ÎPS Aurel Percă: Catedrala Sf. Iosif la ceas aniversar

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

ÎPS Aurel Percă: Catedrala Sf. Iosif la ceas aniversar – 137 de ani de la consacrare

[2021-02-14]

IPS Aurel Percă
La 15 februarie, anul acesta, se împlinesc 137 de ani de la consacrarea Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti, ctitoria măreaţă a Arhiepiscopului de pioasă amintire, Ignazio Felice Paoli, construită între anii 1875-1884, prezentată la acea vreme de Mihail Kogălniceanu ca fiind „cel mai frumos edificiu religios care există în România”. Aniversarea acestui eveniment ne oferă ocazia de a sublinia semnificaţia profundă a Catedralei, care este „biserica-mamă” şi centrul de convergenţă al întregii Arhidieceze, „centrul spaţial şi spiritual de unitate şi de comuniune pentru preoţii diecezei şi pentru tot Poporul sfânt al lui Dumnezeu” (Papa Ioan Paul al II-lea, Pastores Gregis, 34).

Importanţa Catedralei este dată de sediul episcopului, de „catedra” sa, locul de unde Episcopul învaţă poporul încredinţat păstoririi sale. Acesta este locul care simbolizează, mai mult decât orice alt lucru, chemarea episcopului la autoritate şi la responsabilitate. În catedrală, episcopul celebrează şi predică cuvântul Domnului; este locul în care tronul Episcopului, „catedra”, exprimă în mod simbolic rolul său de părinte şi păstor al comunităţii creştine. Catedrala este inima şi „biserica-mamă” a Diecezei, „în care se află catedra Episcopului, semn al magisteriului şi al puterii sale de păstor al Bisericii particulare; semn al unităţii credincioşilor în acea unică credinţă pe care Episcopul, în calitate de păstor al turmei, o vesteşte” (Ceremonialul Episcopilor, 42).
„Pentru acest motiv, Episcopul personal prezidează frecvent celebrarea euharistică şi liturgia orelor, mai ales în sărbătorile de poruncă şi în alte solemnităţi” (Codul de Drept Canonic, can. 389-390). După indicaţiile Conciliului Vatican II, trebuie să se acorde „cea mai mare importanţă vieţii liturgice a Diecezei în jurul Episcopului, mai ales în biserica Catedrală, convinşi că principala manifestare a Bisericii are loc în participarea deplină şi activă a poporului sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceeaşi rugăciune, la acelaşi altar la care prezidează Episcopul înconjurat de preoţii săi şi de slujitori” (Constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium, 41; Ceremonialul Episcopilor, 119).
În afară de aceasta, Episcopul trebuie să aibă grijă ca în Catedrală viaţa liturgică să se desfăşoare cu acel decor, cu respectarea legilor liturgice şi cu fervoare din partea poporului creştin, care să o arate „în mod exemplar” ca mama şi învăţătoarea celorlalte biserici ale Diecezei (Ceremonialul Episcopilor, 46). Aşadar, Catedrala trebuie să fie considerată „centrul întregii vieţi liturgice a Diecezei” (Ceremonialul Episcopilor, 44) şi imagine clară a Bisericii lui Cristos care în lume „se roagă, cântă şi adoră” (Papa Paul al VI-lea, Constituţia Apostolică Mirificus Eventus, 1965). Ea exprimă o unitate eclezială care este „episcopală, duminicală şi euharistică” pentru toţi credincioşii care aparţin unei dieceze (Papa Ioan Paul al II-lea, Dies Domini, 1998).
În multe părţi ale lumii, Catedrala este denumită şi „Dom” (Domul din Milano, Domul din Köln), cuvânt care vine de la „domus”, casa întregului popor al lui Dumnezeu care îi este încredinţat Episcopului. Dincolo de vechimea sa, de liniile sale arhitecturale armonioase, de frumuseţea operelor artistice pe care le păstrează, o Catedrală sau un Dom îşi au fascinaţia şi atracţia proprie, pornind mai întâi de la valorile religioase pe care trebuie să le avem în vedere.
În anul 1959, Giovanni Battista Montini, viitorul Papă Paul al VI-lea, cu ocazia reconsacrării unei Catedrale, spunea: „Lui Cristos îi aparţine orice Catedrală. Această Biserică este a lui. Pentru El este ridicată aici o Catedră, de unde apostolul Său, în locul Său, va vorbi; pentru El există un tron, pe care cel care îi ţine locul se va aşeza; pentru El există un altar, de pe care El va face să se înalţe către Dumnezeu Tatăl aceeaşi jertfă a Sa; pentru El, aici este adunată ecclesia (biserica) – poporul în jurul Episcopului său – şi spre El înalţă imnul său de glorie şi rugăciunea sa smerită; şi de la El, de la Cristos, acest templu îşi dobândeşte măreţia sa plină de mister”.
