INTERVIU | Preşedintele Academiei Române: Construirea Catedralei Naţionale încununează o întreagă lucrare a poporului român - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

 
Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

INTERVIU | Preşedintele Academiei Române: Construirea Catedralei Naţionale încununează o întreagă lucrare a poporului român

[2018-11-05]
de Gheorghe Anghel

Într-un interviu publicat în Ziarul Lumina din 5 noiembrie 2018, Acad. Ioan-Aurel Pop a vorbit despre cel mai important proiect din Anul Centenarului, construirea Catedralei Mântuirii Neamului, despre care a spus că „încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuşi şi ne aşază în rând cu lumea”.
Preşedintele Academiei Române a numit Catedrala Naţională drept „simbolul unităţii noastre istorice întru credinţă şi întru ţară” şi a spus că acest edificiu „înseamnă numai iubire şi bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu şi către oameni”.
„Catedrala noastră preamăreşte Ortodoxia, în sensul de dreaptă credinţă în Dumnezeu, dar îi recunoaşte pe toţi fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, şi-i cheamă să fie laolaltă”, a precizat acad. Ioan-Aurel Pop.
Interviu integral:
Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naţionale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru observatorii externi măsura trăiniciei credinţei, forţa şi prestigiul acelei naţiuni.
Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie şi la aproape un secol şi jumătate de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naţionale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuşi şi ne aşază în rând cu lumea, afirmă Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca şi şcolile şi spitalele cu mijloacele lor lumeşti, la educarea şi păstrarea în stare bună a acestui popor, spune academicianul.
Ziarul Lumina (ZL): Domnule preşedinte al Academiei Române, ce reprezintă construirea unei catedrale naţionale pentru un popor ortodox, îndeosebi pentru români?
Acad. Ioan-Aurel Pop: După creştinarea noastră în limba latină, prin strămoşii noştri daco-romani şi proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinţei şi a vieţii religioase, desăvârşită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) şi bizantino-slav.
Această ierarhie s-a aflat iniţial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Oraşul lui Constantin (Constantinopol). Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple şi modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma şi păstorul ei, preotul.
După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I şi mai ales după întemeierea statelor medievale româneşti (secolele al XIII-lea şi al XIV-lea), s-au ridicat şi la noi locaşuri de piatră şi de zid, unele dintre ele impresionante.
Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forţa cre­din­­ţei popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce ţara îşi proclamase inde­pendenţa absolută, după ce această independenţă fusese confirmată pe câmpurile de luptă şi recunoscută de Europa, după ridicarea ţării la rangul de regat (1881) şi după obţinerea autocefaliei.
Construirea Catedralei Naţio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ţei, forţa sa, prestigiul acelui popor.
Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus.
Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) şi la aproape un secol şi jumătate de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naţionale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuşi (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) şi ne aşază în rând cu lumea.
ZL: De ce am avut nevoie să ridicăm Catedrala Mântuirii Neamului?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe raţiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice.
Toate naţiunile ortodoxe au capitale ale credinţei lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferenţă permanentă şi activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfinţit) şi irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Ţării Româneşti de la Bucureşti, urmând cronologic celor de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, este depozitara unei istorii sacre şi laice pline de semnificaţii, dar este complet neîncăpătoare.
Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puţini credincioşi decât noi, au adevărate catedrale, mari şi impunătoare, pe care le arată cu smerenie şi cu mândrie îngemănate lumii.
Fireşte, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului şi că Domnul, dacă ruga vine din suflet şi se face cu suflet curat, îi ascultă păsul şi îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericeşti, săvârşite de preoţi, după rânduială, după tradiţie şi după canoane.
Şi apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci şi naţiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri româneşti ale Cărţii Sfinte), ceremoniile şi locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnităţii celei mai înalte şi să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.
ZL: Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. Care au fost cele mai cunoscute perso­na­li­tăţi care au militat pentru ridicarea unei catedrale naţio­nale?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Aproape toate marile persona­lităţi religioase şi mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală naţională şi au susţinut proiecte în acest sens, de la principele şi apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu şi Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea şi prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulţi alţii.
ZL: Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Da, aşa cum spuneam, catedrala este simbolul unităţii noastre istorice întru credinţă şi întru ţară. Catedrala nu jigneşte pe nimeni şi nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toţi şi înseamnă numai iubire şi bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu şi către oameni. Catedrala noastră preamăreşte Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credinţă” în Dumnezeu, dar îi recunoaşte pe toţi fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, şi-i cheamă să fie laolaltă.
ZL: În anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, finalizarea şi sfinţirea Altarului Catedralei Mântuirii Neamului este poate unul dintre cele mai importante proiecte de ţară?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creştin situat la Dunăre şi în Carpaţi.
Noi, românii, suntem nărăviţi să ne autoflagelăm şi să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie aşa, să ne pierdem cumpătul şi ne conduce şi spre gesturi de glorie. Şi apoi, la români există credinţa că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăieşte legenda meşterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfinţită în prezenţa altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.
Aşa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înţelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…
ZL: S-a spus, adesea, în spaţiul public, că „avem nevoie mai mult de şcoli şi spitale şi mai puţin de catedrale”. ­Este Catedrala Mântuirii Neamului complementară şcolilor şi spitalelor din ­România?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Pe mine, ca istoric, denigrările şi cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcţii laice şi religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.Cei care contrapun catedrala altor construcţii (instituţii) nu sunt creştini şi nu ştiu că cea mai înaltă şcoală şi cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.
Vindecarea odras­lelor umane de ignoranţa minţii (întunecimea) şi de bolile trupeşti (suferinţa fizică) nu se face numai în şcolile instituţionalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci şi în biserici.
Chiar şi filosofii greci precreştini ştiau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înşelătoare, neputincioasă şi sortită eşecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi şcoli şi spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aş spune că nu lipsa de şcoli şi spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienţi şi de medici.
Iar neştiinţa de carte, abandonul şcolar, analfabetismul funcţional, plecarea medicilor şi asistenţilor medicali peste mări şi ţări nu se datorează prea multor biserici şi nici credinţei prea arzătoare.
Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu şi mintea, ne agăţăm de scopuri lumeşti lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire şi de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca şi şcolile şi spitalele, cu mijloacele lor lumeşti, la educarea şi păstrarea în stare bună a acestui popor.
Dacă lucrarea aceasta nu este la înălţimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele şi cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul şi cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credinţa şi Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine şi la iubire de Dumnezeu şi de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 2501, Ultimul acces: 2026-11-09 20:54:08