Profeţia şi caritatea în Biserică

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Profeţia şi caritatea în Biserică

[2007-01-27]

pr. Raniero Cantalamessa

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de astăzi sunt astfel aranjate încât toate să se orienteze spre cuvintele lui Isus pe care le ascultăm în Evanghelie. Aceasta pentru a evidenţia că tot cuvântul lui Dumnezeu îşi află aici culmea desăvârşirii sale. Cu atât mai bine este să urmărim şi o altă ordine a lecturii, cea cronologică, care descrie concret revelaţia şi istoria mântuirii. După această ordine, Evanghelia nu se află la sfârşitul ci în centrul atenţiei. Înainte de Evanghelie avem lectura din Vechiul Testament, care reprezintă pregătirea la Evanghelie şi apoi lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel (sau a altui apostol) ce reprezintă realizarea Evangheliei. Prin urmare, cele trei lecturi ne permit duminică de duminică să parcurgem istoria mântuirii în cele trei faze ale ei: Epoca lui Israel, Epoca lui Isus şi Epoca Bisericii.

Vechiul Testament ne prezintă astăzi cel mai măreţ dintre toate aspectele posibile: profeţia şi profetul. Prima lectură începe cu pericopa în care Ieremia povesteşte chemarea sa profetică. Este un dialog plin de gingăşie şi de sinceritate, din care apar două adevăruri luminoase: fragilitatea omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu. Ieremia este unul dintre acei oameni care nu ştie să vorbească frumos, cu toate că este încă tânăr, însă Dumnezeu care l-a ales chiar din sânul maicii sale, îi transmite cuvântul Său şi odată cu cuvântul îi transmite şi Duhul Său. El devine ca un zid de bronz, capabil ca în numele lui Dumnezeu să stea în faţa regilor, a preoţilor şi a poporului, fără a se teme de nimeni şi fără a tăcea. Acesta este profetul: un om care, în numele lui Dumnezeu, se prezintă în faţa lumii, pentru a-i transmite cuvintele şi judecăţile lui Dumnezeu, un maestru al istoriei, un semn pentru popor, unul care dezrădăcinează şi demolează, însă numai pentru a răsădi şi a clădi. Unul, care este umil chiar şi atunci când se luptă.

Ieremia va învăţa pe pielea lui proprie ce înseamnă pentru un om a intra în acel foc mistuitor, care este sfera de atracţie a lui Dumnezeu. Nu va fi scutit nici de o vorbă proastă, acuză ori ameninţare, din partea acelora care se simt atinşi de acest cuvânt; i se spune printre altele că ar fi un defetist, un agitator al poporului, unul care îndeamnă la răscoală. Chiar dintru început, tradiţia creştină a văzut în drama lui Ieremia o figură, un simbol al dramei Patimii lui Cristos: "Eu [eram] ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea".

În pericopa evanghelică a lui Luca, Isus vine ca un profet în patria Sa, printre rude şi cunoscuţi, însă aceştia nu-l primesc. Pentru ce nu este primit bine nici un profet în patria lui? Pentru că binele pe care îl vrea profetul pentru ai săi este binele pe care îl vrea Dumnezeu, din care cauză el nu măguleşte pe nimeni, şi nici nu îi îmbată pe oameni cu asigurări mincinoase sau cu minuni, ci este exigent, cheamă la decizii concrete şi la convertire; este tocmai ceea ce vrea Tatăl, iar Tatăl nu doreşte răul creaturii Sale, pentru că o vrea dezvoltată normal şi robustă. Luca a transformat povestirea reîntoarcerii lui Isus la Nazaret şi a plasat-o la începutul misiunii publice a lui Isus, tocmai pentru a evidenţia acest adevăr. A jertfit istoria faptului pentru a reliefa faptul istoric, adică un fapt mai profund şi mai important, pe care evanghelistul Ioan îl introduce la începutul Evangheliei sale: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit".

Cu toate acestea, un lucru nu trebuie trecut cu vederea, şi anume că Isus este profet. El însuşi, prin cuvintele pe care le adresează concetăţenilor Săi, se plasează pe linia marilor profeţi: Isaia, Ilie, Eliseu. Mai ştim că şi poporul îl considera de profet, socotindu-l chiar profetul aşteptat, de la Moise încoace, de întregul popor al lui Israel. Mai târziu, ucenicii nu s-au mai folosit de acest titlu, pentru a spune că El era mai mult, mai mare decât un profet, era Fiul lui Dumnezeu: "După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul". Isus este împlinirea profeţiei, pentru că asupra lui s-a coborât Duhul Domnului. El nu este transmiţătorul cuvântului lui Dumnezeu, ci este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare un cuvânt care îşi păstrează toată puterea şi caracteristicile profeţilor; este judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, care distruge minciuna şi împărăţia abuzivă a satanei, pentru a edifica împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia dragostei şi a adevărului. Evanghelia este profeţia vie şi veşnică, contestarea oricărui idol mincinos şi a toată puterea care nu se bazează pe Dumnezeu, şi ca atare este forţa care propulsează istoria spre escatologie.

