© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Prof. Rocco Buttiglione: Riscul pentru ateneele catolice este autoreferenţialitatea (I)[2018-02-19]Rocco Buttiglione„Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II… Puţini îşi dau seama de faptul că modernitatea trăieşte o criză dramatică şi Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea, adică şi de a indica drumul spre o altă modernitate”. Şi ateneele catolice, care au un mare potenţial, sunt într-un „mare” pericol, cel „al autoreferenţialităţii”, afirmă prof. Rocco Buttiglione în următorul interviu pentru Vatican Insider comentând Veritatis gaudium, recentul document al Papei Francisc. Redăm prima parte a interviului după traducerea pr. Mihai Pătraşcu apărută pe Ercis.ro. – Cu noul document, Papa cere o revoluţie culturală în ateneele Bisericii. În ce constă, după părerea Dvs? – Înainte de toate aş vrea să propun o reflecţie despre titlul acestui document: Veritatis gaudium. Uneşte strâns tema pontificatului Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea (adevărul) cu aceea a pontificatului Papei Francisc (bucuria). Adevărul nu are înainte de toate funcţia de a-l condamna pe cel care este în eroare, ci aceea de a aduce bucuria în inima celui care trăieşte în adevăr şi argumentul cel mai convingător din punct de vedere uman în favoarea adevărului este bucuria care se revarsă din viaţa credincioşilor săi. Gândiţi-vă cât de diferită ar fi lumea dacă oamenii, privind la viaţa Bisericii ar spune: „Priviţi cum se iubesc! Şi eu aş vrea să fiu capabil să iubesc aşa! Şi eu aş vrea să fiu iubit aşa!” Iubirea, e bine de precizat aceasta, trebuie să fie adevărată. A iubi înseamnă a-l ajuta pe prieten pe drumul său spre adevăr, nu înseamnă a-l complace în iluziile pe care şi le face în jurul său. Nu există iubire fără adevăr. Însă nici nu există adevăr fără iubire. – Pentru aceasta Papa propune, printre criteriile fundamentale, şi dialogul fără limitări, ca „exigenţă intrinsecă pentru a trăi experienţa comunitară a bucurie adevărului şi pentru a-i aprofunda semnificaţia şi implicaţiile practice”? – Mi se pare că prima revoluţie pe care Sfântul Părinte o propune este tocmai aceasta: a pune în centrul cercetării şi al învăţământului unitatea adevărului şi a iubirii. Această unitate nu este înainte de toate o teorie, ci persoana lui Isus Cristos care uneşte în Sine legea şi milostivirea. Cultura în general este o reflecţie sistematică şi critică despre experienţă. Misiunea universităţilor pontificale este aceea de a desfăşura o reflecţie sistematică şi critică despre evenimentul lui Cristos care devine experienţă pentru om prin intermediul vieţii Bisericii. Nu este vorba de a interpreta altfel lumea, experienţa umană comună. Este vorba de a interpreta o altă lume, o lume transformată de prezenţa harului. Însă această „altă lume” nu este numai o altă lume. Este şi adevărul „acestei lumi”, obiectul dorinţei sale cele mai profunde şi mai secrete, împlinirea spre care ea tânjeşte. Aceasta generează o multitudine de tensiuni. – Puteţi da vreun exemplu? La ce „tensiuni” vă referiţi? – Nominalizez câteva. Tensiunea între o teologie care elaborează amintirea vie a originii şi o teologie care reflectează despre evenimentul prezent al credinţei. Evenimentul lui Cristos are loc o singură dată în istoria lumii. Totuşi el se repetă încontinuu în viaţa Bisericii prin Sacramentele şi sfinţii (discipolii) care îl facă să reînvie. Biserica de la începuturi trăieşte în tensiunea dintre Iacob (care păstrează amintirea evenimentului unic şi irepetabil) şi Paul (care duce mărturia evenimentului prezent, a ceea ce Duhul realizează printre neamuri). Nu există teologie vie fără dialogul constant dintre teologia sistematică şi teologia pastorală. Tensiunea între teologie ca atare şi ansamblul ştiinţelor prin care această lume se interpretează pe ea însăşi. Aici cred că există două mari rupturi despre care încă nu a fost o reflecţie suficientă. – Care sunt aceste fracturi, după părerea Dvs? – Una este ruptura care se referă la însăşi esenţa ştiinţei moderne. Pozitivismul ne obişnuise să credem că ştiinţa ne oferea un adevăr definitiv, alternativ la adevărul religios. Astăzi ştim că ştiinţa ne prezintă un model de înţelegere a realităţii care este tot mai sărac în determinări decât realitatea însăşi şi care, mai mult, este schimbător în timp. Ea ne introduce în misterul creaţiei dar nu îi dezvăluie secretul. A doua se referă la faptul că ştiinţa (mai ales ştiinţele umane) nu este neutră. Ea este însoţită inevitabil de o ideologie a oamenilor de ştiinţă (a unora dintre ei) care încearcă să transforme ştiinţa (prin natura sa deschisă) într-o interpretare perfectă a realităţii, într-o concepţie despre lume. Este misiunea filozofiei şi teologiei să recompună rezultatele ştiinţelor organizându-le în jurul unui scop practic care este binele omului. Acest lucru este ceva mai mult decât simpla interdisciplinaritate. Ştiinţele dialoghează între ele în limbajul filozofiei omului, al antropologiei. În mod deosebit doctrina socială creştină are misiunea de a construi o teorie critică a societăţii care pe de o parte să purifice de fundamentele lor ideologice rezultatele ştiinţelor umane şi pe de altă parte să le cheme pe toate să colaboreze la căutarea concretă a adevăratului bine al omului. Teologia şi ştiinţele ecleziastice în general trebuie să folosească rezultatele şi metodele ştiinţelor, dar trebuie să le rectifice încontinuu pentru a le elibera de fundamentele ideologice. Pentru a face aceasta trebuie să pornească de la experienţa credinţei vii. Pentru a face acest dialog despre om cu ştiinţele naturale şi umane şi chiar ştiinţele ecleziastice trebuie să fie conştiente de propria fragilitate. Credinţa noastră trăieşte amestecată cu sărăcia umanităţii noastre supuse consecinţelor păcatului strămoşesc şi rectificarea metodologică la care trebuie şi vrem să supunem ştiinţele trebuie să o aplicăm şi nouă înşine. Papa ne vorbeşte adesea despre o „teologie în genunchi” sau despre o „teologie în rugăciune”. Ceea ce ocroteşte credinţa de pericolul de a se transforma într-o ideologie este conştiinţa faptului că toate conceptele cu care încercăm să exprimăm experienţa lui „Dumnezeu în mijlocul nostru” sunt depăşite infinit de realitatea Prezenţei Sale. Nu întâmplător Sfântul Toma la sfârşitul vieţii sale i-a spus lui Reginald că toată opera sa nu era altceva decât paie în faţa prezenţei feţei lui Dumnezeu. Dar Răstignitul a spus: „bene scripsisti de me Thoma” (Ai scris bine despre mine, Toma). Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1052, Ultimul acces: 2026-11-09 03:58:07
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
