Interviu integral | Slujirea Bisericii – Jertfelnicie şi Bucurie

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu integral | Slujirea Bisericii – Jertfelnicie şi Bucurie

[2018-03-09]

de Gheorghe Anghel

Cu prilejul aniversării a 10 ani de misiune patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a acordat un interviu pentru emisiunea Universul credinţei, difuzată la postul public de televiziune (TVR).
În cadrul interviului au fost abordate diferite teme precum:
motivaţia ridicării Catedralei Naţionale,
activitatea socială şi filantropică a Bisericii
misiunea realizată prin mijloacele moderne de comunicare,
atenţia pe care o acordă Biserica tinerilor,
provocările contemporane,
Sfântul şi Marele Sinod din Creta,
Vizita patriarhului Rusiei în România etc.
Vă prezentăm interviul integral realizat de jurnalistul Andrei Victor Dochia şi difuzat de Televiziunea naţională duminică, 24 decembrie 2017:
Andrei Victor Dochia: Binecuvântaţi, Preafericite Părinte Patriarh. Vă mulţumesc pentru onoarea pe care o faceţi Televiziunii Române şi pentru bucuria pe care o faceţi tuturor telespectatorilor acceptând acest interviu, primul după zece ani de la întronizarea Preafericirii Voastre.
Părintele Patriarh Daniel: Dumnezeu să vă binecuvinteze. Şi noi ne bucurăm şi, desigur, am acceptat acest interviu pentru că am împlinit zece ani şi pentru că peste aceşti zece ani putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să continuăm.
Andrei Victor Dochia: Pe 30 septembrie 2007, românii au asistat pentru prima oară, în direct, la o slujbă impresionantă. Vorbim de prima întronizare a unui patriarh într-o Românie liberă şi proaspăt integrată în Uniunea Europeană. Preafericite Părinte, au trecut zece ani de la acel moment istoric. Eraţi în mod firesc emoţionat, pentru că această demnitate reclama multă responsabilitate, dar şi foarte multă jertfă. Era un context politic destul de nefast, erau mari frământări pe scena politică, scindarea populaţiei, vorbim şi de un an cu două referendumuri. Cum vedeţi acum Biserica Ortodoxă Română a anului 2007?
Părintele Patriarh Daniel: O vedem într-un curs firesc, acela de continuitate şi, în acelaşi timp, de amplificare a activităţilor sale pastorale, misionare şi, în mod deosebit, o redescoperire sau intensificare a activităţilor social-filantropice, care au fost întrerupte în timpul perioadei comuniste.
Andrei Victor Dochia: În seara zilei întronizării Preafericirii Voastre, aţi acordat primul interviu Televiziunii Române, jurnalistului Titi Dincă. A fost primul şi ultimul interviu, pentru că ne-aţi spus atunci, îmi amintesc, că vor fi atât de multe lucruri de făcut pentru Biserică încât nu va mai fi timp de interviuri. Şi iată că aşa a fost. Care au fost nevoile imediate şi problemele stringente cu care se confrunta Biserica?
Părintele Patriarh Daniel: În primul rând, a fost nevoie de noi locaşuri de cult, mai ales în cartierele noi, care au fost construite în timpul socialismului şi care nu au avut prevăzute locaşuri de cult. În al doilea rând, a fost educaţia tineretului, pentru că tineretul dorea să aibă mai multă cunoaştere în privinţa credinţei. Am fost cu toţii impresionaţi când am văzut că, în timpul Revoluţiei, o mulţime de tineri care nu au făcut ore de religie în şcoală, totuşi s-au rugat, au rostit rugăciunea Tatăl Nostru, au arătat credinţa moştenită de la familie, de la părinţi, de la bunici şi, desigur, prin lucrarea discretă dar eficientă a multor preoţi de parohie. Deci construirea de biserici, de zid, care lipseau, dar şi zidirea duhovnicească, edificarea spirituală a sufletului – acestea pot fi numite biserica din exterior şi biserica din sufletul omului – acestea erau priorităţile. Se şi spunea că trebuie acordată multă importanţă tinerilor.
A treia prioritate era organizarea pastorală mai eficientă şi, în general, o grijă sporită pentru românii din diaspora, pentru că acest fenomen al migraţiei sau emigraţiei a devenit un fenomen nou, necunoscut de Biserica noastră într-o proporţie atât de mare, mai ales după anul 2000. Încât, pe de o parte, aveam probleme urgente de rezolvat în ţară, iar pe de altă parte, şi o grijă sporită faţă de românii din jurul graniţelor ţării şi din diaspora occidentală.
Andrei Victor Dochia: Au fost aşadar 10 ani de muncă susţinută, neobosită. 10 ani de lucrare „a Martei şi a Mariei” – acestea s-au împletit perfect. Vorbim de organizare, de eficientizare impecabile. V-aş ruga să ne împărtăşiţi câte ceva din efortul depus pentru a realiza cele mai importante proiecte ale Bisericii Ortodoxe Române din aceşti zece ani: Centrul de Presă al Bisericii, canonizarea de noi sfinţi români, organizarea de noi structuri administrative bisericeşti – cum spuneaţi, în diaspora, activitate filantropică şi, nu în ultimul rând, de fapt în primul rând, Catedrala Naţională.
Părintele Patriarh Daniel: Deja în cuvântul de la întronizare am fixat priorităţile, şi anume am arătat nevoia de a avea un post de radio, un post de televiziune şi un cotidian, pentru a răspândi credinţa şi pentru a trece dincolo de zidurile Bisericii, adică a transmite Liturghia în fiecare zi, mai ales pentru familiile vârstnice, pentru oamenii în vârstă, pentru oamenii bolnavi. De aceea se constată şi astăzi că cea mai iubită emisiune este Sfânta Liturghie şi apoi, seara, Vecernia, de la Catedrală Patriarhală. Deci, am dorit să construim deodată cu biserica nouă, Catedrala Mântuirii Neamului, şi o biserică mai intensă în sufletele oamenilor. Postul de radio, postul de televiziune şi Ziarul Lumina au fost anunţate atunci, în 30 septembrie, iar la hramul Catedralei Patriarhale, în 27 octombrie 2007, au şi fost puse în practică.
Andrei Victor Dochia: Realizate într-un timp extrem de scurt.
Părintele Patriarh Daniel: Da. Ne-a ajutat Dumnezeu ca în trei săptămâni şi ceva să realizăm aceste reţele mediatice de comunicare.
O altă lucrare mare a fost anunţul că vom continua eforturile pentru a începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a eliberării poporului român de stăpâniri străine. Aceasta înseamnă mântuirea neamului. Nu înseamnă mântuire într-un sens teologic, ci într-un sens patriotic. Desigur, acesta este un mandat primit de la înaintaşi. Nu a fost ideea noastră, noi doar ne-am asumat împreună cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu clerul şi cu credincioşii, această sarcină, întrucât Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cum o numim acum mai pe scurt, este o necesitate practică şi totodată are şi o valoare de simbol, adică de simbol al unei biserici dedicată pomenirii sau comemorării eroilor neamului, ai poporului român din toate timpurile.
Andrei Victor Dochia: Pentru că sunt adesea generate în spaţiul public false teme de discuţie, de tipul „Vrem şcoli şi spitale, nu catedrale”, ca şi cum acestea s-ar exclude, aş vrea să ne oprim câteva minute la activitatea social-filantropică a Bisericii, o instituţie care a cheltuit pe acţiuni filantropice, doar în 2016, aproximativ 96 de milioane de lei. Ca să înţeleagă telespectatorii, vorbim de 20 de milioane de euro, pe care Biserica i-a cheltuit pe acţiuni filantropice: instituţii, servicii sociale, campanii de genul „Sănătate pentru sate” sau „Donează sânge, salvează o viaţă”. A reuşit? Şi dacă da, cum a reuşit Biserica să devină, în acest timp, primul filantrop al ţării?
