Catedrala se face loc de întâlnire cu Dumnezeu într-un neam ce şi-a pierdut calea întâlnirii cu aproapele

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Catedrala se face loc de întâlnire cu Dumnezeu într-un neam ce şi-a pierdut calea întâlnirii cu aproapele – Pr. Necula

[2018-11-22]

de Gheorghe Anghel

„Fără a fi din lemn şi fără să ţină în chipul său spaţii mici, Catedrala se face loc de întâlnire cu Dumnezeu într-un neam ce şi-a pierdut calea întâlnirii cu aproapele…Iar aproapele dintâi e Dumnezeu”, a evidenţiat părintele profesor Necula într-un articol publicat în Tribuna.
Editorialul semnat de părintele profesor face referire la catedrala construită în Dealul Arsenalului, dar prezintă şi legătura ei cu eroii neamului.
„Fiecare mână de pământ aşezată în cărămizile catedralei sunt ei, cei care s-au făcut pământ pentru ca noi să nu ne pierdem cerul”, precizează părintele Necula.
De asemenea, părintele Constantin Necula aduce în discuţie şi despre poporul român, care, mai ales în ultima perioadă, a ales libertatea, „dar fără fiinţă, fără adevăr”.
„L-am dărâmat pe Lenin de pe soclul dinaintea Casei Scânteii, dar scânteia unui jurnalism partinic nu am reuşit să o stingem. Uşor, uşor am revenit la ateism ca formă de gândire şi la propagandă ca formă de ucidere a adevărului”, a explicat părintele profesor Necula.
Părintele Constantin Necula este Doctor în Teologie şi conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
Este autor de cărţi de predici, de studii şi articole de specialitate, dar şi de cărţi pentru copii şi tineret. A participat la numeroase conferinţe în ţară şi în străinătate, precum şi la emisiuni de radio şi de televiziune.
Text integral:
În drum spre sfinţirea Catedralei, o Ţară. Cu bune şi rele, cu înfrângeri şi biruinţe, unele schije din explozia biruinţelor de odinioară. Altele întunecate de răutăţile cotidiene, de îndoieli şi informaţii preluate pe negândite. Decăderea intelectuală în viaţa politică duce la derapaje şi în viaţa socială, în reflecţia istorică a memoriei unei Ţări, condamnate parcă la condamnaţi morali.
Monumentele libertăţii ne-au rămas cimitirele eroilor din trecătorile Carpaţilor, în văile Mureşului ori Oltului, în buza Jiului ieşind din Defileu.
Monumentele libertăţii ne sunt osuarele Mateiaşului, Oituzului, Mărăştiului ori Mărăşeştiului, în podmolul câmpiilor înecate de sânge. De-acolo şi din Hrisovul lui Ferdinand I pentru Biserica Mântuirii Neamului (10 mai 1920) putem să regăsim ritmul argumentării logic-istorice a unui locaş al preamării Celui pe care Regele îl vedea biruitor în mijlocul Armatei Române.
Nu vor fi lipsă la primul zvon al clopotului ce vesteşte Sfinţirea, ungerea unui altar ce ne cuprinde pe toţi.
Cred, personal, că e un moment de luciditate al unei clipe grele, dinaintea unor critici, unele justificate, asupra unei construcţii care judecă neputinţa socialului de astăzi. La vremea lui 1918, pe când Regele şi Armata erau cantonate la Iaşi, un sibian, viitorul Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului chema, cu acordul Consiliului Naţional de la Arad, trupele româneşti ca eliberatoare cu aceste cuvinte: „Vodă Mihai Viteazu este la Alba Iulia. Îşi aşteaptă oştirea…”.
E semnul Catedralei. Hristos se aşează în miezul frământărilor noastre, pe linia de front pe care în anii ’80 ni s-au chinuit bărbaţii şi tinerii să zidească o Casă a Poporului, mai întâi ucigaşă, apoi hulită, acum folosită.
