GANDIREA LUI PHILIP RIEFF IN ROMANIA

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,17s...

Ştiri şi Evenimente

GANDIREA LUI PHILIP RIEFF IN ROMANIA

[2016-01-21]

Nu putini au fost ganditorii ori intelectualii care, de-a lungul istoriei, si-au inceput viata intelectuala ca agnostici, atei, adepti ai secularismului, batjocoritori ai credintei si valorilor religioase, si si-au sfarsit viata tocmai la polul opus, oameni ai credintei, adepti ai valorilor crestine si apologeti ai virtutilor. Unul dintre ei este filosoful american Philip Rieff, acum decedat, si putin ori deloc cunoscut in Romania. Este un ganditor al carui gandire, dezvoltate spre sfarsitul vietii lui, este profund pro-credinta si pro-valori religioase. In tinerete a fost un vagabond intelectual, dar pe parcursul anilor si-a dat seama de consecintele negative ale valorilor pe care el si cei de teapa lui le promovau. Din apologet al secularismului a devenit un apologet al religiei si credintei. Vreme de multi ani a fost profesor de filosofie la Universitatea Statului Virginia din Statele Unite. Spre finalul vietii lui intelectuale si academice a calatorit pe un propriu drum al Damascului care i-a schimbat gandirea si perspectiva. Nu stim ca vreuna din cartile lui sa fi fost traduse in romaneste. Ele, dar mai ales cea din urma, My Life among the Deathworks, sunt dificil de citit si inteles chiar si in engleza si probabil ca si mai greu de tradus in romaneste. Din fericire, insa, in toama am dat peste o recenzie a acestei carti facuta de un profesor de religie american, Bruce Ashford. Am transmis-o unuia dintre voluntarii nostri, domnului Andrei Dirlau, care cu o rabdare si meticulozitate deosebita a abreviat si tradus recenzia cartii pentru cititorii nostri. Ii suntem indatorati. Andrei Dirlau e doctorand in teologie ortodoxa la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia. Ii multumim. Traducerea este impecabila, cea ce face lecturarea materialului usoara. Versiunea neabreviata, in engleaza, a recenziei cartii lui Reiff, poate fi citita aici: http://www.canonandculture.com/the-great-barrier-rief-stemming-the-tide-of-destruction-in-american-culture-and-public-life/

Cine e Philip Rieff?

În afara cercurilor sociologice, puţină lume a auzit zilele acestea de Philip Rieff. Şi totuşi, Rieff se profilează ca unul din spiritele cele mai înalte ale veacului al XX-lea, ca unul din darurile cele mai alese ale societăţii occidentale. Opera lui Rieff este uimitoare. Ea aparţine domeniului sociologiei la nivelul cel mai elevat—sociologia ca profeţie—punând diagnosticul corect bolilor vieţii noastre sociale din Occident şi oferind un pronostic pentru viitor.

Pronosticul lui Rieff nu e unul roz. Citind lucrarea sa Deathworks ["Operele morţii”] şi alte volume ale sale, ai senzaţia că Rieff e un profanator de morminte, care sapă în necropola care este civilizaţia noastră occidentală a veacului al XX-lea. După ce am citit Deathworks am reconstituit cariera lui Rieff, însoţindu-l în celelalte călătorii epistolare ale sale de dezgropare a mormintelor. Evoluţia gândirii lui Rieff de-a lungul întregii lui vieţi aruncă lumină asupra importanţei şi perenităţii sale, oferindu-ne repere cruciale pentru a înţelege civilizaţia occidentală de azi.

Cariera timpurie (Sigmund Freud şi apariţia culturii terapeutice)

Încă de la începuturile carierei academice a lui Rieff, a fost recunoscut ca fiind excepţional de dotat. În publicaţiile sale timpurii cele mai influente, precum The Mind of the Moralist [„Gândirea moralistului”] şi The Triumph of the Therapeutic [„Triumful terapeuticii”], îl vedem pe Rieff susţinând că adevărata cheie a analizei culturale făcute de Freud era concepţia acestuia despre nevroze. Freud considera că gradul ridicat al incidenţei nevrozelor în lumea occidentală se datora dispariţiei autorităţii religioase. Ca urmare Freud găsea o relaţie cauzală între declinul religiei şi prevalenţa nevrozelor. Însă, în loc să vindece nevroza revigorând religia, el a încercat să o vindece învăţând pacientul să trăiască fără religie. Această concepţie psihoterapeutică a omului modern a slujit ca teorie unificatoare a societăţii moderne.