Părintele Patriarh Daniel: A devenit nu pentru că şi-a propus – am constatat aceasta mai târziu – ci pentru că a simţit responsabilitatea de a uni Liturghia cu filantropia. În vremea noastră, dacă o predică frumoasă nu este însoţită şi de o acţiune filantropică sau culturală sau de ordin artistic-bisericesc, nu este credibilă sau nu este completă. Iar această corelare între spiritualitate şi acţiune, între Liturghie şi filantropie, este o dominantă în toată tradiţia Bisericii noastre. Dar în timpul comunismului, Biserica a fost redusă adesea la o instituţie pur liturgică, fără impact social-filantropic. De aceea, după schimbările din 1989 s-a revenit la tradiţia noastră veche, şi anume a prezenţei preoţilor de caritate în unităţi militare, în spitale, în penitenciare şi în alte unităţi ale statului; pentru că este nevoie de o întărire a sufletului şi de o conştientizare a relaţiei dintre libertate şi responsabilitate. Şi astfel, această dezvoltare social-filantropică a devenit o întregire, oarecum, a Sfintei Liturghii din Biserică. Se vede că acolo unde mănăstirile oferă o agapă după Liturghie, vin mai mulţi credincioşi; unde este îmbinată comuniunea în rugăciune cu comuniunea la o agapă, la o masă, la care oamenii pot să…
Andrei Victor Dochia: Să relaţioneze.
Părintele Patriarh Daniel: Da. Să relaţioneze, să-şi vorbească faţă către faţă; se continuă ideea de Biserică, în calitate de comuniune şi comunitate.
Apoi, desigur, pe lângă multe parohii s-au dezvoltat cabinete medicale, cabinete stomatologice, cabinete de consultanţă – chiar juridică – şi, mai recent, în ultimii ani, aceste unităţi de after school, pentru copii care sunt buni la învăţătură dar nu au suficiente condiţii acasă pentru a studia. Deci am putea spune, în concluzie, că am redescoperit tradiţia veche a Sfinţilor Părinţi: în timp de libertate credinţa s-a manifestat şi prin fapte ale iubirii milostive. Mai întâi celebrăm iubirea milostivă în Liturghie, aşa cum a fost ea arătată în Iisus Hristos, şi apoi în filantropie. Foarte adesea Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a predicat Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, a vindecat pe cei bolnavi şi, uneori, a înmulţit pâinile şi peştii, pentru a da şi puţină hrană celor care toată ziua şi-au hrănit sufletul duhovniceşte. Şi noi mergem, deci, după exemplul sau pilda Mântuitorului Iisus Hristos: predicăm Evanghelia, ne rugăm, dar în acelaşi timp ajutăm pe cât posibil această comunitate ca să se întărească, mai ales acolo unde sunt bătrâni, bolnavi, oameni singuri. Este foarte multă nevoie de afirmare a credinţei prin fapte.
Andrei Victor Dochia: Există o cooperare cu autorităţile statului pe tărâm social-filantropic?
Părintele Patriarh Daniel: Există o cooperare, pentru că ea este firească, este necesară: cetăţenii statului sunt în mare majoritate credincioşii Bisericii, iar noi lucrăm pentru binele comun. Adică lucrăm cu responsabilităţi diferite, de pe poziţii diferite, dar cu un scop comun. Şi aceasta se vede nu numai la nivelul relaţiilor dintre Patriarhie şi diferite ministere, ci şi la nivel judeţean, la nivel local: consilii locale, consilii judeţene sprijină activităţile Bisericii, pentru că sprijină de fapt o lucrare în favoarea cetăţenilor. Şi este o tradiţie la noi de a coopera cu statul, pentru că avem o coresponsabilitate în ceea ce priveşte viaţa cetăţenilor, a credincioşilor noştri. Aici trebuie să adăugăm şi faptul că în noua Lege a Cultelor, 489 din 2006, se spune că Statul sprijină cultele pentru că recunoaşte rolul lor în societate: educaţional, spiritual şi social, în general; de asemenea recunoaşte cultele oficiale, recunoscute de stat, ca parteneri ai statului în activităţile sociale şi ca factori ai păcii sociale. Cu alte cuvinte, ajutorul pe care noi îl primim de la stat nu este un simplu gest de bunăvoinţă, ci de recunoaştere a contribuţiei cultelor la viaţa societăţii. Şi, desigur, contează şi numărul mare al credincioşilor. Deci, este vorba de o coresponsabilitate, fără însă de a ne depăşi competenţele sau atribuţiile. Noi rămânem oamenii Bisericii chiar şi atunci când cooperăm cu statul. Şi statul are autonomia lui: este neutru din punct de vedere religios, dar nu este indiferent.
Andrei Victor Dochia: Nu este potrivit să enumerăm acum, Preafericirea Voastră, titluri care au ţinut prima pagină a ziarelor, au făcut să curgă în mediul on-line multe luări de poziţie, mă refer la cea mai importantă ctitorie a ţării în ultimii zece ani, vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională. Această dispută între adversarii şi susţinătorii ei a scos la iveală multă rea credinţă şi, din păcate, multă înverşunare. În cele din urmă, Catedrala este o realizare a patriarhului, a Bisericii şi a poporului român credincios. Este aceasta percepută ca o necesitate practică şi ca un simbol spiritual-naţional, aşa cum aţi numit întotdeauna acest proiect?
Părintele Patriarh Daniel: Sigur, s-a constatat necesitatea acestei biserici de foarte multă vreme. Prima luare de poziţie privind necesitatea unei catedrale a fost în anii imediat după Războiul de Independenţă, când Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au scris în presă că este nevoie de o catedrală în care să fie pomeniţi eroii din acest război, din 1877-1878. Apoi, în anul 1884, regele Carol I, care şi-a dat seama de necesitatea unei catedrale, mai ales prin faptul că venea în fiecare duminică la slujbă, deşi era catolic – mai întâi mergea la misa romano-catolică şi apoi urca pe Dealul Mitropoliei, venea în această biserică şi asista la Liturghia ortodoxă. El şi-a dat seama că este necesară o biserică mai mare şi, de aceea, în 1884 a emis un decret lege privind biserica catedrală din Bucureşti. Legea aceasta n-a fost niciodată abrogată, doar că a fost pusă în aplicare la 126 de ani de la emiterea ei şi, ca atare, noi am început să punem în practică o lege care exprima necesitatea unei catedrale. Poziţia regelui Carol I a fost reafirmată de către regele Ferdinand, la doi ani după Unirea cea mare de la Alba Iulia, adică în 1920. Şi atunci, în contextul acela, după Primul Război Mondial şi după Unirea mare de la Alba Iulia, din 1918, s-a numit Catedrala Mântuirii Neamului, adică a izbăvirii sau a eliberării lui de stăpâniri străine. Şi, deci, dezideratul acesta a continuat. Dar condiţiile nefavorabile – uneori războiul, alteori criza economică – n-au permis realizarea acestei catedrale.
Desigur, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist a insistat foarte mult să pună în practică mandatul primit de la patriarhul Miron Cristea şi dorinţa celor care au arătat necesitatea şi, în acelaşi timp, demnitatea unei catedrale naţionale, însă a avut mult de lucru până când i s-a stabilit locul. S-a propus Piaţa Unirii, după aceea s-a spus că nu este bună, s-a propus Bulevardul Unirii, apoi Parcul Carol, Parcul Izvor şi, în cele din urmă, s-a stabilit pe Dealul Arsenalului – fostul Deal al Arsenalului – între actualul Parlament şi Ministerul Apărării.
Acolo, desigur, am primit terenul ca o compensaţie, o reparaţie morală pentru cele cinci biserici, trei demolate şi două translate şi, deci, are o valoare de simbol construirea Catedralei Naţionale într-o zonă în care cinci biserici au fost afectate pentru a face loc Casei Poporului. A trebuit ca noi să explicăm toate aceste aspecte, să arătăm că nu e vorba de o ambiţie ci de o necesitate şi că, această biserică, actuala Catedrală Patriarhală, a fost la început o biserică de mănăstire, construită între anii 1656-1658. Zece ani mai târziu, în 1668, a fost declarată provizoriu Catedrală Mitropolitană, iar în 1925, când Mitropolia Ţării Româneşti a fost ridicată la rang de Patriarhie, catedrala a fost numită provizoriu Catedrală Patriarhală. Aşa este scris pe pisania din interiorul catedralei, după lucrările de restaurare făcute în timpul patriarhului Miron Cristea, între anii 1932-1935.