Dinaintea acelei construcţii, scoasă din centrul Bucureştilor, s-a înălţat Catedrala, răspunsul unei generaţii, purtată prin săli de judecată şi anticamere funcţionăreşti. Nu, nu a fost alegerea Patriarhiei dar acum pare că aşezată în miezul unui Bucureşti dărâmat de lamele buldozerului dovedeşte că nici un sistem ideologic nu poate distruge un neam, câtă vreme în mijlocul său locuieşte Hristos.
L-am dărâmat pe Lenin de pe soclul dinaintea Casei Scânteii, dar scânteia unui jurnalism partinic nu am reuşit să o stingem. Uşor, uşor am revenit la ateism ca formă de gândire şi la propagandă ca formă de ucidere a adevărului. Am ales libertatea, dar fără fiinţă, fără adevăr.
De aici mişcarea noastră asurzitoare spre diluţie socială, spre trădare şi judecare a valorilor. Catedrala e modul în care se vădeşte că avem forţa unui popor care nu depinde în proiectele sale numai de politic şi care poate face din jigniri şi opoziţii emoţionale prilej de analiză şi reconfigurare, dar nu de stagnare în proiect. Nu. Nu cred că trebuie comparată nici cu stadioane, nici cu alte construcţii şi pentru orice om lucid e cât se poate de limpede că nu înlocuieşte nimic din ceea ce avem nevoie.
De luni dimineaţa, Bucureştiul nu va fi mai sărac ori mai bogat şi nici Ţara.
Un stat sănătos economic nu cârpeşte demnitatea poporului său. De luni, nu ne rămâne alta decât să revenim la munca noastră şi gândurile noastre, la modul în care fiecare înţelegem să ne trăim vieţile. Dar acolo, în miezul oraşului care a suferit enorm în Primul Război Mondial, căruia i s-au dărâmat biserici şi i s-au arestat preoţi şi anchetat tineri, acolo unde era nevoie de semn, s-a ridicat semn. Semn că putem, că nu suntem preceptorii ratării noastre şi că avem, în unitate, forţa de a construi.
Ultimele zile i-a strâns pe oameni pe şantier. I-am urmărit, încruntaţi de responsabilitate, atenţi, echilibraţi. Au muncit enorm. Au încercat să pună un picior de pod peste marea vieţii…Unii vor călca pe el. Alţii se vor încăpăţâna să-l înjure, alţii nici nu-l vor vedea.
Putem calcula în spitale, intervenţii medicale ori investiţii în orice alt indicator banii investiţi până acum în Catedrală. Putem calcula însă şi în câte vieţi s-au investit în Ţara aceasta de care ne batem lesne joc, pe care am aşezat-o la colţ în cancelaria Europei.
Fiecare mort de pe frontul primului Război Mondial ar fi putut fi un medic, un profesor, un ţăran adevărat, un brutar, un tată, un soţ…Nu-i putem jigni socotindu-le moartea drept o pierdere. Ci altarul de sens al actualei Românii. Fiecare mână de pământ aşezată în cărămizile catedralei sunt ei, cei care s-au făcut pământ pentru ca noi să nu ne pierdem cerul.
Vin zorile. Spre Altarul catedralei păşesc sfinţii. Oamenii vor intra şi vor folosi rugăciuni pentru a spune cum se vede lumea prin ochii lui Dumnezeu. Fără a fi din lemn şi fără să ţină în chipul său spaţii mici, Catedrala se face loc de întâlnire cu Dumnezeu într-un neam ce şi-a pierdut calea întâlnirii cu aproapele…Iar aproapele dintâi e Dumnezeu. Să mergem! Se arată zorii catedralei! Veniţi să ne bucurăm de Dumnezeu Care se lasă sărutat pe zâmbet…

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 2178, Ultimul acces: 2026-11-08 09:14:02

Timp total: 0.22s...

[]:1