© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.05s...
Pr. Rupnik SJ: Rugăciunea înseamnă depăşirea izolării[2018-02-21]Mozaic al pr. RupnikCe înseamnă astăzi a te ruga şi cum se practică „discernământul”, ales de Papa şi ca temă pentru următorul Sinod al tinerilor? Agenţia SIR l-a întrebat pe pr. Marko Ivan Rupnik, director al Centrului Aletti, care aduce astfel în actualitate primul imperativ al Postului Mare, alături de pomană şi post. Interviul a fost tradus de Cristina Grigore pentru Angelus.com.ro – Arhidieceza de Bucureşti. – Rugăciunea este prima dintre cele trei practici pe care creştinul este chemat să le descopere în Postul Mare. Omul de astăzi, în opinia Dvs, mai are loc în viaţa sa pentru rugăciune, sau rugăciunea riscă de devină o practică ieşită din uz? – Dacă rugăciunea este înţeleasă ca un exerciţiu cerut de o religie este normal ca ea să devină dificilă şi obositoare şi ca de multe ori să nu mai reuşim să îi vedem sensul. Mai ales dacă religia se bazează pe educaţie, făcând din rugăciune o obligaţie, o îndatorire. Rugându-se astfel, omul contemporan nu poate să vadă în ea alt efect decât poate vreunul superficial şi psihic al unei pacificări sau ceva asemănător. Dar pentru noi, creştinii, rugăciunea nu este deloc aşa ceva. Rugăciunea creştinilor este expresia unei vieţi care se primeşte în dar la Botez. Înseamnă a ne percepe pe noi înşine uniţi cu Cristos, ba mai mult, ca parte din El – aceasta e rugăciunea. A te ruga înseamnă a trăi propria viaţă în relaţie cu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt care modelează în continuu mentalitatea noastră filială. Este o stare dialogică, o depăşire a izolării. Prin Botez suntem inseraţi în Trupul lui Cristos, iar prin Duhul Sfânt ne este dăruită viaţa filială. Conform credinţei noastre, întreaga noastră umanitate, pornind de la Botez, este întemeiată pe umanitatea lui Cristos, iar acest lucru nu se întâmplă printr-un exerciţiu individual şi subiectiv, printr-un efort de concentrare sau de autosugestie, ci printr-o realitate cu adevărat obiectivă aşa cum sunt sacramentele. De aici rezultă că şi rugăciunea personală, ca şi cea eclezială, se maturizează din această realitate sacramentală a umanităţii noastre în Cristos. Este o expresie a vieţii noastre în Cristos. Înainte de a se afla în Cristos, rugăciunea înseamnă mai ales a implora şi a cere milostivire. – La ultimul Angelus, Papa a definit rugăciunea ca pe o ocazie pentru a exercita o luptă împotriva diavolului. Cum să facem, nu doar în Postul Mare, discernământ? – Întrucât Dumnezeu s-a făcut om în Cristos, El comunică printr-un limbaj omenesc cu omul. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu este transmis prin intermediul cuvintelor omeneşti, iar în Cristos este comunicat întregului univers al lui Dumnezeu, tot ceea ce înseamnă comuniunea dintre Persoanele divine se transmite în umanitatea Fiului. Aceasta înseamnă că discernământul este arta înţelegerii de sine cu Dumnezeu şi întrucât Dumnezeu vorbeşte prin gândurile şi sentimentele noastre, trebuie să descoperim care sunt acestea. Gândurile mele pot veni din diferite surse, dar trebuie să văd, aşa cum spun marii maeştrii spirituali, ce spirit le insuflă. Totul depinde de orientarea fundamentală a inimii. Dacă inima este filială şi este orientată spre Tatăl, duşmanul mântuirii omului va căuta să îl corupă pe om cu un atac pe la spate, sugerând dubii, sporind dificultăţile din drumul lui, golind de sens acţiunile, gândurile, paşii, relaţiile, concentrând astfel încet-încet atenţia omului spre sine însuşi. Sentimentele şi gândurile se leagă în optica direcţiei înspre care ne împing şi spre care ne poartă: dacă ne împing înspre o comuniune tot mai reală sau, dimpotrivă, ne închid în noi înşine. Lupta spirituală înseamnă a şti să te citeşti pe tine însuţi în ce priveşte comuniunea sau izolarea, individualismul sau deschiderea. Teama de sine sau dăruirea de sine. Adică, să vezi sensul propriului Paşte. – Atunci când vorbeşte despre rugăciune Papa Francisc ne îndeamnă adesea să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de „tată”. Cât de multă nevoie este de paternitate în ceea ce Pontiful defineşte adesea drept o „societate de orfani”? – Trebuie spus că ultimele secole au făcut ca viaţa spirituală să devină foarte problematică, deoarece Dumnezeu a fost abordat îndeosebi în cheie filosofică, iar Cristos în cheia omului perfect – model de umanitate. Dar Cristos însuşi în Evanghelia după Ioan (8,19) spune: „Voi nu mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă m-aţi cunoaşte pe Mine, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu”. Aceasta înseamnă că locul cunoaşterii este relaţia, iar inteligenţa este cea agapică, de iubire. Dacă nu îl experimentăm pe Dumnezeu ca Tată, care are o iubire nebună pentru fii Săi, rezultă dificilă şi rugăciunea Tatăl nostru. Ne simţim fii atunci când stăm la masă de vorbă cu tata. Ne simţim fii atunci când ne cunoaştem originea şi ţelul; atunci când iubirea nu este ţelul de atins, ci constituie punctul de plecare, coordonatele existenţei şi sărbătoarea realizării. Tatăl este garantul iubirii libere, este portul care aşteaptă, este certitudinea ontologică şi, deci, existenţială. Toate sunt realităţi a căror necesitate este strigată astăzi cu voce tare. – Discernământul este şi tema următorului Sinod. Pentru tineri este poate o artă chiar mai dificilă decât pentru adulţi: găsesc ei oare maeştrii capabili să îi înveţe cum să îl practice? – Mi se pare că tinerii caută viaţa, iar noi ne lăsăm în continuare orbiţi de metode, de abordări pastorale pentru a le capta interesul, pentru a ne apropia de ei, însă cred că îşi dau seama imediat că aceasta este o metodologie, în schimb iubirea nu e metodologie, ci modul nostru de viaţă care arată şi conţinutul credinţei. Tinerii sunt deosebit de sensibili faţă de discernământ, dar cum acesta înseamnă a te face înţeles cu Dumnezeu, trebuie făcut în aşa fel încât tinerii să se întâlnească cu Dumnezeu, să se întâlnească cu Cristos, să descopere că există Duhul Sfânt care este darul unei vieţi aparte, care pune în mişcare precum vântul întreaga navă, adică întreaga umanitate. Nu cred că îl putem cunoaşte pe Cristos decât prin milostivire, prin Sacramentul iertării depline, prin îmbrăţişarea puternică care, încălzind inimile, deschide noi orizonturi. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1012, Ultimul acces: 2026-11-10 08:25:09
|
Timp total: 0.05s...
[]:1