Avem deci de-a face cu o ieşire din provizorat. Biserica este foarte frumoasă aici, dar este foarte mică, încât la un moment dat, când a trebuit să sfinţim Marele Mir, n-au încăput în altar decât doisprezece ierarhi: ceilalţi ierarhi şi clerul în naos, iar poporul a stat afară. Am şi spus în glumă că nu trebuie să practicăm un apartheid liturgic, clerul în biserică şi poporul afară, mai ales atunci când e vorba de vreme rece sau ploioasă. Deci, noua catedrală este o necesitate practică, pe care o constată cei care slujesc. Cei care nu slujesc în catedrală sau nu vin des să participe la slujbe, nu îşi dau seama de necesitatea practică. Iar faptul că a fost pusă în relaţie această nouă catedrală cu pomenirea sau comemorarea eroilor români din toate timpurile, dar mai ales a celor care au murit în 1917, în Primul Război Mondial pentru realizarea unităţii de neam, pentru România reîntregită, arată o semnificaţie deosebită privind sfinţirea ei. De aceea, noi am făcut eforturi şi facem în continuare ca sfinţirea să aibă loc în data de 30 noiembrie 2018, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Aşa încât realismul şi simbolismul se leagă între ele cu speranţă.
Andrei Victor Dochia: Ce a însemnat acest proiect, cum a prins contur complet – mă refer la faptul că nu a fost uşor în aceşti ani să se înalţe atât de repede un edificiu atât de important?
Părintele Patriarh Daniel: Au fost mai multe concursuri, dar nu toate au reuşit în privinţa proiectului. Sfinţirea locului s-a făcut în data de 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Şi această sfinţire a locului a pus capăt discuţiilor privind locaţia unde va fi construită. Dar a trebuit să organizăm încă trei simpozioane consultative, fiindcă acele concursuri costau foarte mult şi nu prea reuşeau, şi atunci am transformat concursurile mai întâi în simpozioane consultative şi am făcut apel la arhitecţi, la ingineri. Au fost propuse mai multe variante, astfel că am reuşit în timp de trei ani – 2008, 2009 şi 2010 – să parcurgem toate etapele privind proiectarea.
După trei ani de tatonări şi consultări, am ajuns ca în toamna anului 2010 să avem, în data de 2 septembrie, autorizaţia de construcţie din partea Primăriei Sectorului 5 al Capitalei şi, mai târziu, spre sfârşitul anului 2010, să începem lucrările, organizarea de şantier. Deci, propriu-zis, noi, din noiembrie-decembrie 2010 am început lucrările şi, iată, acum ne aflăm la o cotă foarte ridicată şi anume suntem la bazele turlelor – turlele Catedralei vor fi finalizate anul viitor, 2018, la sfârşitul anului vom sfinţi altarul şi iconostasul, iar pictura peste câţiva ani, după ce se va realiza. Ceea ce este foarte important este că în graficul nostru am avut o întârziere de şase luni, am recuperat patru şi sperăm să recuperăm şi celelalte două, ca urmare a faptului că de la 400 de muncitori pe zi am ajuns la 800. Şi aceşti muncitori, fiind mai mulţi, lucrează în două-trei schimburi, şi aşa avem speranţa că vom termina lucrările, acoperim biserica şi o sfinţim.
Andrei Victor Dochia: Din nefericire, proiectul ridicării Catedralei Naţionale a fost şi este în continuare ţinta unei campanii rău-voitoare împotriva Bisericii. Aş vrea să vă întreb cum răspunde Biserica acestor critici aduse permanent, în această perioadă?
Părintele Patriarh Daniel: Biserica nu se miră de aceste critici, pentru că în slujba de sfinţire a locului unei biserici există o rugăciune în care se spune sau I se cere lui Dumnezeu să ajute pe cei care construiesc catedrala şi să îi ferească de bântuielile diavoleşti. Ceea ce înseamnă, nu numai din rugăciune, dar şi din experienţa mai multor parohii care au construit biserici, că aproape totdeauna există şi potrivnici sau există şi ispite prin care se încearcă oprirea lucrării sfinte. Dar dacă ne întărim în credinţă, suportăm criticile; dacă ştim că nu se poate fără ispite să ne manifestăm credinţa, atunci nu ne pierdem curajul şi continuăm.
Noi am ştiut că unele critici vin din faptul că oamenii nu erau suficient de informaţi, alţii contrapun bisericile construite nevoii de spitale sau de şcoli, însă noi constatăm că sunt multe şcoli private care s-au adăugat celor publice, multe spitale sau unităţi medicale care s-au adăugat; pe de altă parte, numărul copiilor a scăzut – mai ales la sate. Dar noi nu punem în opoziţie construcţia de şcoli şi spitale, pe de o parte, şi de biserici, pe de altă parte. Sunt necesare şi unele şi altele. Doar că biserica este spital şi şcoală, spital duhovnicesc şi şcoală duhovnicească pentru toată viaţa. Şcoala duhovnicească numită biserică nu se termină cu bacalaureatul sau cu doctoratul şi, ca iertătoare de păcate şi vindecătoare de boli sufleteşti, Biserica se adresează tuturor vârstelor, tuturor categoriilor sociale.
De aceea, ea nu poate fi înlocuită cu nimic. Ea are specificul ei, unicitatea ei şi, ca atare, noi suntem susţinători şi ai construirii de şcoli, şi de biserici. Doar că totul depinde de gestionarea banilor. Când credincioşii văd că bănuţul lor face să crească o clădire nouă, atunci se încurajează. Dacă doar le cerem bani dar nu arătăm progresul în construcţie, atunci există nedumeriri, întrebări, ezitări… Din acest punct de vedere, şi autorităţile de stat care ne ajută, potrivit legilor în vigoare – o ordonanţă de urgenţă din 2005 şi o lege din 2007 se referă în mod expres la construirea Ansamblului arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului – deci pe baza unei legislaţii speciale se oferă de către stat aceste ajutoare, iar noi le folosim şi le justificăm.
Din 2010 şi până acum, niciodată Curtea de Conturi nu a găsit ceva negativ în privinţa folosirii şi a justificării banilor primiţi de la stat. Şi aceasta ne arată că dacă lucrăm pentru construirea unei catedrale sau a unei biserici, trebuie să lucrăm şi într-un mod corect. Nu este totul doar să construim, ci să construim şi într-o manieră credibilă, corectă, pentru ca cei care donează bani să ştie că bănuţul lor ajunge…
Andrei Victor Dochia: Se regăseşte.
Părintele Patriarh Daniel: Se regăseşte, da. Şi trebuie să precizez că cei mai statornici în a ajuta biserica, deşi sumele sunt foarte mici, sunt pensionarii. Avem rugăciune specială la fiecare slujbă, aprobată de Sfântul Sinod, pentru donatori, pentru constructori, pentru cei care se ostenesc cu zidirea catedralei. Şi cei care donează banii zic: Şi astăzi m-a pomenit. Dar nu i-am pomenit exact pe nume, ci pe categoria aceasta a donatorilor, a celor care ajută. Şi, în mod surprinzător, sunt oameni care din pensia lor mică dau acolo, 20-30 de lei, în fiecare lună.
Andrei Victor Dochia: Vor fi pomeniţi în veşnicie…
Părintele Patriarh Daniel: Vor fi pomeniţi, sigur. Dar ideea este că nu totdeauna oamenii cei mai bogaţi sunt cei mai darnici. Sunt şi unii mai modeşti din punct de vedere financiar, dar au conştiinţa că ce se zideşte este o necesitate şi o expresie a credinţei.
Andrei Victor Dochia: Preafericite Părinte Patriarh, dacă acestea au fost doar câteva dintre realizările pe care le-a înfăptuit Biserica în aceşti zece ani, aş vrea acum să aducem în atenţia telespectatorilor şi momente de tensiune sau provocările din această perioadă. Vorbeam de campanii rău-voitoare, dar aş vrea acum să vorbim despre faptul că Biserica a fost supusă sistematic unui tir de sondaje de opinie din care să reiasă, de la an la an, o încredere diminuată a românilor în această instituţie, şi vorbim de o instituţie nu doar umană, ci divino-umană.
Dacă în anii ’90 Biserica beneficia de cea mai mare încredere din partea populaţiei – de 90 de procente, conform unui sondaj IMAS din septembrie anul acesta, 2017, Biserica a ajuns la puţin peste 50% grad de încredere în rândul populaţiei. Pe de altă parte, aş vrea să luăm în considerare şi anul 2015, atunci când 90% dintre părinţi şi-au înscris copiii deliberat la ora de religie. Cred că e firesc să vorbim despre acest rezultat ca despre unul cu valoare de referendum. Aş vrea să vă întreb care este de fapt realitatea?