În opinia lui Rieff, adevărata revoluţie a secolului al XX-lea a fost ideologia terapeutică, nu comunismul. Comparaţi cu Freud, neo-marxiştii erau nişte conservatori culturali care încă mai credeau în noţiunea de autoritate şi în ideea unui cod cultural. Terapeutica freudiană, pe de altă parte, nu putea înghiţi cadrele autoritare şi codurile morale normative. Într-o cultură terapeutică autoritatea dispare. În locul lui Dumnezeu şi al moralităţii, ni se dau arta şi sociologia. Desigur nu e un târg prea avantajos. Din acest motiv, mai târziu în cariera sa Rieff va descrie oraşul Washington, D.C. (şi nu, să zicem, Moscova) ca epicentrul distorsiunii culturale occidentale.

În anii 1970 Rieff devenise o „stea” intelectuală publică. Lucrările sale erau publicate în principalele reviste literare. Dar în anii ’80, în mod misterios, el s-a retras din viaţa publică.

Cariera târzie (Ordinea Sacră / Ordinea Socială)

Abia la trei decenii după ce a ieşit de pe scena publică, Rieff a reapărut cu publicarea cărţii My Life among the Deathworks [„Viaţa mea printre lucrările morţii”]. Deathworks a fost primul volum din trilogia Sacred Order / Social Order [„Ordinea Sacră / Ordinea Socială”] şi singurul publicat înainte de moartea lui Rieff. Celelalte două volume, The Crisis of the Officer Class [„Criza clasei ofiţereşti”] şi The Jew of Culture [„Evreul culturii”] au fost publicate postum.

În trilogie Rieff argumentează că patologiile modernităţii sunt cauzate de relaţia sa disfuncţională cu sacrul. Ele provin în mod special din demersul radical al modernităţii vizând reorganizarea societăţii prin abolirea sacrului. Aşa cum Rieff argumentase încă de la începutul carierei sale, această abolire fusese catalizată în mare măsură de Freud însuşi. Scopul urmărit de Freud prin psihoterapie era să transforme viaţa interioară, sufletească, a persoanei umane. Spre deosebire de creştinism, care încearcă să-l ajute pe om să se asemene cu Hristos, Freud căuta să-şi transforme pacienţii „convertindu-i” la o viziune asupra lumii radical non-religioasă.

Problema cu o asemenea viziune în mod declarat non-religioasă, aşa cum observă Rieff, este că religia nu poate fi realmente abolită. Nu putem trăi fără un cadru religios, tot aşa cum nu putem comunica fără un cadru lingvistic, ori cum nu putem repira fără un cadru pulmonar. Religia este în sângele omului, iar un atac la adresa religiozităţii deschise, făţişe, nu face decât să creeze o religiozitate ascunsă, camuflată. De pildă, noţiunea de „subconştient” a lui Freud reintroduce divinul pe uşa din spate după ce l-a izgonit prin cea din faţă. Rieff scrie: „Freud vedea subconştientul ca pe ceva asemănător unui dumnezeu ascuns—indiferent, impersonal, nepăsător faţă de viaţa creaţiei sale”. Freud voia să abolească mitul, dar a sfârşit prin a-şi inventa o mitologie proprie.

Cele Trei Lumi Culturale

În deceniile ce au urmat publicării cărţii „Triumful terapeuticii”, Rieff a elaborat o viziune a istoriei Occidentului în care s-au succedat trei „Lumi” Culturale. Fiecare „Lume” corespundea unei epoci din istoria Apusului. Astfel, Prima Lume Culturală a fost lumea păgână, vrăjită de numeroşii ei zei. Ea a fost urmată de a Doua Lume Culturală, dominată de monoteisme. A Doua Lume Culturală a lăsat recent locul celei de a Treia Lumi Culturale, cea actuală, în care umanitatea vrea să renunţe la zei en toto.

În viziunea lui Rieff, civilizaţiile lumii au conceput dintotdeauna ordinea socială ca avându-şi temeiul în ordinea sacră. Ordinea sacră a întemeiat întotdeauna şi în mod necesar ordinea socială furnizându-i un univers de sensuri şi un cod de permisiuni şi interdicţii. Ea şi-a tradus propriile adevăruri în realităţile tangibile ale ordinii sociale. Ordinea sacră şi-a exercitat influenţa asupra ordinii sociale prin cultură. Astfel creatorii de cultură şi produse culturale au fost intermediarii dintre ordinea sacră şi ordinea socială, dintre Dumnezeu şi societate.

Dar duhul celei de a Treia Lumi Culturale caută să lichideze toate acestea. În cea de a Treia Lume Culturală cei mai puternici dintre creatorii de cultură încearcă să abolească ordinea sacră cu totul. Într-un mod ce nu are niciun precedent istoric, ei vor să lase ordinea socială să subziste ca de sine stătătoare, lipsită de temeiul sacru pe care l-a cunoscut dintotdeauna. Ori, pentru a pune punctul pe i mai apăsat decât a făcut-o Rieff, aceste elite culturale se aşează pe ele însele în locul lui Dumnezeu, producând opere de cultură care modelează ordinea socială după propria lor asemănare.

