© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.05s...
Mons. Angelo De Donatis: Postul este o farmacie în care Medicul Divin vindecă rănile noastre[2018-02-16]Mons. Angelo De DonatisPostul Mare este timpul potrivit pentru ca preoţimea din Dieceza de Roma „să se întrebe cu onestitate cu privire la modul de a face parohie: modelul pe care îl ducem înainte de decenii mai este sănătos?” Este propunerea făcută de Arhiepiscopul Angelo De Donatis, Vicar general al Papei pentru Dieceza de Roma, la întâlnirea penitenţială cu clerul diecezan, desfăşurată joi, 15 februarie 2018, în Bazilica San Giovanni in Laterano, şi încheiată de Sfântul Părinte. „Problema este foarte serioasă”, a destăinuit prelatul, „un preot îmi spunea că este constrâns să fie administrator de terenuri, când în schimb dorea să lucreze mai mult pentru treburile de preot”, citim în materialul de pe ITRC.ro, în traducerea pr. dr. Mihai Pătraşcu. „Pomana, rugăciunea şi postul: iată calea Postului Mare” indicată de Mons. De Donatis. „Dar totul trebuie făcut în pace şi în ascuns, fără nelinişti şi ostentaţii”, a clarificat el. Şi „dacă este necesar, să căutăm şi ocazia pentru a ne reconcilia cu vreun frate”. „Postul Mare nu este atât timpul provocărilor, ci al iubirii; nu este numai o sală unde se încearcă să se piardă din greutate, cât mai degrabă o farmacie în care Medicul Divin, expert al slăbiciunii noastre, doreşte să vindece rănile noastre, pentru a ne readuce la strălucirea originară a Botezului”. Aşadar, „este nevoie mai mult de umilinţă decât de efort, mai mult de Duh Sfânt decât de propuneri”. Pentru că „medicul poate să-l vindece numai pe cel care nu se preface că este sănătos”. Dumnezeu, a amintit Arhiepiscopul, „iubeşte ceea ce nu străluceşte în ochii lumii: orfanii au nevoie încontinuu să atragă privirile, însă fiii nu”. Aşa încât „discipolul lui Isus posteşte sub privirea Tatălui, nu în piaţă”. De altfel, „cel care ia glorie de la oameni rămâne orb şi pierde conştiinţa stării sale interioare: nu putem trăi o dreptate arătată ostentativ, pentru a ne inspira din adevăr trebuie să încetăm să cerşim recunoaştere”. Altfel „se poate întâmpla un paradox: cerem rezultate pozitive, mângâiem orice dorinţă a altuia, dar nu acceptăm corectarea, totul ajunge să se termine în căldarea mare a aşa-numitelor ‘critici nedrepte'”. Dar „câţi slujitori ai Bisericii ştiu astăzi să trăiască o sfinţenie cu reflectoarele stinse?” „Precondiţie pentru un Post Mare eficace”, a afirmat Mons. De Donatis, „este a alege între admiraţia oamenilor şi privirea paternă a lui Dumnezeu: dacă o alegem pe aceasta din urmă, vom deveni sensibili la acţiunea Duhului, care are loc în secretul inimii”. Iată că „cei trei pilaştri ai Postului Mare – pomana, rugăciunea, postul – sunt trei medicamente care trebuie luate în acelaşi timp pentru că numai împreună dau efecte binefăcătoare: pomana este terapia care vindecă raportul cu ceilalţi; rugăciunea raportul cu Dumnezeu; postul relaţia cu lucrurile create”. În mod deosebit „pomana se naşte din milostivire”, a insistat prelatul, „şi din interesul autentic faţă de viaţa celuilalt”. El a îndemnat la redescoperirea „pomenii ascultării”. Adesea „riscăm să fim numai la vânătoare după abilităţile persoanelor, pentru a le angaja în activităţi: când preotul este angajator (dă locuri de muncă), chiar dacă este muncă ‘sacră’, mereu există cineva care pe furiş ia sufletul”. Binele, a precizat Arhiepiscopul, nu trebuie făcut „pentru a ieşi la ziar, pentru a agonisi vreun compliment: nouă, preoţilor, ne poate plăcea să facem binele şi pentru a face bine binele trebuie să-l facem în ascuns”. Caritate şi ascundere, aşadar; „notorietatea să o lăsăm lumii: pomana mai frumoasă pentru preot este să se aşeze pentru a asculta persoanele: un colocviu deschide inima, poate regenera sufletul”. Rugăciunea „revelează starea de sănătate a filiaţiei noastre”. Dar preoţii trebuie să găsească timpul pentru a se ruga cu stilul „ţăranului care asudă şi adună, nu-şi face iluzii, îşi lipeşte urechile de previziunile vremii”. Secretul se află în redobândirea „unei vieţi spirituale adevărate”, a amintit el, avertizând cu privire la „retorica ‘epuizării’ fără încetare, care este altceva decât dăruirea: când există dezordine mă epuizez dând o iubire obosită, de birou; dar dacă am pacea, mă dăruiesc”. Trebuie „reluat contactul cu Cristos care trăieşte în mine; închisă uşa, lăsate preocupările inutile chiar dacă sunt urgente”. A trăi postul în ascultarea Cuvântului este al treilea punct. „Este important ca noi, preoţii, să ne repunem pe Scriptură, crezând în foamea pe care o avem în noi; există riscul de a ne apropia de ea gândindu-ne numai la foamea celorlalţi”. În schimb să ne angajăm „să pierdem timp asupra Cuvântului lui Dumnezeu: este partea cea mai bună care nu se va lua de la noi”. Da, „este foarte frumos şi sfânt să postim cu scopul de a da săracilor ceea ce rămâne, dar să ne amintim că în Scriptură ne abţinem de la mâncare în primul rând pentru a avea timp pentru Cuvânt”. Cu siguranţă, este necesar „să facem post de la televizor, de la internet, de la bârfe, dar acest lucru ar trebui să fie valabil în fiecare zi din an şi nu foloseşte Postul Mare pentru a ne aminti de aceasta”. În schimb, „acest timp ne cere exact un post tangibil, care să implice trupul: dacă postul nu atinge masa, riscă să devină o practică gnostică”. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1063, Ultimul acces: 2026-11-12 01:39:13
|
Timp total: 0.05s...
[]:1