Părintele Patriarh Daniel: În primul rând, pe plan internaţional se constată că este o criză a instituţiilor. Sondajele de la noi din ţară arată o fluctuaţie a încrederii populaţiei în toate instituţiile. Iar faptul că, la un moment dat, diminuează sau creşte, arată că aceste sondaje sunt relative şi, deci, noi le luăm doar ca orientative, nu ca normative. Aşadar, pentru noi, sondajele sunt relative, uneori sunt comandate, alteori simplificate, alteori, în fine, modelate, după interesele de moment sau după diferite orientări mai generale. Dar faptul că nu sunt pentru noi determinante şi nici normative se explică prin responsabilitatea pe care o are Biserica în societate. Ea, indiferent de sondaje, nu trebuie să se descurajeze în misiunea, în lucrarea ei sfântă.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu a spus că totul este succes, totul este progres, din treaptă în treaptă, ci a spus că veţi avea necazuri în lume şi încercări. Sigur, s-a dovedit aceasta în timp de persecuţie, în timp de suferinţe de tot felul, piedici şi aşa mai departe. Dar ceea ce este important este continuitatea misiunii Bisericii. Fiindcă Dumnezeu nu judecă totdeauna după cifre, cât de mult am realizat, ci cât de fideli am fost. De aceea, îndemnul Mântuitorului este acesta: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).
Uneori construim multe biserici, uneori nu s-au mai putut construi decât foarte puţine sau deloc. Sau chiar s-au dărâmat. Important a fost faptul că s-a menţinut credinţa, că populaţia a fost credincioasă, într-un număr mai mare sau mai mic – sigur, n-a depins totdeauna de Biserică, ci şi de factori externi, pe care nu i-a provocat ea. Importantă este fidelitatea. În timp de laudă, în timp de critică, în timp de prigoană sau în timp de libertate, trebuie să rămânem statornici în credinţă, fideli. Fidelitatea aceasta este necesară şi în familie, şi în mănăstire. Dincolo de greutăţi şi ispite este important să rămânem fideli jurământului sau idealului pe care ni l-am fixat.
Noi constatăm că, în general, oamenii care vin la biserică şi umplu bisericile arată fidelitate. Sondajele sunt pe de o parte un criteriu, nu suntem indiferenţi, dar nici nu descurajăm. Iar pe de altă parte, avem bisericile pline de credincioşi. Când şi bisericile ar fi goale de credincioşi, atunci, sigur, sondajele se pot confirma mai mult. Dar atâta vreme cât bisericile sunt pline de credincioşi, aceasta arată că încă mai avem nevoie de biserici la nivelul populaţiei noastre. În Bucureşti sunt puţine biserici în raport cu numărul credincioşilor. Deci, nu disperăm. Biserica este corabia mântuirii. De aceea, cartea Constituţiile Apostolice, de la sfârşitul secolului III – începutul secolului IV, spune aşa: Biserica trebuie să fie mare şi să aibă formă de corabie. De aceea, noi n-am făcut-o nici rotundă, nici pătrată, ci în formă de corabie. Iar turla mare, cu cruce pe ea, reprezintă un catarg al corabiei.
Dar este o corabie care totuşi stă pe uscat, nu merge pe apă, şi această corabie a mântuirii, care aduce aminte de faptul că Mântuitorul însuşi predica adesea din corabie şi a făcut minuni în corabie pe Marea Galileii, ne arată că Biserica trebuie să fie o corabie a mântuirii, spaţiu în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu în modul cel mai apropiat, în timp senin şi în timp de furtună. Corabia trebuie să rămână corabie şi atunci când sunt valuri multe, şi atunci când totul este senin. Deci, noi nu considerăm că trebuie să ne înfricoşăm atât de mult încât să abandonăm misiunea noastră.
Au fost vremuri foarte grele, uneori când Biserica a fost desfiinţată, interzisă, cum a fost timp de 25 de ani, de pildă, în Albania, sau mai mult. Interzisă religia! Primul stat ateu din lume. Şi totuşi oamenii se rugau pe ascuns, iar acum, aşa cum mărturisea arhiepiscopul Tiranei şi Albaniei, Anastasie, acum a reînflorit credinţa. Deci, sunt încercări în istorie, de creştere a numărului credincioşilor, de diminuare, dar importantă este fidelitatea.
Andrei Victor Dochia: Vă propun acum, Preafericirea Voastră, să facem referire la un alt moment de tensiune pentru societatea românească şi, bineînţeles, pentru Biserică. Este vorba despre tragedia de la Clubul Colectiv, un moment în care 64 de tineri şi-au pierdut viaţa într-un incendiu absolut cumplit. A existat atunci, într-un mod absolut justificat, o tensiune imensă în societate, o tensiune care s-a răsfrânt şi asupra Bisericii. S-a spus atunci, la momentul tragediei, că Biserica nu ar fi fost alături de familiile victimelor. Cum aţi trăit, ca patriarh, acele momente?
Părintele Patriarh Daniel: Noi trebuie să mărturisim adevărul, pe care uneori presa l-a ascuns sau l-a spus doar parţial. Prima instituţie care a făcut după acest accident un comunicat de presă, cu apel la rugăciune pentru odihna sufletelor celor morţi şi apel la donare de sânge pentru cei răniţi, a fost Patriarhia Română. În dimineaţa respectivă, Patriarhia a dat acel comunicat. Apoi, preoţii noştri din spitale, preoţii de caritate erau lângă răniţii din spitale, lângă cei arşi, şi făceau rugăciuni în paraclisele sau capelele spitalelor şi, de asemenea, mobilizau parohiile să aducă ajutoare sau bani pentru a ajuta familiile celor răniţi. Preoţii din parohii au făcut rugăciuni şi au fost alături de sicriele şi de familiile celor decedaţi.
Personal, noi am participat la două înmormântări ale celor decedaţi. Însă noi suntem obişnuiţi ca, atunci când cineva e decedat, să stăm lângă sicriul lui, nu să stăm la locul unde a avut loc accidentul. Dacă se întâmplă un accident feroviar sau unul de circulaţie şi mor 40-50 de persoane pe o stradă, nu facem pelerinaj acolo ci stăm alături de familiile celor decedaţi şi ale celor răniţi. Dar, spre surprinderea noastră, s-a considerat că este mai important pelerinajul la locul accidentului decât prezenţa alături de persoanele decedate şi alături de persoanele rănite. Şi dacă aceasta s-a dorit, deşi nu era în mod obişnuit o necesitate, sigur că au mers şi acolo, la Colectiv, preoţii noştri şi au făcut rugăciuni. Dar în primul rând ne-am gândit să fim alături de cei decedaţi, de cei răniţi şi de persoanele şi familiile îndoliate sau îndurerate.
E semnificativ faptul că, la două săptămâni de la incendiul de la Clubul Colectiv, la Paris, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie acelaşi an, a avut loc un atentat terorist, la Clubul Bataclan, unde au murit peste 100 de persoane. La scurt timp, arhiepiscopul Parisului a făcut un apel la rugăciune, în Catedrala Notre Dame, nu la Clubul Bataclan, unde a avut loc atentatul. Aceasta a confirmat, deci, că atitudinea noastră a fost corectă, identică în forma ei spirituală cu cea din Occident, de la Paris. Dar dacă s-a dorit ca să fie neapărat un pelerinaj la locul incendiului, sigur, s-a scos în evidenţă partea aceasta tragică.
Mai mult decât atât, noi am organizat, prin mai multe eparhii, colecte pentru ajutorarea familiilor celor care au suferit în urma incendiului de la Colectiv. Şi aşa de trei ori au fost ajutate familiile celor care au fost afectaţi de acest tragic eveniment. Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Clujului şi Arhiepiscopia Dunării de Jos au oferit bani concreţi, în mod direct, şi am transmis fiecărei familii aceste sume de bani, ca să-i ajutăm în mod concret, nu doar prin predici sau prin rugăciuni.
Dar, sigur, s-a spus că a fost o lipsă de comunicare, pentru că nu am mai avut astfel de atitudini, ca să dăm mai multă importanţă locului unde s-a întâmplat incendiul, decât persoanelor care au suferit de pe urma acestui incendiu. Atitudinea ostilă împotriva Bisericii era existentă însă înainte de incendiul de la Colectiv. Exista o atitudine ostilă, mai ales din partea unor asociaţii care erau contrare orei de religie în şcoli. Şi după biruinţa Bisericii…
Andrei Victor Dochia: Cu cele 90 de procente…
Părintele Patriarh Daniel: Cu cele 90 de procente privind înscrierea copiilor de către părinţi la ora de religie, s-a intensificat această ostilitate. De aceea, asociaţiile respective, după incendiul de la Colectiv, au fost primele care au scos pancarte cu „Vrem spitale, nu catedrale!”. Deci s-a văzut o legătură între ora de religie şi ostilitatea unora, care a fost apoi amplificată după incendiul de la Colectiv.