Lucrările morţii în cea de a Treia Lume Culturală – a noastră

Rieff vede produsele acestei de a Treia Lumi Culturale ca fiind vătămătoare, nocive, descriindu-le sub numele de opere sau lucrări ale morţii [deathworks]. Aceste produse culturale nu sunt, aşa cum ar trebui să fie, vehicule ale vieţii, ci mai curând agenţi subversivi ai distrugerii, subminând însăşi societatea şi cultura din care au luat naştere. Rieff oferă o serie de exemple sclipitoare, de regulă din domeniul umanist, incluzând mai ales opere de Freud, Joyce, Picasso şi Mapplethorpe. El scoate în evidenţă atacurile culturale la adresa înţelegerii tradiţionale a sexualităţii, mai ales atitudinile negative faţă de unitatea familială tradiţională heterosexuală. Aceste atacuri reprezintă pentru Rieff o subversiune a codurilor culturale tradiţionale occidentale şi o abrogare a ordinii sacre care le întemeiază.

Primele două Lumi Culturale au căutat, fiecare, să formeze o „identitate” personală, socială şi culturală pe verticală, pornind de sus. Dar a Treia Lume Culturală, a noastră, respinge verticala şi caută să constituie o identitate pe orizontală, dedesubt. Efectul acestei respingeri este nihilismul. „Unde nu este nimic sacru”, notează Rieff, „nu este nimic”.

Creştinismul ca a Doua Lume Culturală

Deşi Rieff a criticat aspru creştinismul în tinereţe, spre sfârşitul carierei sale el şi-a declarat angajamentul faţă de monoteism (a Doua ordine socială a lumii în sistemul său) şi a îmbrăţişat rolul pozitiv pe care creştinismul trebuie să îl joace în societate. În a Doua Lume Culturală, ordinea socială occidentală (susţinută de monoteismul iudeo-creştin), ordinea sacră apare prin revelaţie şi prin tradiţiile ce decurg din această revelaţie. Ordinea sacră furnizează un univers de sensuri înzestrat cu un cod normativ de permisiuni şi interdicţii. Acest cod moral face ca societatea să înflorească şi generează bunăstarea persoanelor în contextul ordinii sociale mai largi. Persoana învaţă de la o vârstă fragedă să se identifice cu acest univers de sensuri şi să aprecieze virtutea şi viciul în aşa fel încât această înţelegere să-i modeleze dorinţele instinctuale. În mod semnificativ, ordinea sacră îi cere culturii să susţină ordinea socială împiedicând decadenţa în viaţa socială şi culturală.

Rieff a avut grijă să observe că ordinea sacră nu este imuabilă, nici nu trebuie impusă prin cultură astfel încât să controleze ordinea socială până în detaliu. Ordinea sacră nu trebuie echivalată cu ordinea civilă, cu toate că de fapt ordinea sacră modelează realităţile concrete ale ordinii civile. Într-adevăr, ordinea sacră îşi traduce propria ordine intangibilă în realităţile tangibile ale ordinii sociale. Ea face acest lucru prin intermediul culturii şi, făcând acest lucru, ea modelează identitatea personală. Ordinea sacră este condusă de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob; iar în Dumnezeu îşi au obârşia Creaţia şi Revelaţia Sa.

Deformarea celei de a Treia Lumi Culturale a noastre

Elitele acestei de-a Treia Epoci caută, prin intermediul culturii, să strice ceea ce a plăsmuit Dumnezeu, să rupă ordinea socială de ordinea sacră, astfel încât ordinea socială să „plutească” de sine stătătoare. „Elitele conducătoare ale celei de a Treia Lumi Culturale” – scrie Rieff – „sunt virtuoşi ai de-creaţiei, ai plasării de ficţiuni acolo unde erau mai înainte adevăruri absolute”. Sociologii moderni se află în avangarda acestei parade a celei de a Treia Lumi; ei perpetuează perspective reducţioniste asupra religiei, tratând-o ca pe un fenomen strict funcţional. La fel ca şi Freud înaintea lor, ei vor să uite religia şi să reconstruiască societatea şi cultura (în mod anti-religios) pornind de jos în sus. Turnul din Babel este zidit din nou, cărămidă cu cărămidă, mereu şi mereu, şi totdeauna cu noi nădejdi de slavă deşartă.

