Interviu despre documentarul „Şapte martori pentru mica Romă”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu despre documentarul „Şapte martori pentru mica Romă”

[2018-12-23]

documentar despre Episcopii uniţi
Anca Berlogea-Boariu (n. 1968) este regizor şi producător independent de teatru şi film. Documentarul său, „Şapte martori pentru mica Romă” (2018), include imagini şi filmări inedite despre martiriul Episcopilor greco-catolici. A fost proiectat la diverse evenimente din Biserica Catolică din România, iar pe 8 noiembrie a.c., în contextul vizitei ad limina a Episcopilor români, şi în filmoteca Vaticanului. O secvenţă poate fi urmărită aici. Oana si Alexis Dimcev au realizat următorul interviu cu Anca Berlogea-Boariu pentru EpiscopiaBucuresti.ro.

– Aţi plecat din capitala României spre o altă capitală spirituală, a Bisericii Române Unite. Cum s-a născut ideea filmului „Şapte martori pentru mica Romă”?
– Toată viaţa mea am fost pe drum, şi am avut ocazia să locuiesc mai mulţi ani chiar la Paris. Cum niciodată nu am fost deosebit de atrasă de Bucureşti, ca oraş, nu consider că m-am mutat dintr-un centru politic si economic spre unul spiritual. Am plecat dintr-un oraş ultra-aglomerat, unde nu se mai poate efectiv respira, spre un loc liniştit, ascuns între dealuri, înconjurat de păduri şi de viţă-de-vie. E drept, e oraşul unde mama mea a urmat trei ani de liceu. Din copilărie îmi doream să descopăr aceasta lume de dincolo de munţi, ce îmi părea atât de misterioasă.
Totuşi, de-abia în decembrie 1989 am aflat de existenţa Bisericii Greco-Catolice. Zece ani mai târziu, odată cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea şi venirea la Bucureşti a Cardinalului Alexandru Todea, am început sa descopăr mai multe din istoria luminoasă şi dureroasă a acestei Biserici. Au urmat documentare, piese de teatru, cărţi, o îndelungată cercetare şi încercare de a pătrunde în taina unor mărturii de credinţă date cu preţul libertăţii şi al vieţii. Pe de altă parte, am vrut să înţeleg şi tăcerea, teama şi durerea aproape lipsită de speranţă a celor încătuşaţi de frică.
„Şapte martori pentru Mica Romă” se înscrie în această lungă serie de proiecte, care a început cu „Mărturii de credinţă”, mărturiile despre momentul 1948, culese de la părintele Eugen Popa, părintele Clement Plăianu şi părintele Augustin Popa, precum şi portretul Cardinalului Alexandru Todea, realizat în 1999.
– Cu ce gând aţi început acest pelerinaj al imaginii spre patimile Episcopilor noştri?
– În principiu, orice film documentar este atât un proiect artistic, cât şi unul financiar, organizatoric si tehnic. Când pleci la drum, te întrebi dacă îţi ajung merindele din sac, dacă ai haine suficiente pentru călătorie, dacă te ţin picioarele până la destinaţie. Întrebările pe care şi le pune fiecare când se urneşte din loc sunt de ordin practic, nu foarte filosofic. Cam astea au fost şi gândurile mele.
Altfel, undeva în suflet, mi-au rămas ca un motto cuvintele părintelui Matei Boilă. Nu o să uit niciodată căldura amestecată cu umor cu care îşi amintea de prima întâlnire cu Monseniorul Ghika, în închisoarea de la Jilava. După cum probabil ştiţi, când a vrut să afle veşti de afară de la noul venit şi mai ales, când vor fi eliberaţi, Monseniorul l-a privit cu atâta nedumerire pe tânărul Boilă, că acesta a înţeles, dintr-odată, că pentru Vladimir Ghika nu existau lanţuri, nici gratii, nici ziduri care să îl ţină închis. Nu aştepta sa vină nimeni să îl elibereze. Era liber! Un mister greu de cuprins în cuvinte sau imagini, dar care sper sa ajungă şi acum la cei ce vor privi acest documentar. Pentru că în aceeaşi deplină libertate şi iubire au trăit, au simţit şi au murit şi cei şapte Episcopi martiri, la fel ca Fericitul Vladimir Ghika.