Andrei Victor Dochia: Şi aceasta pentru că, aşa cum spuneam, cele 90 de procente de înscriere la ora de religie au avut într-adevăr valoare de referendum…
Părintele Patriarh Daniel: Aproape ca un referendum, ca o consultare populară, propriu-zis.
Andrei Victor Dochia: În urmă cu zece ani de zile, în interviul acordat Televiziunii Române, abordând tema stării materiale în care se află Biserica Ortodoxă Română, Preafericirea Voastră aţi spus că bogăţia materială poate fi o binefacere sau o ispită, depinde cât de mult ne legăm de ea. În ultimul deceniu am fost martorii mai multor atacuri asupra locului pe care Biserica Ortodoxă Română îl ocupă în viaţa materială a poporului: că ar fi prea multe biserici, că statul şi societatea ar cheltui prea mulţi bani cu ajutorarea bisericilor, că este megalomanic proiectul acesta al Catedralei Naţionale… În schimb, dacă vom căuta şi consulta mai multe rapoarte economice, şi fac referire la unul realizat de d-l Petrişor Gabriel Peiu, coordonator al Departamentului de Aalize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării, constatăm că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Şi fac o singură referire: spre exemplu, Catedrala Naţională nu a fost şi nu este mai scumpă decât alte catedrale similare din capitale europene şi este cu mult mai puţin scumpă decât mall-uri bucureştene sau decât Arena Naţională. În ce notă ar trebui să privim această problematică referitoare la averea Bisericii?
Părintele Patriarh Daniel: Averea materială a Bisericii nu este de ordin financiar. Ea nu se găseşte în conturi, din bănci. Averea este de ordin liturgic – în primul rând, mulţimea credincioşilor este marea avere, pentru că dacă o biserică este frumoasă dar este lipsită de credincioşi, nu este suficient de frumoasă dacă rămâne doar un muzeu. Dar este adevărat că patrimoniul cultural-liturgic, mulţimea bisericilor, mănăstirilor, mai ales cele cu o pictură deosebită ca valoare artistică, este considerată ca un patrimoniu foarte mare. Dar noi nu putem scoate „pe piaţă” aceste biserici. Noi avem nevoie încă de biserici, în plus. Şi nu le transformăm în alte localuri, cum se întâmplă uneori, din cauza secularizării, în alte ţări. Deci, averea Bisericii este una de ordin cultual, cultural şi, aşa cum spuneam, ea se referă la bunuri materiale sacre, sfinte: mulţimea icoanelor, mulţimea veşmintelor, mulţimea obiectelor de cult, care sunt expresia iubirii faţă de Dumnezeu şi a evlaviei. Acestea toate nu pot fi cuantificate şi valorificate în bancă sau de azi pe mâine.
Din punct de vedere al veniturilor financiare însă, acestea sunt destul de limitate în raport cu proiectele sociale şi nevoile filantropice ale Bisericii. Să nu uităm faptul că în Ţara Românească şi în Moldova au fost secularizate averile bisericeşti, în 1863, şi aceste averi reprezentau o pătrime din teritoriul ţării. Sigur, erau şi multe mănăstiri închinate străinilor; la început s-a spus că doar acestea vor fi secularizate, apoi au fost secularizate şi bisericile şi mănăstirile româneşti, autohtone, încât, la un moment dat, călugării au ajuns muritori de foame. S-au dat apoi câteva legi, ca o anumită compensaţie, pentru a susţine traiul călugărilor din mănăstiri… Dar a fost o deposedare a averilor bisericeşti.
Multe din monumentele istorice care au fost înainte deschise, s-au închis după secularizare şi s-au distrus. Apoi, în timp, Biserica, cu eforturi, şi-a mai adunat unele proprietăţi… dar acestea au fost luate de regimul comunist. Iar astăzi doar o parte au fost retrocedate. Se cere mult de la Biserică, dar nu se spune tot timpul cu cât a fost ea păgubită din punct de vedere al terenurilor agricole, pădurilor şi altor proprietăţi, care aveau tocmai funcţia de a ajuta, de a întreţine locaşurile de cult. Apoi s-a convenit că trebuie un salariu sau un sprijin, cum se numeşte el – nu-i chiar salariu complet: 65% din salariul unui profesor de liceu este sprijinul financiar pe care îl dă statul român unui preot de la noi.
Andrei Victor Dochia: Bani care se întorc…
Părintele Patriarh Daniel: Bani care se întorc la stat, sigur, prin impozite, contribuţii. Dar Biserica nu este bogată în înţelesul că ar dispune de bani lichizi sau conturi în bănci. De aceea trebuie ajutată. Dacă vrem să angajăm Biserica în lucrare social-filantropică, trebuie să fie ajutată. Şi aici aş dori să subliniez un aspect alarmant, şi anume preoţii noştri din mediul rural, din satele îmbătrânite, unde sunt mai mult persoane vârstnice decât tineri, sunt aproape muritori de foame. Medicii au plecat de la sate, mulţi profesori au plecat, iar ca intelectuali au rămas preotul şi primarul. Încât avem de-a face cu o experienţă nemaiîntâlnită până acum: depopularea satelor: avem peste zece, cincisprezece, douăzeci de înmormântări pe an şi niciun botez, nicio cununie. Sigur, ne bucurăm că sunt multe botezuri şi multe cununii în diaspora română. Dar aici este foarte greu. Preotul nu-şi poate completa salariul: adică, ceea ce dă statul este doar o parte, iar preotul trebuie să completeze din contribuţiile credincioşilor. Însă credincioşii înşişi au nevoie de ajutor: de o cantină socială, de un bănuţ pentru medicamente.
De aceea, am programat, împreună cu Sfântul Sinod, ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc. Şi aici avem în vedere pe preot, pe învăţător şi pe primar. Pentru că majoritatea celor care s-au jertfit în timpul Primului Război Mondial pentru realizarea statului român unitar au fost oameni de la sat, de la ţară. De aceea, trebuie să acordăm un sprijin mai substanţial preoţilor de la sat. Noi organizăm, în cadrul eparhiilor, prin fondul Păstorul cel Bun, o ajutorare, dar este insuficientă. Condiţiile în care unii preoţi vieţuiesc la sat sunt foarte modeste şi ei, la rândul lor, sunt solicitaţi să-i ajute pe bătrâni, nu să ceară de la ei bani să-şi completeze salariile. Şi atunci organizăm o oarecare înfrăţire între parohii de la sat şi cele de la oraş, să-i ajutăm. Însă ajutorul nu este suficient, mai ales că unii dintre preoţii de la sate au şi ei copii. Avem aici, în judeţul Ilfov, şi parohii sărace, chiar lângă Bucureşti; cu 70-80 de familii, iar preotul are 3-4 copii, dacă nu chiar mai mulţi. Şi în Prahova avem parohii foarte sărace.
Astfel, trebuie să organizăm o solidaritate internă dar şi să mărim contribuţia din partea Secretariatului de Stat pentru Culte pentru aceste comunităţi. Deci, sunt probleme noi cărora trebuie să le facem faţă, din cauza acestui fenomen al emigraţiei, al plecării românilor în străinătate. Noi ne-am bucura dacă mulţi s-ar întoarce înapoi, dar întoarcerea aceasta va fi, cred, una lentă, nu una atât de rapidă.
Andrei Victor Dochia: Un alt moment greu pentru Biserică, Preafericirea Voastră, a fost şi acela în care, cu multă durere în suflet, Părintele Patriarh a fost nevoit să le ceară scuze credincioşilor pentru tulburarea produsă de acuzaţiile aduse public unor clerici, privind anumite abateri de la morala creştină. Ce a însemnat acel moment pentru Biserică?
Părintele Patriarh Daniel: S-a spus atunci, la momentul respectiv, ce a însemnat. Şi se cunoaşte că, atunci când credincioşii sunt tulburaţi, trebuie să facem acte de pocăinţă, de îndreptare şi, în acelaşi timp, trebuie să promovăm disciplina clerului. Dar, ca în orice altă comunitate, avem ispite şi în Biserica noastră şi e nevoie de o întărire a vieţii duhovniceşti. Într-o societate secularizată Biserica nu poate să fie lipsită de ispite. Ea, uneori, suportă influenţe provocate de secularizare. Prin secularizare înţelegem aici nu secularizarea averilor, ci secularizarea sufletelor, în înţelesul că se construieşte o viaţă particulară sau socială fără referire la valorile religioase. Din acest punct de vedere, noi trebuie să păstrăm fidelitatea şi să încercăm să recuperăm pe cei care au căzut, dar în acelaşi timp, trebuie să întărim disciplinar, să prevenim. De aceea, în Sfântul Sinod s-au luat unele măsuri, nu doar referitor la cazurile respective de indisciplină, ci şi privind în general viaţa clerului.
