte, fără precupeţire, remediile pe care confesorul crede bine să i le administreze. De cât mai deseori să ne spălăm în baia de iertare pe care ne-o oferă acest sfânt Sacrament al împăcării noastre cu Dumnezeirea atoatemilostivă. Amin.

Examinarea conştiinţei

Desigur ştim cu toţii că Spovedania, adică Mărturisirea păcatelor în faţa unui Preot investit cu puterea de a le dezlega şi de a ne restaura starea de har pierdută prin păcat, este un Preasfânt Sacrament instituit de Însuşi Mântuitorul lumii. Dar, cum spuneam în precedenta reculegere, nu Preotului ne mărturisim, ci chiar lui Dumnezeu Hristos, căci numai El, Fiul omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele şi de a mântui (Lc 5,21). Pentru a merge mai departe, ne amintim şi adevărul că "Sacramentul este semnul văzut şi eficace al unei lucrări nevăzute, pe care Sfântul Spirit o săvârşeşte spre mântuirea lumii, realizată prin Jertfa de pe Cruce". În cazul Spovedaniei, semnul văzut este constituit din Preotul exercitând puterea dată de Hristos Apostolilor, când i-a trimis în lume, pentru a duce Vestea Bună, iertând şi dezlegând păcatele (Mt 16,19; 18,18). Tot semn văzut, indispensabil, e şi expunerea sinceră a păcatelor de către penitentul care crede şi care, căindu-se cu adevărat, imploră dezlegarea. Deci nu orice regret, nici orice remuşcare, nici orice rememorare a păcatelor în faţa conştiinţei proprii ar fi echivalente cu o mărturisire, căci numai Apostolilor şi celor rânduiţi de ei le-a dat Hristos puterea de a lega şi dezlega păcatele întru Mărturisire. Reamintindu-ne că Dumnezeu este prezent în conştiinţa celui care depune mărturie despre sine, e limpede că, nevăzut în el, ca şi în conştiinţa Preotului, de fapt, Cel care iartă şi dezleagă, este doar Preamilostivul şi Atoateştiutorul. Cum ne-am putea închipui că pe Acesta L-am putea induce în eroare cu o mărturisire falsă, incompletă, superficială, lipsită de căinţă adâncă şi adevărată? Deci ce condiţii ar trebui să îndeplinească o mărturisire care să aibă valabilitate? Desigur s-a înţeles că o mărturisire trebuie să fie sinceră, completă, smerită şi plină de căinţă şi iubire, în faţa Iubirii pe care am rănit-o, dar care, generoasă ne imploră să îi cerem iertare, pentru ca nu cumva o recunoaştere simulată a păcatelor făcute să fie pur formală, lipsită de sfinţenie. Mai înainte de a ne înşirui păcatele să ştim că trebuie să ne acuzăm nu numai de răul pe care l-am făcut, ci şi de binele pe care nu ne-am străduit să-l facem, deşi aveam putinţa. Să nu omitem motivul care ne-a provocat păcatul - o nerăbdare, un orgoliu sensibilizat de amorul propriu pe care nu ni l-am combătut la vreme, o invidie sau o gelozie ce pot să nască un neadevăr, referitor la mine sau la altul. De asemenea să pun în evidenţă domeniul în care mi se cere să fiu cel mai atent, ştiindu-mi slăbiciunile. Să ne întrebăm, la fel, şi cu privire la virtuţi: în ce măsură ne-am îndeplinit tot ceea ce ne cere datoria stării, cum ar fi datoria de părinţi, de profesori, de medici, de funcţionari şi cea de simpli cetăţeni, căci tocmai acest gen de datorii dau bunăstare unei societăţi mai sănătoase şi mai aproape de Hristos, din care ne-am dori să facem şi noi parte. Dacă ne-am complăcut în gânduri de necurăţie, sau dacă nu ne-am reţinut privirea indecentă? Dacă ne-am delectat în texte şi imagini imorale, în conversaţii rele şi dacă am asistat la spectacole sau filme lipsite de moralitate sau care pot jigni credinţa?

Mereu să ne-ntrebăm de ce păcătuim? Dacă-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu, cu toată puterea minţii şi a inimii curate? Dacă sincer dorim răscumpărarea? Dacă îl adorăm pe Dumnezeul creator ca pe supremul bine, ca bunul cel mai valoros al existenţei noastre şi dacă suntem hotărâţi să îi respectăm poruncile şi tot ceea ne cere prin Sfânta Sa Biserică în care ne vrem mântuiţi? Avut-am cumva gânduri potrivnice sau şovăieli în faţa exigenţelor moralei lui Hristos? Ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem şi toate să le facem spre biruinţa Legii Lui în lume şi în noi? Ador frecvent Preasfânta Euharistie, ca formă vie şi reală a sfintei Lui prezenţe? Luat-am hotărârea ca, din respect şi din iubire faţă de Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos pe Cruce, să nu mai săvârşim păcate? Schimbaţi-vă inima, nu numai înfăţişarea, ne cere Dumnezeu încă din Vechiul Testament (Ioil 2,13). O inimă fără schimbare nu vrea să fie umilită, deci nici nu este recepti vă la iertare şi e nevrednică de Euharistie. Însă o inimă înfrântă şi smerită n-o urgiseşte Dumnezeu (Ps 51,19), dar este mare şi înfricoşător (Dt 7,21) cu cei nepocăiţi. Vom mai avea prilejul să vorbim despre fericitoarea întâlnire cu Dumnezeu cel milostiv în Sfântul Sacrament al pocăinţei şi-n cel al învierii prin Sfântul Sacrament al Euharistiei, aflat la îndemâna noastră pe Sfintele Altare. Însă vom face totul ca să ne fie de folos, sau nu?... Acum, să încheiem cu o smerită rugăciune-odă, din textele lui Solomon, care să nu rămână doar o metaforă a veşniciei, ci să devină pragul pe care trebuie să-l trecem ca să intrăm în ea: Dăruieşte-mi-te, ne spune Dumnezeu,/ ca şi Eu să Mă dăruiesc ţie,/ca să îţi dăruiesc Cuvântul Domnului şi doririle Lui/, gândul cel sfânt pe care l-a gândit întru Hristosul Său./ Pentru că viaţa ta este în voirea Domnului/ şi sfârşitul tău este veşnicia,/ unde desăvârşirea ta va fi fără stricăciune./ îmbogăţeşte-te în Dumnezeul tău şi primeşte g ândul Celui Preaînalt./ Fii puternic şi mântuit prin harul Său./ Căci pace vă vestesc, vouă celor sfinţi ai Săi,/ ca niciunul din cei care ascultă să nu cadă în luptă./ Cunună veşnică e adevărul/ şi fericiţi sunt cei care şi-o pun pe creştet...

pr. Tertulian Langa

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 873, Ultimul acces: 2026-08-16 12:52:15

Timp total: 0.03s...

[]:1