Să revenim acum la vremurile Bisericii, la care se referă, aşa cum spuneam, lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel. Aici, profeţia pare a trece pe un al doilea plan, cedând locul unui mai mare şi mai desăvârşit dar, care este iubirea. "Şi dacă aş avea darul profeţiei... dacă n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic... Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea...". Da, este adevărat că iubirea este mai mare decât profeţia. Însă cel care a spus pentru prima dată acest lucru nu este Paul, ci Isus Cristos! Profeţia l-a dus pe Isus la moarte, însă măreţia acestei morţi nu stă în faptul că este o moarte profetică, cât mai degrabă în faptul că este o moarte din iubire. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are...". Isus l-a depăşit pe Ieremia şi pe toţi profeţii dinaintea Lui. Ieremia chema "răzbunarea lui Dumnezeu" asupra acelora ce refuzau profeţia; Isus invocă iertarea: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac...".

Prin urmare, de acum înainte profeţia este subordonată iubirii. Ce înseamnă oare aceasta? Că profetul creştin va trebui să tacă, ori de câte ori cuvântul lui nu va plăcea unuia sau altuia (aşa ca pe vremea lui Ieremia) fie aceştia chiar preoţi ai templului? Nu. Nicidecum! Paul s-a proclamat pe sine însuşi profet şi a spus că profeţia le este de trebuinţă credincioşilor. El a deschis gura şi nu a tăcut, nici chiar atunci când cuvintele sale creau neînţelegeri şi tonul lor părea oarecum revoluţionar - de pildă atunci când vorbea despre libertatea legii, sau cu privire la necesitatea de a merge printre păgâni. Într-adevăr, spunea că profeţia va înceta, însă a specificat că va dispare numai odată cu sfârşitul lumii, şi nu mai repede.

Soluţia nu se află în renunţarea la profeţie sau la dragoste, ci în concilierea între una şi cealaltă. Modelul acestei concilieri îl aflăm pentru fiecare ucenic aici, în Evanghelie; modelul nu este altul decât Isus Cristos. Crucea pe care a fost înălţat El este suprema profeţie în istoria omului şi totodată iubirea supremă. De fapt, ea este în acelaşi timp refuzul cel mai puternic ce a fost dat vreodată păcatului, şi cea mai mare acceptare acordată păcătosului.

Astăzi trebuie să ne aducem aminte despre acest aspect al Bisericii. Nu este profeţie adevărată aceea care nu este însufleţită de iubire, de comuniune şi de ascultare, ci numai o critică rece sau un resentiment, după cum nu există iubire adevărată dacă nu este pătrunsă de duhul profeţiei. Prin urmare, nu ajută cu nimic ca profeţii să acuze instituţia de lipsă de profeţie, şi instituţia (sau ierarhia) să le impute lipsa lor de dragoste şi de comuniune. Fiecare trebuie să vorbească plecând de la cruce, nu numai de la Crucea lui Cristos, ci chiar de la crucea lui proprie. Acest lucru este valabil nu numai în raporturile intraeclesiale, ci chiar şi în raporturile dintre Biserică şi lume. Creştinul nu este profet prin simplul fapt că se împotriveşte răului care se află în lume, ci numai dacă face aceasta cu iubire. Creştinul trebuie să strige cu toată puterea împotriva oricăror samavolnicii şi nedreptăţi, dar nu pe un ton de condamnare, ci de iubire şi să îi ajute pe fraţii săi să poată ieşi din impas prin depăşirea acelei stări de criză, aşa cum a făcut Isus cu femeia adulteră şi cu tâlharul de pe cruce.

Mai cu seamă, profetul nu trebuie să uite niciodată că şi el este un păcătos: aceasta îl va împiedica să devină un acuzator neînduplecat şi aspru, faţă de toţi şi de toate, un fel de "mare inchizitor". Dacă Biserica merge agale şi şovăind, poate că şi el este vinovat de această încetineală a Bisericii. Un profet al vremurilor noastre a scris în legătură cu aceasta: "Doamne, sunt trupul Tău, bolnav şi bicisnic! Cred că simţi toată greutatea mea, adică a acestui trup beteag, şi pentru a nu mă lăsa să cad, mi-ai luat şi sarcina pe care o aveam pe spate, şi acum, mergi şi Tu cum poţi! Şi printre cei pe care Tu îi porţi în spate mai există câte unul care Te acuză că nu mergi după anumite reguli. Unii ca aceştia acuză de mers incorect chiar şi Biserica Ta, uitând că grea cum este zgura omenească, pe care nu vrea să o arunce în mare, îi duce şi ea aşa cum poate spre a ajunge la portul mântuirii" (don Primo Mazzolari). Acestea sunt cuvinte în care profeţia se îmbrăţişează cu iubirea.

Aşadar, profeţi, însă din iubire, cu iubire. Iar profeţii dragostei, această dificilă vocaţie, ne cheamă în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, spunându-le oamenilor, şi mai ales celor păcătoşi, că Dumnezeu îi iubeşte! Aceasta este cea mai nobilă obligaţie a profetului creştin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1040, Ultimul acces: 2026-09-29 18:38:44

Timp total: 0.03s...

[]:1