Cuvântul adresat de Patriarhul României la Conferinţa de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (Integral)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cuvântul adresat de Patriarhul României la Conferinţa de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (Integral)

[2018-11-06]

de Sorin Ioniţe

Cuvântul adresat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel marţi, 6 noiembrie 2018, în deschiderea lucrărilor primei sesiuni a conferinţei pastoral-misionare de toamnă a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor intitulată „2018 – Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri”:
2018 – Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918.
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină. Mihai Eminescu a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[1].
Cultivând conştiinţa unităţii de credinţă şi neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit mult la pregătirea condiţiilor spirituale şi culturale pentru înfăptuirea marilor evenimente naţionale din istoria românilor: Unirea românilor sub domnia lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600, Unirea Principatelor Munteniei şi Moldovei din anul 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România din anul 1918.
Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei, la 14/27 august 1916, a urmărit întregirea neamului românesc şi făurirea statului naţional unitar. Cei peste 250 de preoţi militari eroi din Regatul României, care i-au însoţit pe soldaţii români în timpul campaniei militare din anii 1916-1918, i-au întărit duhovniceşte, împărtăşind cu ei suferinţele războiului, jertfindu-şi uneori viaţa.
Activitatea lor a fost exemplară şi de un eroism copleşitor, fiind unanim apreciaţi de comandanţii armatei române. Aceşti preoţi militari au dat dovadă de înalt patriotism şi dragoste de ţară, au preluat uneori comanda batalioanelor de soldaţi în cazul rănirii sau morţii comandanţilor militari, au ţinut cuvântări înălţătoare şi încurajatoare în faţa soldaţilor români, au ajutat pe medici în postul de prim ajutor, oferind îngrijiri sanitare răniţilor şi muribunzilor, au împărtăşit pe soldaţii răniţi şi au îngropat pe soldaţii ucişi în război, au suportat rigorile pribegiei în munţi, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria şi Bulgaria etc.
Iar preoţii care nu au fost mobilizaţi pe front i-au consolat pe cei rămaşi acasă şi le-au insuflat încredere şi speranţă. În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate sĚ¦i spitale pentru cei în suferinţă, un rol considerabil avându-l Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări sĚ¦i călugăritĚ¦e spre a lucra cu abnegatĚ¦ie la îngrijirea bolnavilor sĚ¦i a rănitĚ¦ilor.
La 10 aprilie 1918, Generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menţiona că: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru ţară şi neam… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulţi patrioţi de care ţara are mare nevoie. Transmiteţi tuturor preoţilor de armată mulţumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-aţi dat pentru apărarea ţării“[2].
După intrarea României în război, la 14/27 august 1916, autorităţile ungare au pornit o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter naţional din Transilvania. AtentĚ¦ia lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între care se numărau sĚ¦i preotĚ¦ii de parohie, precum sĚ¦i învăţătorii sĚ¦colilor confesionale ale Bisericii.
*
Încheierea Primului Război Mondial a creat premizele politice interne şi internaţionale pentru unificarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
La 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvântul Regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, se preciza importanţa momentului: „V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari”[3].
La 15/28 noiembrie 1918, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, care a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”[4]. Motivarea moţiunii a fost făcută de Ion Nistor, care a insistat asupra unităţii naţiunii române „una şi nedespărţită de la Nistru până la Tisa”.
Realizarea României Mari a fost desăvârşită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au dat un sprijin semnificativ efortului de emancipare naţională.
La 8/21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici româneşti din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, şi-au exprimat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi, subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru”[5].
Preoţii români care au luptat pentru păstrarea „în deplină curăţie românească a limbii, legii şi moşiei strămoşeşti, care cu sufletul lor cald de însufleţire curată au uscat umezeala temniţelor de stat, porneau acum, cu crucea în fruntea oastei lor creştine, pentru a pune umărul la înfăptuirea idealului întregii suflări româneşti”, după cum se exprima ziarul Lumina din Arad[6].
În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii săvârşite în biserica ortodoxă din Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul „Deşteaptă-te române!”. „Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naţionale”, consemna în acele zile revista Biserica şi Şcoala din Arad[7].