– Ne bucurăm că aţi găsit în Arhiva Naţională de Film momente din istoria Bisericii Române Unite, pentru a le reda publicului larg. Ce sentimente aţi avut la prima lor vizionare? Care secvenţă v-a impresionat în mod deosebit?
– Mă bucur, într-adevăr, că am putut găsi imagini cu Episcopii martiri din timpul unor celebrări oficiate în perioada interbelică. Doamna Cornelia Tălângă de la ANF m-a ajutat mult în această muncă de căutare. Şi mă bucur de bucuria dumneavoastră şi de a fiecăruia care le va descoperi. Nu vreau să spun mai multe despre ele, pentru a lăsa spectatorilor surpriza de a vedea ei înşişi aceste imagini, fără să ştie nimic dinainte, în speranţa de a putea fi cuprinşi de emoţia vederii lor pentru prima oară.
– Aţi mers din episcopie în episcopie, pe urmele ierarhilor martiri, dar i-aţi cunoscut şi pe păstorii noştri de astăzi, urmaşii lor. Ce credeţi că ne uneşte pe noi, greco-catolicii?
– În primul rând, aş dori să mulţumesc celor şapte ierarhi de astăzi pentru încrederea pe care mi-au acordat-o şi pentru deschiderea cu care au vorbit fiecare despre predecesorii lor, dar şi despre propria lor experienţă de viaţă, despre chemarea şi despre drumul pe care au pornit, călăuziţi de har. Am fost deosebit de onorată să îl ascult pe Preafericitul Cardinal Lucian Mureşan povestind despre întâmplări din tinereţe şi despre întâlnirea avută cu Episcopul Iuliu Hossu, la Căldăruşani. O altă întâlnire cu Cardinalul Hossu, la scurt timp înainte de a muri, a fost relatată şi de Preasfinţitul Alexandru Mesian, şi va urma în partea a doua a filmului. Emoţia m-a cuprins de multe ori, în multe feluri, fie că era vorba despre amintirile Cardinalului Alexandru Todea din închisoare, pe care ni le-a împărtăşit Preasfinţitul Virgil, fie că erau întâmplări mult mai recente. Au fost descoperiri neaşteptate în valiza Episcopului Alexandru Rusu, ajunsă de curând înapoi în Maramureş, la Preasfinţitul Vasile, sau altele, în arhiva de familie, unde Preasfinţitul Claudiu a regăsit actele bunicului său, părintele Victor Vancu. A fost şi lecţia de istorie bine rezumată de Preasfinţitul Florentin, dar şi lecţia de viaţă transmisă de Preasfinţitul Mihai, când a vorbit despre Preasfinţitul Vasile Aftenie.
Dar la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ce îi uneşte în general pe greco-catolici, sincer, nu ştiu să răspund. Vă aşteptaţi, probabil, să ştiu, să mă refer eventual chiar la sângele martirilor, care a ţinut în viaţă Biserica din catacombe. Dar nu ştiu răspunsul. Ceea ce ar trebui să ne unească pe noi toţi, creştinii, aşa cum spune Preasfinţitul Virgil Bercea, este Domnul Isus Cristos, cel care a murit şi a înviat. Spunem asta cu toţii în crez, fie că suntem catolici sau ortodocşi. Dar cum s-a ajuns ca ceea ce ar trebui să ne unească să fie ceea ce aparent ne desparte? Nu ştiu. E o întrebare pe care o las deschisă şi la care fiecare ar trebui să mediteze.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1066, Ultimul acces: 2026-11-11 04:07:56

Timp total: 0.04s...

[]:1