Este foarte necesar să conştientizăm faptul că societatea secularizată nu lucrează în armonie cu idealul Bisericii, ci foarte adesea se dezvoltă foarte mult într-o poziţie de ostilitate, din cauza individualismului. În societatea secularizată s-a dezvoltat foarte mult violenţa, în familie, în şcoli, pentru că oamenii nu mai au pace şi bucurie în suflet, caută fericirea în droguri, în tot felul de experienţe din acestea care nu sunt sănătoase, nici din punct de vedere spiritual şi nici fizic. Avem de-a face cu o creştere a alcoolismului, a sinuciderilor, şi acestea arată că o criză spirituală profundă se manifestă, ca urmare a faptului că a slăbit viaţa duhovnicească. Mântuitorul spune că din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci (cf. Matei 24, 12).
Aşadar, în perioadele de criză spirituală intră în criză şi familia, şi instituţiile şi societatea, dar noi trebuie să rezistăm; să arătăm că nu suntem fatalişti. Trebuie să avem speranţă şi în mijlocul încercărilor şi greutăţilor.
Andrei Victor Dochia: Pentru că aţi făcut referire la aceste atacuri seculariste, există acum o etică fără de Dumnezeu, sau o credinţă privatizată, care se traduce în exprimări de genul „eu am Dumnezeul meu”, sau „n-am nevoie de Biserică”, „mă rog în taină singur, la mine acasă, nu am nevoie de mijlocitor…” Cum răspunde Biserica acestor noi tendinţe de izolare?
Părintele Patriarh Daniel: Ea răspunde aşa: atunci când nu mai vin credincioşii – adică foştii credincioşi, pentru că unii sunt botezaţi, dar nu mai sunt practicanţi, cum se spune – la biserică, trebuie să mergem noi spre ei. De aceea, tinerii care sunt practicanţi, care vin la biserică, încearcă adesea să vorbească în facultate, în întrunirile cu alţi tineri, despre importanţa credinţei şi despre faptul că rugăciunea aduce bucurie, aduce pace în suflet şi că, de fapt, fericirea nu se bazează pe un vid spiritual. Însă, desigur, trebuie să respectăm libertatea omului. Nu putem să-i obligăm pe oameni, nici să le facem morală că nu vin la biserică. Sunt perioade de căutare în viaţa multora. Sunt oameni care vin la biserică prin tradiţia moştenită de la părinţi. Alţii vin la biserică pentru că au trecut printr-o încercare, printr-o boală, printr-un accident; alţii pentru că au întâlnit un coleg evlavios care le-a inspirat curiozitatea, şi aşa au descoperit importanţa credinţei. Deci, până la urmă, noi avem datoria să-i chemăm, să-i ajutăm pe fiecare să descopere iubirea lui Hristos şi, în acelaşi timp, să vadă binefacerile comuniunii. Nu putem să spunem „ne rugăm acasă, singuri”. Desigur, este necesară şi rugăciunea acasă, dar ea nu aduce atâta bucurie ca atunci când sărbătoarea este trăită în comunitate. Iar aceasta o vedem şi în nevoia de comuniune, de relaţionare, cum se spune, de întâlnire; încât există valuri de individualism, de izolare, apoi se constată că nu e sănătoasă pentru suflet această izolare. Există o atomizare oarecum şi din cauza tehnicii de astăzi. Dar, în acelaşi timp, nevoia de comunicare rămâne. E profund legată de fiinţa umană, indiferent cum se exprimă ea la un moment dat.
Andrei Victor Dochia: Pentru că aţi vorbit de tineri, aş vrea să aduc în discuţie un eveniment foarte important, Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din acest an. A fost cea de-a patra ediţie, care, din nefericire, a fost total ignorată de mass-media din România. Vorbim de 7000 de tineri creştini ortodocşi, veniţi din 32 de ţări, la Iaşi. Toţi aceştia au fost trecuţi cu vederea de jurnalele de ştiri, de agenţiile de presă. Cum ne putem explica acest lucru? Ce ar trebui să facă Biserica?
Părintele Patriarh Daniel: Biserica a făcut ce a trebuit să facă: a transmis integral toată întrunirea. Patriarhia Română, prin Televiziunea TRINITAS şi Radio TRINITAS, a susţinut această întrunire în pregătirea ei, dar şi în desfăşurarea ei. Am fost şi personal acolo, prezent. Dar noi nu putem obliga televiziunile particulare sau chiar televiziunea publică să transmită un eveniment dacă nu doreşte. Deci, noi am dat exemplu că nu-i dispreţuim pe tineri: dacă se adună atât de mulţi, suntem obligaţi în conştiinţă să marcăm evenimentul. Dar nu ştim care sunt raţiunile pentru care a fost posibilă o astfel de atitudine a altora de totală ignorare a evenimentului.
Pe de altă parte însă, trebuie să spunem că noi n-am realizat niciodată astfel de întruniri ca să avem un succes mediatic. La Cluj s-a întâmplat acelaşi lucru: foarte puţin a fost mediatizată întrunirea de la Cluj a tinerilor; chiar şi cea de la Bucureşti, în raport cu importanţa ei. Dar noi organizăm întrunirile pentru tineri din ţară şi din străinătate, ortodocşi din toate ţările, din toate Bisericile, iar bucuria lor este bucuria Bisericii. Dacă soarele răsare dar eu nu vreau să-l văd, înseamnă că trag oblonul sau perdeaua opacă şi nu-l văd că a răsărit. Dar cei care participă la aceste întruniri se bucură şi transmit bucuria aceasta şi în Bisericile respective. Noi considerăm că tinerii au nevoie de întâlnire între ei şi, în acelaşi timp, să fie ajutaţi, ca Biserica să le arate cum să discearnă între valori efemere şi valori eterne, între comuniunea adevărată şi unele surogate de comuniune, între tradiţie şi simplă modă a zilei.
Tinerii sunt foarte sensibili la ceea ce este profund uman şi care are durabilitate. Problema libertăţii pentru tineri este o problemă foarte mare. Concluzia finală a fost că omul, cu cât iubeşte mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii săi, cu atât e mai liber, din punct de vedere spiritual. Cu alte cuvinte, libertatea adevărată este o iubire adevărată. Când iubim pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune, suntem oameni liberi. Când nu putem face aceasta, înseamnă că nu suntem suficient de liberi în interior. Cei care erau mărturisitori în temniţele comuniste, deşi în exterior nu aveau libertate socială, în interior aveau o libertate spirituală foarte profundă. Şi pentru această libertate a credinţei, Dumnezeu le-a uşurat suferinţele şi le-a dat speranţă că într-o zi se vor elibera, sau chiar dacă nu sunt eliberaţi, se vor mântui. De aceea, a coincis, în anul acesta, 2017, tema libertăţii cu tema pomenirii sau comemorării celor care au fost privaţi de libertate şi au fost persecutaţi în timpul comunismului.
Andrei Victor Dochia: Aş vrea să facem referire acum la un alt moment deosebit din cei zece ani. S-a consumat vara trecută, în 2016, când aţi condus delegaţia Bisericii noastre în insula Creta, la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Aş vrea să vă întreb ce rol a jucat Biserica noastră Ortodoxă în organizarea, dar şi în desfăşurarea Sinodului din Creta?
Părintele Patriarh Daniel: Desigur, noi am fost pregătiţi din timp. S-au publicat proiectele de documente de multă vreme, şcolile noastre teologice, profesorii, dar şi ierarhii care au studii de teologie aprofundate sau doctorate au avut o contribuţie deosebită. Însă ceea ce am accentuat noi în mod deosebit a fost asigurarea că acest sinod nu aduce dogme noi, nici canoane noi şi că documentele sunt mai mult de ordin pastoral-misionar; nu schimbăm nici doctrina, nici disciplina Bisericii, nici disciplina canonică şi, din acest punct de vedere, a fost apreciată contribuţia noastră de către Bisericile participante.