Încercarea de a construi o societate fără religie, aşa cum am notat mai sus, e sortită eşecului. În cuvintele lui Rieff: „Cultura şi ordinea sacră sunt inseparabile… Nicio cultură nu s-a putut menţine vreodată în absenţa unei raportări la ordinea sacră”. Şi totuşi, în vremea aceasta proiectul de de-creare a unei A Treia Lumi implică producerea de opere ale morţii [deathworks], realităţi culturale ce reprezintă un „asalt final asupra… ordinii sacre pe care artele lor întrucâtva o mai exprimau”. Operele morţii sunt „bătălii în războiul împotriva celei de a Doua Culturi”. În ochii lui Rieff, Cultura celei de a Treia Lumi nu mai pridideşte felicitându-se pentru aparenta ei victorie.

Una din liniile frontului în bătălia culturală contemporană este noţiunea de adevăr. Perspectiva celei de a Treia Lumi aboleşte adevărul, lăsând doar dorinţa. Dar dorinţa se dovedeşte a fi o autoritate tot atât de cumplită precum orice zeu. Culturile celei de a Treia Lumi sunt relativiste la suprafaţă, dar la nivel de profunzime sunt intens autoritare. Ele exclud divinitatea. Dar natura are oroare de vid. De aceea tronul pe care odinioară şedea Dumnezeu nu rămâne gol; pur şi simplu e ocupat de zeul dorinţei.

În cultura noastră occidentală a celei de a Treia Lumi, aproape orice dorinţă va fi de ajuns, dar dorinţa sexuală funcţionează ca un atu sau carte supremă. Pe baza studiului întreprins de el asupra lui Freud, Rieff notează cum încercarea de a înlocui divinitatea se concentrează, în mod surprinzător, pe lupta împotriva familiei heterosexuale. Rieff argumentează că mişcarea din Apus pentru normalizarea homosexualităţii reprezintă un atac asupra familiei heterosexuale, cu importante implicaţii negative asupra societăţii. Această mişcare este „o perversiune polimorfă neînţeleasă aproape deloc de masa celor ce sunt pur şi simplu obligaţi să se ghemuiască într-o acceptare tăcută, timorată şi, în mare măsură, intimidată, a homosexualităţii ca şi când ar fi cumva doar un alt stil de viaţă fără nicio semnificaţie deosebită în societate”. Problema homosexualităţii, aşa cum o vede Rieff, trece cu mult de sfera eticii sexuale. Ea este o chestiune de sfidare împotriva ordinii sacre, iar atâta vreme cât sfidarea domneşte cu rang suprem, cultura nu se poate aştepta decât la opere ale morţii.

Onward to a Fourth World

În loc de a încerca să recupereze creştinismul pierdut al altei epoci, Rieff ne îndeamnă să mergem înainte către o viziune a unei a Patra Lumi, în care ordinea sacră reîntemeiază ordinea socială, una în care elita cu influenţă promovează ordinea sacră şi nu o subminează. Construirea unei a Patra Lumi ar implica recuperarea Revelaţiei şi, prin extensie, recuperarea autorităţii, direcţiei şi sensului—toate victime ale celei de a Treia Lumi Culturale. Deşi a Treia Lume pare a se afla la apogeu, Rieff prevede erodarea ei. Efortul „terapeutic” de a ucide instinctul credinţei va eşua în mod necesar. „[Instinctul credinţei] pur şi simplu nu poate fi ucis. Acest «pur şi simplu nu poate» înseamnă că pur şi simplu nu putem trăi—nu putem trăi ca şi când viaţa ar fi lipsită de sens, de ţel; ca şi cum viaţa ar fi doar materială sau mecanică şi nu spirituală.”

Cheia cultivării cu succes a celei de a Patra Lumi este de a readuce cultura la funcţia ei legitimă de a conecta sacrul cu socialul. Această restaurare nu se face de la sine; ea are nevoie de oameni care vorbesc şi făptuiesc în mod responsabil şi proleptic. Aceşti oameni trebuie să recupereze un cod de permisiuni şi interdicţii—recuperare ce va deveni tot mai posibilă pe măsură ce cultura noastră va suferi o „dez-vrăjire radicală” din pricina permisivităţii celei de a Treia Culturi. Aceasta părea cu atât mai eliberatoare cu cât Îl concedia pe Dumnezeu alungându-L din locul Său şi propunea o viaţă fără limite. Dar o lume fără hotare este un loc înspăimântător—nu unul eliberator. Trebuie să regăsim frumuseţea lui „să” şi a lui „să nu”.

Sursa: www.alianta-familiilor.ro

Contor Accesări: 1338, Ultimul acces: 2024-05-05 05:52:05

Timp total: 0,18s...

[]:1