Cât (mai) suntem de eretici? Interviu cu pr. Lucian Dîncă

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cât (mai) suntem de eretici? Interviu cu pr. Lucian Dîncă

[2018-01-23]

Interviu apărut în Actualitatea creştină
În seria de interviuri moderate de Claudia Stan şi care apar în revista „Actualitatea creştină” a Arhidiecezei de Bucureşti, dar şi pe blogul KlaudiaStan.WordPress.com, cel mai recent, din ianuarie 2018, a fost realizat cu pr. Lucian Dîncă. Acesta are 46 de ani şi este călugăr asumpţionist, doctor în teologie patristică al Universităţii Laval (Quebec – Canada), director al Şcolii Doctorale de Teologie şi Ştiinţe religioase, Facultatea de teologie romano-catolică, din Universitatea Bucureşti. Iată interviul, preluat cu acordul moderatoarei.

– Teoretic, asociem ereziei o conotaţie negativă, dar, practic, o amestecăm fără probleme cu aşa-zisa noastră credinţă creştină: din amestecul acesta iese o ciorbă acră, numai bună să otrăvească şi puţinele adevăruri în care chiar merită să credem. Poate că ar fi bine să începem prin a clarifica ce este erezia.
– În antichitate, termenul „erezie” nu avea nicidecum un sens peiorativ – el era asociat unui anumit curent de gândire. Transpus în creştinism, termenul a fost asociat unei abateri de la norma de credinţă (regula fidei) a cărei definiţie a fost iniţiată la primul Conciliu Ecumenic de la Nicea, din anul 325, prin formularea Crezului. Piatra de poticnire a tuturor ereziilor este Sfânta Scriptură: erezia nu reflectă adevărul revelat, ci o distorsionare a acestuia; este şi motivul pentru care erezia atrage după sine excomunicarea, adică scoaterea în afara comunităţii de credinţă, a „Bisericii Mari”, cum o numeşte Sf. Augustin.
– Aşa cum aţi spus deja, ca să ştim dacă suntem în erezie, de fapt, nu trebuie decât să ştim care este felul nostru de raportare la adevăr. Deşi poate părea superfluă această întrebare, v-o adresez tocmai pentru a ne lămuri cum stăm în privinţa falselor noastre siguranţe cu privire la ceea ce credem: ce cred creştinii?
– Dacă citim Crezul în limba greacă (aşa cum a fost el compus la Nicea, în 325, şi completat la Constantinopol, în 381) vedem că primul termen este pisteoumen, „noi credem”. Pentru ca eu să fiu creştin e necesar să fie împlinite simultan două condiţii: să fac experienţa personală a lui Cristos cel viu şi să trăiesc această experienţă într-o comunitate. „Eu am credinţa mea, eu mă rog singur”: aceste atitudini, din păcate tot mai des întâlnite, invalidează dimensiunea creştină a credinţei. Biserica mea de acasă, în care eu îmi modelez un Dumnezeu care îmi convine mie şi iau din Biblie doar ce îmi e pe plac, nu e Biserică. Fundamentul credinţei creştine se găseşte în Crez, prin care ne afirmăm credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Biserică, în învierea morţilor, în iertarea păcatelor şi în viaţa veşnică.
Dincolo de această formulare dogmatică, de-a lungul secolelor, în Biserică s-au conturat şi variante ale exprimării credinţei – precum practicile evlaviei populare, pelerinajele, venerarea moaştelor etc. – care în niciun caz nu trebuie puse pe picior de egalitate cu credinţa în adevărurile fundamentale: pot fi creştin dacă nu cred într-o viziune particulară (chiar validată de autoritatea bisericească), dar nu pot fi creştin dacă nu cred în învierea lui Cristos. Orice practică devoţională care nu mă conduce la Cristos, care nu împlineşte cunoaşterea Adevărului (care este persoana lui Cristos) este zadarnică.
Sf. Augustin, când dădea Sfânta Împărtăşanie credincioşilor, spunea: „Primiţi ceea ce sunteţi, adică Trupul şi Sângele lui Cristos”, la care credinciosul răspundea: „Amin”, adică „aşa este”. Când preotul încheie Liturghia cu îndemnul: „mergeţi în pace!”, Liturghia, pentru noi, toţi de-abia începe! Să ne întrebăm şi noi dacă suntem una cu Cristos, cristofori, adică purtători de Cristos în lume, nu spectatori ai Euharistiei, şi atunci vom avea adevărata măsură a credinţei noastre. Nu de câte ori am spus o rugăciune, nu câte ore am stat la coadă la moaşte, ci de câte ori ne-am împărtăşit cu Adevărul – aceasta e esenţa credinţei noastre.
– Biserica ai cărei fii ne considerăm a fi l-a condamnat pe Arie în 325. Noi în 2017 nu avem o problemă cu arianismul: cu mâna putem să ne închinăm lui Cristos şi, în acelaşi timp, cu mintea să gândim că poate nu e chiar atât de Dumnezeu…