În acelaşi timp însă, desigur, am regretat că patru Biserici Ortodoxe surori nu au fost prezente, iar acum încercăm să arătăm că este nevoie de comunicare, de comuniune şi de conlucrare, pentru a arăta coresponsabilitatea Bisericilor autocefale. Pentru că Bisericile ortodoxe sunt autocefale, dar în acelaşi timp formează Biserica cea Una a lui Hristos şi trebuie să arate şi universalitatea ei, nu numai autocefalia naţională sau regională. Din acest punct de vedere, cred că noi, ca Biserică latină, a doua ca mărime în privinţa numărului de credincioşi, trebuie să mediem, să contribuim la întărirea unităţii pan-ortodoxe. Prin aceasta nu trebuie să ne subliniem noi înşine vreun merit, ci doar să ne facem datoria; încât ceea ce a rămas important este faptul că şi Bisericile care au fost în Creta şi cele care nu au fost în Creta au rămas în comuniune euharistică. Diferenţele sau divergenţele sau deosebirile de apreciere a evenimentului Sfântului şi Marelui Sinod din Creta nu au contribuit la ruperea unităţii şi la încetarea comuniunii euharistice între Bisericile Ortodoxe surori.
De aceea, este foarte important să menţinem comuniunea euharistică, chiar dacă avem uneori poziţii deosebite, pentru că în cadrul dialogului, în cadrul consultărilor putem să lămurim, să îmbunătăţim, să ameliorăm unele texte, dar să păstrăm unitatea de credinţă pe care o afirmăm, de fapt, în Crez: Cred întru una sobornicească şi apostolească – sau apostolică – Biserică a lui Hristos. Delegaţia română a arătat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică – sau apostolească – şi că alte comunităţi creştine s-au îndepărtat cu timpul de la Biserica cea una. Aşadar s-a afirmat această credinţă puternică în Biserica cea una şi, desigur, că dialogul cu alte comunităţi creştine sau entităţi este o necesitate de ordin practic, mai ales în ţările în care ortodocşii sunt minoritari, cum este diaspora română. Noi avem multe parohii care nu au propriul locaş de cult, şi atunci folosesc ca împrumut biserici romano-catolice sau anglicane sau protestante, pentru o vreme, fără să creăm o confuzie în privinţa credinţei. Aceasta arată că, din punct de vedere al pastoraţiei practice, este nevoie să arătăm că putem fi ortodocşi fără să fim fanatici; putem să fim fideli, dar arătând credinţa lucrătoare prin iubire, nu dezvoltând ura împotriva altora. Trebuie păstrat adevărul de credinţă, dar mărturisit în aşa fel încât să se vadă legătura dintre credinţă şi iubire creştină.
Andrei Victor Dochia: Aţi vorbit despre comuniune euharistică şi aş vrea să fac referire acum la sărbătoarea Sfântului Ocrotitor al Bucureştilor, Dimitrie. Aţi primit, de sărbătoarea hramului, vizitele mai multor întâistătători de Biserici Ortodoxe surori. Pentru prima oară după Revoluţia din 1989, de fapt pentru prima oară după 1983, Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată de patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, o vizită care a fost îndelung speculată de presa de la noi din ţară. Care au fost premisele întâlnirii şi cum a decurs această vizită?
Părintele Patriarh Daniel: Prezenţa patriarhului Rusiei a fost o necesitate, deoarece anul 2017 este dedicat memoriei patriarhului Justinian şi mărturisitorilor sau apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Era foarte greu de a săvârşi o comemorare a celor care au pătimit în timpul comunismului fără o prezenţă a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a suferit cel mai mult. Acolo a fost prigoana cea mai grea. Au fost zeci de mii de oameni care au fost ucişi, mii de biserici distruse, sute de mănăstiri, încât această comemorare a avut şi un aspect de comuniune euharistică, dar şi de coresponsabilitate, pentru a cinsti memoria celor care au suferit.
Desigur că, după aceea, am mers şi noi la Moscova şi am rămas impresionaţi de faptul că unele dintre momentele de la Moscova au fost aproape similare cu cele de la Bucureşti; adică s-a făcut o comemorare a celor care au suferit, deşi tema principală acolo a fost 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Biserica Rusă. Astfel noi considerăm că a fost o lucrare de exprimare a comuniunii fraterne, o comemorare a celor care au suferit în timpul comunismului şi, în acelaşi timp, a fost şi o apropiere între diferite Biserici, între cele care au participat şi cele care n-au participat la Sinodul din Creta. Încât a fost ceva pozitiv şi, indiferent de percepţiile sau reacţiile din exterior, noi avem datoria ca să arătăm că Biserica Ortodoxă este şi Biserică universală, sobornicească, nu doar o Biserică naţională. De aceea, aceste relaţii au fost apreciate, mai ales cele de comuniune euharistică, de către clerul şi credincioşii de la noi, dar şi din Rusia.
De 34 de ani n-a mai fost un patriarh al Moscovei la Bucureşti şi a fost, cred eu, un act de normalitate să ne întâlnim mai des – nu trebuie să ne întâlnim doar în exterior, ci şi aici. Totuşi, patriarhul Moscovei a precizat că aceasta nu a fost o vizită oficială, ci o deplasare la Bucureşti pentru comemorare. Pentru că o vizită oficială presupune deplasări în mai multe locuri din ţară. Aici a fost programul limitat la două zile şi numai în Bucureşti, pentru că a fost legat tocmai de această comemorare.
Andrei Victor Dochia: Spre deosebire de acum zece ani, care ar fi ponderea intelectualilor îmbisericiţi în raport cu restul intelectualilor şi cum se poate explica o reacţie negativă a unei părţi a intelectualităţii faţă de Biserică?
Părintele Patriarh Daniel: În primul rând, noi nu-i numărăm, ca să ştim care e ponderea – că ponderea poate să fie număr, dar poate să fie şi contribuţie: pot fi mai puţini intelectuali, dar foarte bine pregătiţi şi care iubesc Biserica şi o ajută. Deci, nu contează atât numărul lor, cât dorinţa de a desfăşura o lucrare misionară, inclusiv mediatică. Şi aceşti intelectuali nu doar îmbisericiţi, ci chiar trăitori ai credinţei Bisericii, aceştia sunt de mare sprijin în a prezenta viaţa Bisericii, credinţa Bisericii în dialog cu societatea.
În general, unii oameni, dacă un cleric prezintă poziţia Bisericii, au o anumită reticenţă, dar dacă văd că sunt şi intelectuali care explică, prezintă în mod convingător, nuanţat şi mai complet poziţia Bisericii, sau credinţa şi valorile credinţei, valorile eterne ale credinţei, atunci impactul este mai mare. De aceea, noi avem nevoie de un dialog cu intelectualii, iar în acelaşi timp avem nevoie să-i ascultăm şi avem nevoie să conlucrăm. Noi nu punem în opoziţie Biserica şi intelectualii, pentru că există o mulţime de intelectuali chiar în Biserică.
Andrei Victor Dochia: Biserica joacă un rol în formarea unei noi generaţii de intelectuali?
Părintele Patriarh Daniel: Joacă. Pentru că atâtea şcoli teologice pe care le avem şi în care studiază mulţi tineri nu doar pentru a deveni preoţi, ci pentru a cunoaşte în general teologia, arată că există o dorinţă de cunoaştere a credinţei, de cooperare cu diferite instituţii. Noi avem foarte multe profesoare de religie care pe lângă teologie au mai studiat şi alte discipline, şi suntem foarte interesaţi de aceşti tineri care au două, trei specializări şi care doresc să lucreze la noi, la radio, la televiziune, la ziar. Şi se vede că, dacă un tânăr are două, trei specializări, poate nuanţa mai bine şi poate relaţiona cu alţi tineri sau cu intelectuali în mod mai eficient.
Andrei Victor Dochia: Preafericirea Voastră, un eveniment recent a îndoliat întreaga societate românească, mă refer la plecarea din această lume a Majestăţii Sale, Regele Mihai I, cel care în urmă cu zece ani a participat ca invitat de onoare la şedinţa solemnă din ziua învestirii Preafericirii Voastre ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Cum a resimţit Biserica acest moment al despărţirii de Majestatea Sa?
Părintele Patriarh Daniel: Cu multă întristare şi, în acelaşi timp, cu multă rugăciune. Organizarea funeraliilor pentru Regele Mihai I al României a fost o conlucrare pozitiv apreciată între Casa Regală şi toate instituţiile statului, în mod deosebit între Armată şi Biserică, pentru că aceste două instituţii au contribuit cel mai mult la exprimarea ceremonialului militar şi religios. Noi considerăm că a fost un gest de adâncă rugăciune şi, în acelaşi timp, o solemnitate de omagiere a memoriei unui om care a suferit mult şi care, în acelaşi timp, a avut credinţă puternică şi a avut speranţă puternică. De aceea am intitulat cuvântul nostru de la înmormântare: „Regele Mihai I al României, un simbol al suferinţei şi speranţei poporului român”.
