Pastorala Sfântului Sinod la prima duminică din Postul Naşterii Domnului

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Pastorala Sfântului Sinod la prima duminică din Postul Naşterii Domnului

[2018-11-17]

de Iulian Dumitraşcu

În prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Române.
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unităţii şi demnităţii noastre naţionale şi de recunostinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a comuniunii de credinţă, de limbă, de cuget şi simţire românească.
Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în acelaşi timp pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.
Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre şi program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, aratând că numai prin credinţă şi iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam şi am realizat unitatea şi demnitatea noastră ca stat naţional.
Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria şi cultura poporului român se vede şi în darul unităţii, al libertăţii şi demnităţii naţionale, dobândit prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferintă crestineşte îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din Bucureşti.
În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este şi o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credinţă a românilor şi, implicit, a cultivat conştiinţa unităţii de neam.
„Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecinţă o comunitate culturală de cel puţin 300 de ani, şi aceasta a produs în ceea ce priveşte sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. Biserica, prin predică şi tipar, a cultivat cu stăruinţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi origine, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină.
Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conştiinţa unităţii de credinţă s-a împletit întotdeauna cu cea a unităţii de neam sau, mai exact, unitatea de credinţă a întreţinut, a cultivat şi consolidat conştiinţa unităţii de neam. Unitatea de credinţă şi unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credinţa ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „ legea românească”[2].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină.
Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.
Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor.
Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, cărţi care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.
Mihai Eminescu, cunoscând bine viaţa şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinţei în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].
Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identităţii şi conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti.
În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeaşi Liturghie, aceleaşi slujbe, săvârşite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi liturgice răsăritene”[5].
Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură şi civilizaţie creştină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.
Aşadar, limba română şi credinţa creştină sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român.
Dreptcredincioşi creştini,
Biserica Ortodoxă Română a iubit şi a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspiraţiile lui de libertate şi unitate şi a participat la momentele semnificative ale istoriei naţionale, precum Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în acelaşi timp o sărbătoare a unităţii de neam şi de credinţă întărită prin jertfă şi biruinţă.
În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu preţul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, şi a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executaţi Horea şi Cloşca, cunoscuţi luptători pentru drepturile sociale şi naţionale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaştere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles şi Trianon (1919-1920).
Deşi nedreptăţile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile româneşti unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării, totuşi fraţii nu pot fi separaţi de graniţe şi garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste şi frăţietate nu pot fi înăbuşite.
Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan şi Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan şi Doru Popovici, pe transilvănenii şi bănăţenii Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraş şi Vasile Lucaciu, pentru a menţiona numai câţiva dintre mai distinşii înfăptuitori ai Marii Uniri.
Totodată, evidenţiem contribuţia unor ierarhi români, în frunte cu episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, viitorul Patriarh al României, şi a multor clerici ortodocşi la făurirea Marii Uniri din 1918.
Aşadar, realizarea marilor idealuri ale unităţii şi demnităţii naţionale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conştiinţei naţionale şi de afirmare a dorinţei de unitate şi independenţă.
Astăzi, România trebuie să îşi păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deşi există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piaţa globală şi sistemul informaţional mondial nu pot suplini pierderea identităţii spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Doar o mai bună cunoaştere a identităţii şi a demnităţii naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identităţii naţionale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficienţă şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.
Cultivarea identităţii naţionale trebuie sporită prin cultivarea culturii naţionale, a credinţei şi a tradiţiilor în cadrul cooperării internaţionale, prin susţinerea şi promovarea simbolurilor şi proiectelor culturale de afirmare a identităţii naţionale. În acest sens, este esenţial să evidenţiem elementele esenţiale ale identităţii româneşti pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.
Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuţie la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenţei şi unităţii poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoaşterea drepturilor şi demnităţii ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.
De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obţinută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Un simbol al întregirii României, realizată prin voinţa poporului, jertfa ostaşilor români, şi mai ales prin lucrarea Providenţei divine, este construirea Catedralei Naţionale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].
Apoi, cel care a susţinut şi a promovat intens importanţa construirii unei noi Catedrale în Bucureşti a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.
Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.
Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, şi ale tuturor sfinţilor, prin dărnicia clerului şi credincioşilor Patriarhiei Române din ţară şi străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfinţită Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un simbol al spiritualităţii româneşti.
Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoştinţei şi al comuniunii româneşti şi deopotrivă un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unităţii de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naţionale.
Dreptmăritori creştini,
Postul Naşterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.
În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.
Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.
Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.
Să ne ajute Hristos-Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.
Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.
Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.
În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.
De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Naşterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).
Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!
† DANIEL,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor
† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii şi Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi
† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei, Arhiepiscopul Aradului
† Ignatie, Episcopul Huşilor
† Lucian, Episcopul Caransebeşului
† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei
† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Antonie, Episcopul de Bălţi
† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud
† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei
† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie, Episcopul Giurgiului
† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† Visarion, Episcopul Tulcii
† Petroniu, Episcopul Sălajului
† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei
† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei
† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei
† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei
† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal
† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor
† Emilian Crişanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului
† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei
[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1915, p. 26.
[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
[4] Idem, ,,Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 10, p. 187.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
[6] Nicolae Şt. Noica, „Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 848, Ultimul acces: 2026-11-08 07:52:07

Timp total: 0.05s...

[]:1