– Este emblematic faptul că, în jurul anului 318 când preotul Arie (dealtfel, un mare învăţat) predica la Alexandria, abaterea lui de la adevăr a fost semnalată chiar de proprii enoriaşi (pe vremea aceea, credincioşii chiar ascultau predica preotului!). Ce susţinea Arie? Isus nu este Dumnezeu adevărat, ci un Dumnezeu mântuit, subordonat Tatălui. Cum am spune noi astăzi, Isus e un personaj formidabil, un show-man, care spune lucruri interesante, dar cam atât. Mai mult, arianismul contemporan ne prezintă un Isus băiat simpatic, cu care ne tragem de şireturi, care ne scoate din încurcături: se pierde necesitatea ca eu să mă apropii de El în credinţă, gratuit, fără a căuta favoruri şi recompense. Modelul trăirii cu Cristos şi a predicării Adevărului este, aşa cum ne spune Sf. Augustin, Sf. Ioan Evanghelistul, care pune întotdeauna împreună umanitatea şi divinitatea Mântuitorului. A vorbi despre Isus Cristos doar limitând-ne la un limbaj al umanităţii şi a vorbi despre El doar limitându-ne la un limbaj al divinităţii sunt, în aceeaşi măsură, erori doctrinare în creştinism.
– Opuse arianismului, manifestările monofizite contaminează şi ele creştinismul zilelor noastre: nu ne vine foarte greu să credem că Isus este doar Dumnezeu. Şi parcă nici nu ne e prea clar de ce o astfel de convingere „de bine” ar veni în contradicţie cu învăţătura Bisericii: Isus e acolo sus, în cer, noi aici, jos, pe pământ.
– Monofiziţii, discipoli ai lui Eutichie, arhimandrit al Constantinopolului în sec. al IV-lea, susţineau că umanitatea lui Cristos a fost absorbită de divinitatea Sa, aşa cum oceanul absoarbe un strop de apă. Este evident cât de contradictorie e această viziune cu adevărul revelat şi doar dacă citim versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan: „Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, unul născut”. Din concepţia monofizită derivă şi convingerea că suferinţa lui Isus pe cruce nu a fost atât de mare, pentru că El era Dumnezeu şi, ca Dumnezeu, avea altă capacitate de a interacţiona cu suferinţa decât cea a omului. Adesea, creştinii se folosesc de această convingere când refuză să se raporteze la suferinţă prin unire cu suferinţa lui Cristos: eu nu pot să sufăr ca Isus – El era Dumnezeu, eu nu sunt.
A-l considera pe Cristos doar sub aspectul divinităţii e o cale facilă de a ne auto-absolvi de chemarea de a-l imita. O eroare şi mai subtilă decât aceasta, foarte frecventă în evlavia populară, este aceea că nu îndrăznim să îi vorbim direct lui Isus, pentru că El e Dumnezeu, şi ni se pare mai respectuos să ne adresăm lui prin mijlocirea sfinţilor şi a Fecioarei Maria, pentru că ne este foarte evident că ei au fost oameni asemenea nouă. Acesta e un respect greşit înţeles, a cărui sursă este exacerbarea divinităţii lui Cristos în detrimentul umanităţii lui. Dealtfel, El însuşi spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).
– Care e calea de mijloc între arianism şi monofizism? Cum să nu cădem nici în eroarea de a-l considera pe Isus unul din gaşca noastră, nici în aceea de a face din el o divinitate intangibilă?
– Contactul direct şi regulat cu Sfânta Scriptură ne familiarizează cu Isus Cristos, cu natura Lui umană şi cu cea divină. Sf. Ambroziu de Milano spune că necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos, iar Sfântul Ieronim (traducătorul Bibliei în latină, Vulgata) punctează şi mai ferm că ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos. Scriptura nu este o ficţiune, ci este o poveste despre viaţa noastră, este istoria noastră scrisă cu „mâna” lui Dumnezeu, iar a ne ruga înseamnă, înainte de toate, după cum spune Sf. Augustin, a tăcea şi a-l lăsa pe Dumnezeu să vorbească vieţii noastre.
– Donatismul, o altă erezie a antichităţii creştine foarte frecventată în contemporanitate: Biserica nu poate fi sfântă pentru că prea mulţi păcătoşi fac parte din ea. O replică fabuloasă a dat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea unei astfel de atitudini exprimate de un tânăr care spunea că nu vrea să facă parte dintr-o Biserică de păcătoşi: „Ce bine că Biserica aceasta pe care tu o numeşti păcătoasă este suficient de mare pentru ca în ea să încapă şi sfinţi ca tine şi păcătoşi ca mine”.