Este important să reţinem, noi ca Biserică, faptul că formarea lui religioasă l-a ajutat foarte mult să treacă prin greutăţi, prin necazuri şi să mărturisească adevărul că a primit credinţa în special de la mama Majestăţii Sale, Regina Mamă Elena, care cred că merită să fie adusă – adică osemintele ei – în ţară şi pusă în aceeaşi necropolă de la Argeş. Însă trebuie să recunoaştem faptul că Regele a iubit poporul român şi a spus că a aşteptat cu răbdare 45 de ani până când a căzut comunismul şi a revenit în ţară. A fost răbdător, iar răbdarea aceasta a avut o mare doză de speranţă în ea.
Pe de altă parte, trebuie să ne gândim şi la faptul că noi, ca Biserică, trebuie să arătăm şi compasiune, consolare celor care suferă şi, de aceea, slujbele noastre religioase de înmormântare sunt luminoase şi cu o forţă de consolare bazată pe credinţa în Înviere, dar şi pe factorul uman al suferinţei: trebuie să fim alături de cei care suferă, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură” (cf. Romani 12, 15). Aşa am plâns împreună, am luat parte la această durere, dar cu speranţa că sufletul lui în Ceruri va fi un rugător, pentru Biserică şi Ţară.
Andrei Victor Dochia: S-au împlinit zece ani, aşadar, de la întronizarea celui de-al şaselea patriarh al Bisericii noastre. Dincolo de o agendă oficială la care toţi cei interesaţi au acces prin intermediul presei Patriarhiei despre care am vorbit, credincioşii au avut şi bucuria de a afla detalii deosebite despre patriarhul lor: faptul că are evlavie deosebită la Sfânta Cuvioasă Parascheva şi îi simte ajutorul permanent, că este poliglot, că l-a avut duhovnic pe părintele Cleopa Ilie, marele nostru duhovnic, că are o capacitate de sinteză foarte bună şi un spirit analitic, un foarte fin simţ al umorului şi un foarte bun organizator este patriarhul nostru, dar şi foarte milostiv. Ce alte lucruri ar trebui să mai ştie credincioşii despre părintele lor îndrumător duhovnicesc?
Părintele Patriarh Daniel: Nu cred că e bine să ştie doar aşa, ca să ne lăudăm. Cred că ceea ce e important să ştie credincioşii este că noi încercăm să lucrăm pentru Biserică, pentru mântuirea credincioşilor, dar împreună cu ei, nu singuri; şi că noi simţim o încurajare foarte mare din partea credincioşilor atunci când ei se roagă, când ne pomenesc în rugăciuni, când scriu pe pomelnice că se roagă pentru sănătatea şi mântuirea noastră. Noi ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, ei se roagă pentru sănătatea şi mântuirea noastră, şi în această împreună rugăciune se află esenţa care trebuie cunoscută: dacă îi pomenim în toate rugăciunile noastre pe credincioşi, atunci îi simţim foarte aproape, chiar dacă sunt departe. Iar aceste detalii privind unele calităţi nu sunt importante, ci roadele sunt importante. Noi avem ca orientare în viaţă cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care zice aşa: „Taci tu, ca să vorbească faptele tale”. Adică trăim într-o vreme în care discursurile, cuvântările, dacă nu sunt însoţite de activităţi sociale, culturale, misionare, rămân insuficiente. De aceea nu dăm interviuri, multe sau deloc, pentru că este mai bine să vorbim prin lucrările pe care le facem – nu singuri, ci împreună cu clerul şi împreună cu credincioşii. Împreună facem ceea ce este nevoie.
Avem totuşi conştiinţa că oricât de multe lucrări am dezvolta, tot mai rămâne ceva de făcut. Încât ne aducem aminte de Sfântul Calinic de la Cernica, care când a ajuns stareţ la mănăstire, a zis: N-am venit aici să mă odihnesc în ostenelile altora. Şi s-a apucat de a făcut biserică nouă, a făcut chilii noi, completare la ceea ce exista. Aşa cred că fiecare ierarh, fiecare preot trebuie să spună şi el: N-am venit aici, în parohie sau în eparhie, ca să mă odihnesc în ostenelile predecesorilor, ci să adăugăm şi noi o faptă bună, o lucrare culturală, social-filantropică.
De pildă, grija pentru restaurarea monumentelor istorice este foarte importantă. Aici totdeauna când avem instituţii bisericeşti mai vechi, ele trebuie reparate. La 20, 30 de ani trebuie restaurate, consolidate. Acesta este respectul pentru înaintaşi, dar şi pentru urmaşi, pentru cei care vin. Din acest punct de vedere, cred că pasiunea aceasta de a fi recunoscător prin fapte, de a-i cinsti pe predecesori, înaintaşi, aduce o mare bucurie. De aceea am dat fiecărui salon din Reşedinţa Patriarhală numele unui patriarh: acesta este Salonul Teoctist Patriarhul, altul este Justin Patriarhul, Justinian Patriarhul este alt salon… şi am dat numele lor şi unor instituţii. Pentru că ceea ce facem noi este continuitate cu predecesorii. Această comuniune peste timp este un izvor de mare bucurie. Deci, am putea spune că acesta este un detaliu important, să păstrăm comuniunea între generaţii: nu ruptura între generaţii, ci o comuniune spirituală profundă.
Andrei Victor Dochia: Care ar fi cea mai mare dorinţă dar şi cel mai important obiectiv al Patriarhului României pentru începutul celui de-al doilea deceniu în fruntea Bisericii Ortodoxe Române?
Părintele Patriarh Daniel: Dorinţa este de a continua ceea ce am început şi de a adăuga alte activităţi care sunt necesare. Însă, prioritatea priorităţilor este chemarea oamenilor la mântuire, adică la unirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin fapte bune. Aceasta înseamnă pocăinţă pentru ceea ce a fost greşit, înnoirea vieţii duhovniceşti şi speranţă pentru lucrări folositoare Bisericii. Cred că Biserica nu poate să aibă alte priorităţi decât cele fixate de Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume binevestirea Evangheliei mântuirii şi, desigur, înnoirea vieţii duhovniceşti; iar în al treilea rând, exprimarea acestora, a credinţei şi a spiritualităţii, prin fapte concrete în folosul societăţii.
Andrei Victor Dochia: Pruncul Iisus Se naşte în smerita peşteră a Betleemului. Aş vrea să vă întreb: către cine îşi îndreaptă acum gândurile şi rugăciunile Preafericitul Părinte Patriarh?
Părintele Patriarh Daniel: Aşa cum arată colindele, centrul atenţiei noastre este Pruncul Iisus şi Maica Domnului, împreună cu Dreptul Iosif, împreună cu îngerii de la Betleem şi cu păstorii. Aşadar ne gândim mai întâi la Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, ne gândim la Biserica Lui care este simbolizată de peşteră, aşa cum se arată şi la proscomidiar, în Biserica noastră, dar ne gândim şi la întreg poporul român, de pretutindeni: ne gândim la românii din ţară, la românii din jurul graniţelor actuale ale României şi la românii de departe, din străinătate, din diaspora occidentală. Deci ne gândim ca această sărbătoare a Crăciunului să fie o binecuvântare pentru ei şi pentru familiile lor, să fie o sărbătoare a păcii şi a bucuriei în familie, dar şi un prilej de a arăta pace, iubire şi multă bunătate în jur, mai ales faţă de cei care sunt singuri, bolnavi, săraci şi neajutoraţi. Tuturor le dorim o sărbătoare binecuvântată de Crăciun şi o sărbătoare binecuvântată de Anul Nou şi de Bobotează. Întru mulţi ani!
Andrei Victor Dochia: Şi noi vă mulţumim, Preafericirea Voastră, că aţi fost în casele şi, mai ales, în sufletele credincioşilor români prin intermediul acestui interviu. Vă dorim şi noi sărbători cu pace, cu bucurii duhovniceşti şi ani mulţi şi rodnici în slujba Bisericii noastre Ortodoxe!
Părintele Patriarh Daniel: Mulţumim.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 844, Ultimul acces: 2026-11-09 06:23:11

Timp total: 0.04s...

[]:1