Îmi revin în memorie cuvintele de laudă şi de invocare care sunt rostite la consacrarea unei biserici: „Acest loc este semn al misterului Bisericii”. Liturgia consacrării îi conferă titlurile cele mai frumoase, iar printre acestea este cel de „cetate aşezată pe munte”. Într-adevăr, aşa apar multe biserici şi Catedrale, care prin poziţia lor geografică, sunt vizibile de la mare distanţă; aşa ar trebui să fie şi Catedrala noastră, fără clădiri înconjurătoare care să îi umbrească frumuseţea şi simbolismul de „casă a lui Dumnezeu în mijlocul caselor oamenilor”. Prin prestanţa sa, şi Catedrala noastră proclamă misiunea proprie a credinţei creştine, aceea de a aduce la viaţă adevărata sa semnificaţie şi de a-i indica vocaţia şi responsabilitatea: „Catedrala este afirmaţia solemnă a concepţiei teocentrice a vieţii; altă alternativă nu există” (Giovanni Battista Montini).
Astăzi este sărbătoarea Bisericii noastre arhidiecezane: 137 de ani de la dedicare (consacrare). Liturgia dedicării (consacrării) este foarte veche; îşi are originile în Sfânta Scriptură, în special în dedicarea Templului din Ierusalim. În Templu se celebrau evenimentele importante şi semnificative ale poporului lui Israel; sărbătoarea de astăzi ne invită să facem memoria evenimentelor Arhidiecezei noastre. Facem memoria credinţei şi a speranţei poporului nostru creştin, facem memoria atâtor Episcopi şi preoţi sfinţi care au trăit şi păstorit în Arhidieceza noastră.
Celebrarea aniversării dedicării Catedralei noastre înseamnă celebrarea operei mântuirii săvârşită de Mântuitorul nostru în Biserica noastră arhidiecezană. Această sărbătoare ne aminteşte că trebuie să facem memoria unui trecut bogat în atâta credinţă şi iubire autentică ale unui popor care, de când a primit sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu semănată de primii misionari, a crescut de-a lungul secolelor; mărturie recentă este construirea acestei minunate Catedrale, ctitorie a primului arhiepiscop, Ignazio Felice Paoli, după ridicarea la rang de Arhiepiscopie a teritoriului din sudul ţării şi al Dobrogei.
Celebrarea de astăzi ne invită să reînsufleţim memoria creştină şi să o mărturisim în viaţa de fiecare zi, astfel încât să înţelegem prezentul pe care îl trăim în lumina credinţei şi să ne reînsufleţim speranţa şi încrederea pentru viitorul pe care Domnul ni-l pregăteşte, cu gândul că toate evenimentele importante se vor celebra în Catedrala noastră. Pentru că aici, în această minunată Catedrală, ne întâlnim ori de câte ori celebrăm cu solemnitate, în jurul episcopului, sărbătorile mai importante ale anului liturgic şi trăim concret bucuria de a fi poporul lui Dumnezeu, care are o referinţă precisă şi sigură în ea, aşa cum este sigur cel care locuieşte într-o casă zidită pe stâncă: „şi forţele răului nu o vor birui!”
Aşa cum Catedrala este formată din diferite materiale, complementare între ele, la fel Biserica diecezană este formată din persoane care exercită slujiri şi servicii diferite, dar care trebuie să trăiască o unitate profundă de spirit. Este adevărat că acolo unde este unitate în diversitate, creşte caritatea. Spunea Sfântul Augustin într-o predică pentru dedicarea bisericii: „Dacă aceste pietre materiale nu ar fi unite între ele prin iubire, dacă nu ar adera unele de altele în mod perfect, dacă nu s-ar «îmbrăţişa» între ele, astfel încât să adere între ele reciproc, acest templu nu ar exista” şi adăuga: „şi noi trebuie să fim uniţi în caritate”.
Cu toţii trebuie să ne simţim ca pietre vii în slujirea Bisericii noastre arhidiecezane: Episcopi, preoţi, persoane consacrate, laici, bărbaţi şi femei, copii, tineri, adulţi şi vârstnici. Fiecare este chemat să proclame mântuirea realizată de Cristos, trăind cu bucurie, seninătate şi simplitate propria vocaţie; fiecare vocaţie este preţioasă dacă contribuie la creşterea carităţii, a credinţei şi a speranţei. De aceea, să ne rugăm pentru Catedrală, biserica noastră mamă, prima dintre bisericile Arhidiecezei, „casa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor”, pentru ca în ea să ne adunăm ca un adevărat popor aflat în pelerinaj spre Ierusalimul ceresc. Sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii, şi Sfântul Iosif, în cinstea căruia este dedicată Catedrala, să vegheze asupra ei, ca să rămână ca „o cetate strălucitoare aşezată pe munte” şi „centrul vieţii creştine în Biserica noastră locală”. († Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 850, Ultimul acces: 2026-09-28 06:07:15

Timp total: 0.05s...

[]:1