– Donatus, Episcop al Cartaginei în sec. al IV-lea, a abordat o poziţie rigoristă cu privire la reprimirea în Biserică a creştinilor deveniţi apostaţi ca urmare a persecuţiilor, considerând că biserica schismatică a donatiştilor, alcătuită din oameni puri, care au rezistat persecuţiilor, e singura îndreptăţită să celebreze Sacramentele în mod valid. Sub această justificare, donatiştii rebotezau creştinii deja botezaţi. Această perspectivă o întâlnim în practica anumitor confesiuni şi culte creştine ale zilelor noastre, care rebotează credincioşii convertiţi (este, de pildă, şi cazul unor abuzuri liturgice ale unor preoţi ortodocşi care nu subscriu recunoaşterii reciproce a validităţii Sacramentelor de către Bisericile Ortodoxă şi Catolică, procedând la rebotezarea catolicilor care trec la ortodoxie).
Argumentul Sfântului Augustin împotriva acestor abordări este următorul: cel care administrează un Sacrament nu este preotul, ci însăşi Cristos, care acţionează în Biserica Sa; în consecinţă, sfinţenia ori nesfinţenia preotului nu influenţează în niciun fel nici validitatea Sacramentului, nici sfinţenia Bisericii. Fraza clasică a lui Augustin – care a traversat secolele – este aceasta: „Dacă Petru (care s-a lepădat) botează, Cristos este cel care botează; dacă Paul (care persecuta creştinii) botează, Cristos este cel care botează; chiar dacă Iuda (trădătorul Învăţătorului său) botează, tot Cristos este cel care botează”. Creştinul care este scandalizat de anumite comportamente flagrant contrare evangheliei, afişate de clerul, de ierarhia ori de credincioşii de rând ai Bisericii, e chemat să creadă cu tărie în acea asigurare dată de Cristos cu privire la viitorul Bisericii sale, că puterea celui rău nu o va birui (cf. Mt 16,18).
– Suntem cu toţii evident pelagieni când atribuim însuşiri magice unor practici de credinţă: „spunem” un Rozariu ca să „ne meargă bine”, 40 de lumânări şi 160 de „Tatăl nostru” ne garantează îndeplinirea celor mai năstruşnice dorinţe…
– Este erezia cea mai pregnantă a zilelor noastre şi cea mai perfidă, pentru că ne este aproape imposibil să sesizăm incompatibilitatea credinţei curate în Dumnezeu cu modul acesta de relaţionare superstiţioasă şi interesată cu el. Monahul Pelagius, un ascet foarte sever al secolului al IV-lea, considera că omul se mântuieşte nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin meritele proprii, dobândite prin cantitatea rugăciunilor, posturilor, pomenilor, prin care îi forţează mâna lui Dumnezeu să îi acorde mântuirea. Mercantilismul relaţiei cu Dumnezeu transformă divinitatea într-un automat de împlinit dorinţe: bag o fisă (adică fac, de pildă, o novenă), Dumnezeu e obligat să îmi livreze ce i-am cerut. Această abordare este complet opusă harului gratuit al lui Dumnezeu, despre care Ioan ne spune: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că facem (rugăciuni, pomeni, biserici etc.). El ne iubeşte pentru că existăm.
– În apetenţa pentru revelaţiile particulare, pentru milenarismele de tot felul, pentru frecventarea anumitor locuri şi persoane „cu har” garantat, regăsim montanismul secolelor II-III?
– Montanus credea că, dacă Dumnezeu s-a întrupat în Cristos, atunci e posibil ca şi Duhul Sfânt să se întrupeze într-o persoană, şi aceea era chiar Montanus. Tendinţa tot mai actuală de a modela un Dumnezeu după ideile omului este clar montanistă: fie un Dumnezeu-judecător, care aici îmi contabilizează toate greşelile, pentru a-mi scoate ochii cu ele Dincolo, fie un Dumnezeu care ne permite totul pentru că, nu-i aşa?, este iubire. Zicea Sfânta Tereza de Lisieux că îl iubeşte pe Dumnezeu pentru că nu ştie să socotească păcatele şi greşelile ei. Noi nu mai vrem să îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu (cum spune Sf. Augustin), noi vrem să îl informăm cum trebuie să fie, ca să ne iasă nouă socotelile noastre cu privire la El. Aceasta se vede în felul în care ne rugăm, în felul în care credem, în felul în care ne interpretăm istoria personală în relaţie cu El: îi explicăm lui Dumnezeu care sunt nevoile noastre precise (cel mai adesea, financiare) sau cum vecinul care ne enervează ar merita o pedeapsă divină şi ne considerăm experţi în voia Lui, când aplicăm eticheta „aşa a vrut/l-a răsplătit/l-a pedepsit Dumnezeu”. Or, Dumnezeul revelat de Cristos, de Scriptură este cel care nu doar cunoaşte nevoile noastre, ci, mai mult, vorba Sfântului Augustin, ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.
– Ce-ar fi de cerut în rugăciunea eliberată de erezii?
– O inimă curată, care să ne ajute să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1706, Ultimul acces: 2026-11-09 21:51:54

Timp total: 0.04s...

[]:1