Şedinţa Adunării Naţionale Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului şi locţiitor de Mitropolit al Ardealului, care accentua ideea potrivit căreia, clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlădică până la opincă şi de la opincă până la vlădică. Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii poporului român ca naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare”[8].
La 14 decembrie 1918, delegaţia românilor ardeleni, compusă din Episcopul ortodox Miron Cristea, Episcopul greco-catolic din Gherla Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş, a prezentat Regelui Ferdinand, la Bucureşti, actul unirii de la 1 decembrie 1918.
Regele i-a întâmpinat cu următorul discurs: „În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina, astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi unitatea naţională a tuturor românilor şi declar pe veci unite la Regatul Român toate ţinuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru. Cu dragoste neţărmurită mi-am închinat viaţa scumpului meu popor, plin de credinţă în menirea lui istorică. Prin lupte şi prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim astăzi aspiraţiile noastre cele mai sfinte. Mulţumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naţionale…”[9].
Marea Unire de la 1918 a adus cu sine profunde schimbări nu numai în viaţa statului, ci şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Unirea politică a românilor cerea o organizare bisericească unitară, „unificarea şi împreunarea tuturor Bisericilor noastre provinciale cu Biserica mamă”[10]. Trebuiau întreprinşi paşii necesari „pentru închegarea Bisericilor ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură Biserică”[11]. La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de Mitropolit primat al României a fost ales Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, care, în anul 1925, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Într-un Memoriu scris în anul 1922 cu privire la Trebuinţele Bisericii Ortodoxe Române din ţară, adresat autorităţilor de stat din acea vreme, Mitropolitul primat Miron Cristea afirma următoarele: „Un lucru rămâne cert: Faţă de Biserica Ortodoxă Română nu putem cruţa nimic. Ea a fost lăsată cu totul în urmă. Nu i s-a dat aproape nimic, din contră, Biserica din vechiul regat a fost lăsată într-o situaţie care s-o facă aproape incapabilă de orice muncă mai însemnată.
Deci, acestei Biserici, care atât de mult a contribuit până acum la crearea sufletului românesc unitar şi care trebuie să aibă un rol important şi la consolidarea din viitor a ţării, trebuie să i se pună la dispoziţie toate mijloacele pentru a putea corespunde misiunii sale mai ales azi, când cultele străine au faţă de ea o situaţie princiară, încât lăsarea Bisericii statului în situaţia umilită de azi atinge însuşi prestigiul ţării şi al neamului românesc şi marile interese ale lui”[12].
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei impresionante ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la realizarea idealului naţional constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor şi cu ajutorul clerului şi credincioşilor, dar şi cu ajutorul unor instituţii ale statului român, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfinţită Catedrala Naţională din Bucureşti, aceasta fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un simbol al spiritualităţii româneşti. Catedrala Naţională, care are ca hramuri principale Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor Neamului) şi Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, uneşte iubirea de Dumnezeu a unui popor dreptcredincios şi jertfelnic, mult încercat în istorie, cu recunoştinţa pe care o datorăm veşnic Eroilor Neamului.
Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor din toamna acestui an, rugându-ne Preasfintei Treimi să reverse harul şi lumina Sa asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.
[2] Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, A. Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, Bucureşti, Ed. Europa Nova/Fundaţia General Ştefan Guşă, 2000, p. 198.
[3] Ion Agrigoroaiei, „Marea Unire”, în: Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, volumul VII, tom II. De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 496, apud „Basarabenii în Iaşi şi toastul Sfatului Ţării la palatul Regal”, Mişcarea, 1918, 1 aprilie.
[4] 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. 2, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 1240, apud Ion Agrigoroaiei, „Marea Unire”, p. 506.
[5] Cultura creştină, VII (1919), 1, pp. 1-2.
[6] Lumina, I (1918), 45, p. 1.
[7] Biserica şi Şcoala, XLII (1918), 47, p. 2.
[8] Biserica şi Şcoala, XLII (1918), 49, p. 1.
[9] Pr. Niculae Şerbănescu, „1 Decembrie – sărbătoarea naţională a României”, în: Biserica Ortodoxă Română şi Marea Unire, vol. II, Bucureşti, Ed. Basilica, 2018, p. 296.
[10] Gheorghe Gr. Comşa, Unificarea organizaţiei noastre bisericeşti, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1947, p. 4.
[11] Milan Şeşan, „Unificarea bisericească din 1918 ca act de întărire a unităţii politice a statului român”, Mitropolia Ardealului, XIII (1968), 11-12, p. 834.
[12] Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, Fondul Miron Cristea.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 885, Ultimul acces: 2026-11-10 09:56:35

Timp total: 0.04s...

[]:1